Sursele poemului sunt diverse: de la filosofia i mitologia indian ( Imnul Creaiunii

din Rig-Veda), greco-latin i cretin, la surse filosofice preferate de romantici (Schopenhauer,

Kant, Hegel) i la teoriile tiinifice ale vremii (teoria cosmogonica sustinuta de Kant i Laplace.
Scrisoarea I ilustreaz condiia omului de geniu, n ipostaza savantului, n raport cu
timpul, societatea n general i eu posteritatea, surprinznd - totodat - n tablouri grandioase
geneza i stingerea Universului
Structura poemului este organizat pe dou coordonate fundamentale, asa dup cum
geniul apare n dou ipostaze:
-prima, aceea de cugettor, d nastere unei profunde meditatii filosofice.
-cea de-a doua, care const n relatia omului superior cu societatea omeneasc si cu
posteritatea, conduce spre satir. Motivul central l constituie soarta nefericit a omului de geniu
n raport cu timpul n care triete i cu societatea meschin, superficiala, incapabil s-i
neleag aspiraiile spre ideal.
Partea I - meditaia filosofic
Cele sase versuri ce alctuiesc tabloul nti (Cnd cu gene ostenite sara suflu-n
lumnare, / Doar ceasornicul urmeaz lung-a timpului crare, / Cci perdelele-ntr-o parte cnd
le dai, si n odaie / Luna vars peste toate voluptoasa ei vpaie, / Ea din noaptea amintirii o
vecie-ntreag scoate / De dureri, pe care ns le simtim ca-n vis pe toate.) fixeaz cadrul,
vizualizeaz spatiul reveriei poetice. Omul este vzut n opozitie cu luna, care este o zeitate
omniprezent si omniscient, aflat si ea sub semnul eternittii, adic al timpului universal fr
nceput si sfrsit. Luna este stapn-a mri (esent a imensittilor), alintoare de suferinte si
stimulatoare de gndiri si meditatii; ea este prin urmare autenticul centru al universului romantic.
n acest prim tablou regsim motivul timpului bivalent: timpul individual Doar ceasornicul
msoar lunga timpului crare si timpul universal, reprezentat prin motivul lunii: Ea din
noaptea amintirii o vecie ntreag scoate. Sintagma lunga timpului crare subliniaz scurgerea
nentrerupt a vremii, iremediabila trecere.

Tabloul al doilea, realizeaz un prim salt dintr-un plan ntr-altul. Pretextul este luna.
Poetul o contempl, o invoc (Lun, tu, stpn-a mrii, pe a lumii bolt luneci, / si gndirilor
dnd viat, suferintele ntuneci") si, treptat, ochiul su se substituie metaforic ochiului lunii. Se
produce o modificare n sistemul de referint, o proiectare din micro n macrocosmos.
Capacitatea de cuprindere a gndului poetic devine astfel urias. Din perspectiv cosmic,
privind spre planeta Pmnt, se relev un un spectacol grandios si tragic. Cadrul pe care l
construieste Eminescu este de la general la particular, de la panorama Universului pn la
gndurile omului. Luna guverneaz de la mii pustiuri, la codri, izvoare, mri, trmuri nflorite,
palate si cetti, apoi n mii de case lin ptruns-ai prin feresti, pn la gndurile oamenilor, pe
care gnditoare le privesti.
n cealalt ipostaz, de martor al celor ce se petrece pe Pmnt, luna mediteaz
asupra problemelor omenirii,la omul pe care poetul l nfieaza ntr-o serie de ipostaze de la
rege pn la sarac, de la geniu pn la neghiob, de la tnrul preocupat de buclele sale i
negustorul ce-i numr bogiile, pn la btrnul dascal care cerceteaz necontenit enigmele
universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhauerian, identitatea n faa
morii: Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta si geniul
mortii;
n antitez cu ideea limitrii lumii comune, se contureaz portretul dasclului, alctuit
pe motivul aparentelor nseltoare: n haina lui roas n coate, tremurnd de frig ntr-un vechi
halat, cu gtul n guler si cu bumbac n urechi, usctiv, grbovit si de nimic, el dezleag prin
magia numerelor noapte-adnc-a vesniciei, universul fr margini fiind n degetul lui mic, cci
sub frunte-i viitorul si trecutul se ncheag, capt coerent si sens. Prin urmare, dasclul-geniu
este adus n antitez cu individualittile umane propuse anterior, spre a defini desvrsirea
nenteleas, nsingurat, dedus la fericirea distant si rece.
Eminescu proiecteaz o superb imagine poetic a cosmosului, a nasterii si stingerii
universale, care devine apoi pretext al unei satire sarcastice mpotriva societtii mediocre,
incapabil s sesizeze, s promoveze si s sustin valoarea adevrat.

Tabloul al treilea asimileaz si retopeste, ntr-o viziune proprie, idei si motive din
vechile scrieri indiene (Imnul creatiei din Rig-Veda), din mituri grecesti si crestine, din Kant,
Laplace si Schopenhauer, are trei secvente distincte, configurnd haosul, geneza si moartea
universal.
Haosul (v.41-50) este sugeratde termenii antitetici: fiint-nefiint; nu se ascundea
nimic - tot era ascuns; ptruns - neptruns; lume priceput - minte s-o priceap fiind indefinit
(prpastie, genune, noian ntins de ap), invizibil (cci era un ntuneric ca o mare fr-o raz),
lipsit de viat si voint, fr constiint de sine (n-a fost lume priceput si nici minte s-o
priceap), dominat de nemiscare absolut (si n sine mpcat stpnea eterna pace).
Geneza (v.51-74) este tulburtoare prin exceptionala capacitate de constructie mitopoetic. Pacea etern a increatului este tulburat de miscarea initial a unui punct creator, care
face din haos mum, iar el devine Tatl: Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba
spumii, / E stpnul fr margini peste marginile lumii.
Prin forta lui demiurgic, negura etern se desface n fsii, apar galaxiile (colonii de
lumi pierdute), sistemele solare, soarele, pmntul si lumea.
n acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic, care anticipeaz
sarcasmul satiric din partea urmtoare a poemului. Vzut prin ocheanul ntors al infinitului,
lumea este alctuit din microscopice popoare, fixate pe o planet ct firul de praf, iar
oamenii.musti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul - sunt exponenti ai vointei oarbe de
a tri, a mecanismelor egoiste, ai spiritului gregar si al megalomaniei, care se suuced generatii si
se cred minunati, uitnd cu totul cum c lumea ast-ntreag e o clip suspendat, / c-ndrtu-i
si nainte-i ntuneric se arat.
Sfrsitul lumii, apocalipsa, extinctia, escatologia - motiv mitic fundamental, apare la
Eminescu ntr-o proiectare succesiv fabuloas: mai nti ca o moarte termic a sistemului solar
(soarele, ce azi e mndru, el l vede trist si ros / cum se-nchide ca o ran printre nori ntunecosi)
urmat de un colaps gravitational, de o prbusire a planetilor scpati din frnele luminii si apoi,
treptat, la dimensiuni inimaginabile, de disparitia stelelor (ca si frunzele de toamn toate steleleau pierit), de ntunecarea orizonturilor cosmice (iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit)
3

si de recderea tuturor ce-au fost pn atunci n miscare n noaptea nefiintei, pentru a rencepe
mpacat n sine eterna pace, haosul primordial.
Viziunea aceasta enorm valorific datele mai noi ale astrofizicii moderne, pe care
Eminescu le armonizeaz cu alte ecouri din filosofia escatologic a lumii, pentru a recompune o
imagine poetic de o mare putere de plasticizare, emotionant prin capacitatea de a conferi
corporalitate liric unor notiuni abstracte ca timpul, spatiul, infinitul, atractia stelelor, tcerea
universal, increatul.
ntregul tablou cosmologic are n economia poemului o functie polemic. Prin el se
creeaz scara valoric ntre geniu si omul comun, exponent al mediocrittii nivelatoare, specifice
societtilor umane egoiste si filistine (multumite de sine, mrginite n vederi, meschine, ipocrite
si lase).

Partea a II-a Satira

n tabloul al patrulea, se trece de la contemplatia uimit a spectacolului cosmic,
recreat prin forta de gndire a unei minti geniale, la contemplarea sarcastic a mizeriei umane, pe
care o revars n lume o societate mrginit, incapabil s-si depseasc conditia egoist. Satira
ia forme romantice, este vehement si absolut si se realizeaz poetic printr-o retoric a
dispretului.
Tema de la care se pornete este cea a destinului social al geniului, figurat prin btrnul
dascl. Dac lumea este cum este (unul e n toti, tot astfel precum una e n toate - motivul
filozofic al identittii omenirii cu individul si al acestuia cu omenirea) si de asupra tuturora se
ridic cine poate, geniul st n umbr si se pierde nestiut n tain ca si spuma nevzut. Nimnui
nu-i pas ce vrea el si ce gndeste.
ntr-o lume limitat, meschin, iluziile dearte ale savantul, care sper sa poate intra n
nemurire prin opera sa, careia i-a dedicat ntreaga viat, sunt supuse ironiei romantice: si cnd
propria ta viat singur n-o stii pe de rost, / O s-si bat altii capul s-o ptrunz cum a fost? Este
4

stigmatizat si posteritatea, care va fi preocupat mai ales de biografia neinteresant si banal a

omului de geniu si mai putin de importanta, de nsemntatea operei sale, prilej cu care poetul
afirm nc o dat ideea scurgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului,
indiferent de capacitatea sa intelectual, de preocupri sau de idealuri superioare, indiferent de
treapta pe care se afl acesta n ierarhia societtii: Poti zidi o lume-ntreg, poti s-o sfarmi
.orice-ai spune, / Peste toate o lopat de trn se depune. / Mna care-au dorit sceptrul
universului si gnduri / Ce-au cuprins tot universul, ncap bine-n patru scnduri.
Falsa solemnitate este ilustrat de incapacitatea posterittii de a descoperi si de a
aprecia valoarea creatiei pe care o las n urnma lui savantul, fiind interesat numai de biografia
subtire, deoarece mgulit e fiecare / C n-ai fost mai mult ca dnsul si vor rememora numai pete
multe, rutti si mici scandale, adic tot ceea ce tine de omul obisniut, toate micile mizerii ale
unui suflet chinuit. Ironia dispretuitoare a poetului se revars n continuare asupra ipocriziei
contemporanilor, care nu sunt n stare sa aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti
necrologul nu va avea n vedere un discurs n memoria savantului, ci va dori s arate ct de
inteligent si de bun orator este el: Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slvindu-te
pe tine.lustruindu-se pe el / Sub a numelui tu umbr. Iat tot ce te asteapt.
Neputnd s-l ajung si s-l nteleag, cei mici i vor croi un portret pe msur, vor
aplauda "biografia subtire" care va ncerca s arate c n-a fost "vreun lucru mare", l vor tvli
prin noroi si-l vor frmita n povesti derizorii: "Nu lumina / Ce n lume-ai revarsat-o, ci
pcatele si vina, / Oboseala, slbiciunea, toate relele ce sunt / ntr-un mod fatal legate de o
mn de pamnt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult i vor atrage dect tot
ce ai gndit".
Tabloul al cincilea reprezint o ntoarcere la cadrul initial. Vehementa anterioar se
stinge, un suflu elegiac cuprinde totul, ca dup o experient epuizant si fr sperante. Iesirea din
reverie se face prin aceeasi fixare a cadrului poetic pe astrul noptii, stpn atotputernic peste
pustiuri, peste codri, peste misctoarea mrilor singurtate. Poetul si redobndeste luciditatea si
trage concluzia, mbrcat n haina unei filosofii sceptice, c omul nu poate iesi din determinrile
sale cosmice: si pe toti ce-n ast lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta
si geniul mortii!
5

Finalul, rotund, produce aceeasi pendulare specific ntre planul terestru si cel cosmic.
Planul terestru este cel al unei lumi n care toti sunt supusi puterii sortii" disponibilittilor
aleatorii ale sansei sociale, norocului, deci ntmplrii. Planul cosmic, marcat prin simbolurile
romantice ale eternittii - prin raza lunii si geniul mortii - amplific, printr-o reluare de oglinzi
infinite, imaginea fragilittii omului pe pmnt, adevrata tem a meditatiei eminesciene.
Modalitatea poetic a relatiei om-univers se prezint n Scrisoarea I sub trei nftisri:
una cosmic, alta sarcastic si o a treia elegiac. Cosmogonia creeaz sarcasmul, care ia forma
unei satire la adresa umanittii mediocre, n care oamenii comuni si croiesc criterii existentiale
si valorice n functie de mecanismele instinctualittii oarbe, se strng n societti dominate de
inechitate si distrug, prin nentelegere sau indiferent, orice creatie autentic si pe orice creator
de geniu. Eminescu merge ns mai departe n analiza conditiei umane, raportnd-o la univers. l
vede pe om nu numai ca individ trector asezat pe treptele deosebite iesite din "urna
sortii" terestre, dar si ca spet trectoare alunecnd inexorabil n neant. Din aceast ntelegere
provine si modificarea de tonalitate din finalul poemului, care nvluie sarcasmul satirei ntr-un
aer elegiac.