2.
Caracterele specifice ale Comunităţilor europene Acest caracter specific al ordinii juridice comunitare nou create a
Dincolo de trăsăturile generale ale Comunităţilor europene ca organizaţii
internaţionale, acestea au şi anumite caractere specifice, prin care se deosebesc de
organizaţiile internaţionale de tip clasic. Aceste caractere specifice sunt, în
principiu, următoarele:
- natura juridică specifică a Comunităţilor europene;
- modalităţile specifice de exercitare a competenţelor comunitare;
- modalităţile specifice de cooperare economică;
- procedura specifică de modificare a tratatelor;
- sistemul instituţional unic.
2.1. Natura juridică specifică a Comunităţilor europene
Determinarea naturii juridice a Comunităţilor europene a reprezentat o
problemă care a fost permanent avută în vedere de literatura de specialitate, încă
de la crearea primei comunităţi.
Până în prezent, nu a fost încă stabilit un punct de vedere clar cu privire la
această problemă, fapt datorat, pe de o parte, procesului complex de integrare
comunitară, precum şi schimbărilor permanente intervenite la nivelul structurii şi
instituţiilor comunitare.
în literatura de specialiate s-a apreciat că stabilirea naturii juridice a
Comunităţilor îmbracă nu numai un caracter juridic ci, prin excelenţă, şi unul
politic.70
> Iniţial, Curtea de Justiţie a calificat odinea juridici CQmunita|ă jc&jjHMlft
nouă ordine juridică de drept internaţional, cu privire la care, j^ij^t^}§MSşSxs>
cât şi resortisanţii acestora, au (în anumite domenii), limitate drepturile lor
suverane (în cazul statelor), sau de altă natură (în cazul celorlalţi).71
> Ulterior, Curtea de Justiţie a revenit asupra acestei concepţii, stabilind o
detaşare certă între ordine juridică internaţională şi noua ordine juridică specifică
din cadrul comunităţilor europene.
Astfel, Curtea de Justiţie a subliniat că, instituindu-se o comunitate pe o
durată nelimitată, căreia i' se confereau atribuţii proprii, cu personalitate şi
capacitate juridică în domeniul realaţiilor internaţionale, şi mai ales cu puteri reale
care izvorau dintr-o limitare a competenţei satelor, satr dmtr-un transfer "de
competenţe de la stat la comunităţi (deşi în domenii restrânse), s-a creat în acest
fel, un sistem de drept aplicabil atât comunităţilor, cât şi resortisanţilor statelor
membre.72
determinat apariţia mai multor opinii în literatura de specialitate, având drept scop
încercarea de a explică natura juridică" â comunităţilor europene.
■--> Majoritatea autorilor exprimă tendinţa de a situa comunităţile europene
între o ordine juridică internaţională (ca punct de plecare al acestei construcţii) şi
o ordine juridică de natură federală (că punct final al construcţiei comunitare).
Deşi, teoretic, sunt încadrate în categoria organizaţiilor internaţionale,
Comunităţile europene nu pot fi reduse şi incluse în vreuna dintre categoriile
clasice de organizaţii internaţionale formate de către state şi analizate de dreptul •
internaţional public. Opiniile din literatura de specialitate au insistat mai mult pe
ceea ce nu reprezintă comunităţile europene, arătând că acestea nu pot fi încadrate
ui categoriile tradiţionale prevăzute de dreptul internaţional public. In acest sens, s-au
conturat mai multe păreri.
Natura juridică proprie a Comunităţilor europene rezultă din analizarea
distincţiei dintre ăcesîeaTpe^e~6^rTe~ştmtegoriilef de federaţie şi confederaţie,
pe de altă parte.
Comunităţile au depăşit stadiul unei confederaţii clasice prin următoarele
caracteristicii au un sistem institiţional propriu, au o procedură de votare cu
majoritate calificată, o adunare aleasă prin vot universal şi raporturi directe
mtteţmute cu cetăţenii statelor membre.
Deşi comunităţile au unele atribute specifice statului federal (de exemplu:
competenţele interne, ierarhia juridică proprie), totuşi nu au ajuns la nivelul de
integrare al unei federaţii. Astfel, originea constituirii comunităţilor constă într-un
tratat fiare estexfif actNedrept*internaţional şi nu an act de drept intern; statele
fflemhe îşi păstrează'capacitatea juridică internaţională, spre deosebire de statele
casewfHHi, J»aieie»-»aei federaţii; comunităţile nu au posibilitatea să determine
re^artifareacohl)etenţelormtre ele şi statele membre.
3" Bfnii autori arată* Că viziunea internaţională asupra comunităţilor '
eţtropeae'este depăşită, in sensul•€§acestea nu pot fi asimilate cu organizaţiile
internaţionale clasice, întemeiate pe o simplă cooperare între state73.
în doctrină se apreciază câ aceste comunităţi europene se disting de
organizaţiile internaţionale clasice prin: independenţa instituţiilor comunitare faţă
de statele membre, crearea şi aplicarea dreptului comunitar la nivel instituşional,
"ilpp^iSicie întreţinute de comunităţi cu cetăţenii statelor membre.
Ceea ce conferă un caracter specific comunităţilor, este faptul că relaţiile
daitee statei© membre nu mai sunt guvernate de regulile dreptului internaţional
public, ei de dreptul instituţional comunitar, care totuşi, este stabilit prin tratate
internaţionale, deşi are un caracter specific.
 Conform susţinătorilor tezei supranaţionaliste, între comunităţi şi
organizaţiile internaţionale de tip clasic există o deosebire de natură, în sensul că
organizaţiile internaţionale au ca scop cooperarea în diverse domenii, în timp ce
comunităţile au la bază integrarea, fiind apreeiate- ea organizatii- supranaţionale.
Concepţia supranaţională sugerează că în cadrul procesului internaţional evolutiv,
pot să apară noi tipuri de grupări de state care tind să părăsească .zona
internaţionalului, fără a intra în zona statală, având la bază ideea înlăturării
concepţiei tradiţionale a indivizibilităţii suveranităţii.
> în altă opinie74 se arată că aceste Comunităţi europene sunt calificate
drept organizaţii de tip autonom, privite prin prisma multitudinii şi diversităţii
organizaţiilor internaţionale existente în prezent, fapt care face dificilă clasificarea
lor m categorii distiAct0,
In spiritul acestei concepţii, putem .concluziona că- organizaţiile
internaţionale ar putea fi grupate în două mari tipuri:
- organizaţii bazate pe o simplă cooperare intre! state şi care beneficiază
de o autonomie proprie; ...'n-„.,I.'.T^~.','.'."-
organizaţii în care se pune problema integrării şi renunţării la o parte
din atributele de suveranitate, în această categorie fiind incluse şi
Comunităţile europene.
Caracteristicile care diferenţiază Comunităţile europene de organizaţiile
internaţionale de tip clasic nu pot conduce la concluzia că aceste comunităţi ar
putea fi apreciate drept organizaţii de tip federal.
In doctrină s-a exprimat şi ideea conform căreia comunităţile trebuie să
fie apreciate în spiritul voinţei fondatorilor, arătându-se că singura formulă
instituţională utilizată de Curtea de Justiţie pentru calificarea comunităţilor a fost
aceea de "putere publică comună". Ideea conform căreia comunităţile europene
reprezintă o putere publică comună evidenţiază originalitatea sistemului
instituţional pe care se bazează construcţia coniunitară. - :
Limitările de competenţă ale statelor membre trebuie analizate în
perspectiva mutaţiilor care se produc la nivelul exercitării competenţelor, în strânsă
legătură cu procesul comun şi instituţionalizat de decizie.
S-a arătat că "exercitarea în comun" a suveranităţilor legitimează şi face să
fie suportabile inevitabilele limitări de suveranitate, inerente constituirii sistemului
comunitar.75
2.2. Modalităţile specifice de exercitare a competenţelor comunitare
2.2.1,Aspectegenerale
Faptul că Uniunea Europeană şi Comunităţile pot fi considerate ca
organizaţii internaţionale interguvernamentale create prin tratate internaţionale nu
limitează evidenţierea unor specificităţi şi diferenţe ale acestora faţă de
organizaţiile internaţionale clasice. Aceasta rezultă atât din tratatele constitutive,
cât şi din constituţiile statelor membre şi din jurisprudenţa Curtii de Justiţie.
> Tratatele constitutive se deosebesc de tratatele internaţionale clasice de
constituire a organizaţiile internaţionale, prin faptul că prevăd proceduri speciale de
intrare în vigoare, de aderare la acestea şi de modificare, ca şi în ceea ce priveşte
cadrul instituţional creat prin ele (instituţiile comunitare) şi ordinea juridică
specifică.
Constituţiile statelor membre nu conţineau - până la Tratatul de la
Maastrient — prevederi exprese care să se refere la participarea statelor la
C^snunităţiîe ewopene} în lipsa acestora considerându-se ca aplicabile dispoziţiile
generale care reglementează participarea la organizaţii internaţionale 6.
Tratatul de la Maastrient a determinat însă pe plan intern modificări
constituţionale prin care participarea la Uniunea Europeană a dobândit o situaţie
specifică, diferită de participarea la organizaţiile internaţionale de tip clasic •
Astfel de modificări constituţionale au fost făcute în cazul Germaniei7 şi
Franţei.79
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a statuat în repetate rânduri specificitatea
tratatelor constitutive şi a Comunităţilor faţă de organizaţiile internaţionale clasice,
arătând că acestea constituie mai mult decât un acord care creează doar obligaţii
mutuale între statele contractante80.
> Tratatele constituie o ordine juridică specifică, diferită de cea a
organizaţiilor internaţionale clasice, asemănătoare eu ordinea juridică a unui stat,
în care normele juridice au o structură piramidală şi sunt bazate pe respectarea
drepturilor fundamentale ale persoanelor şi ale cărei subiecte sunt, deopotrivă,
statele şi cetăţenii acestora*1.
> Caracterul specific al Comunităţilor europene rezultă şi din modul de
exercitare al competenţelor comunitare. Pentru prima dată în istoria dreptului
internaţional, prin instituirea comunităţilor, statele membre au transferat către
acestea anumite prerogative ale suveranităţii naţionale, comunităţile fiind astfel
împuternicite să legifereze în mod obligatoriu pentru statele membre în domeniile
respectiye.
în doctrină s-a exprimat ideea că prin instituirea Comunităţilor europene s-
a ajuns, implicit, la o ştirbire a suveranităţii naţionale a statelor membre.
Unele state europene au manifestat iniţial reticenţe (de exemplu, este cazul
Marii Britanii) privind aderarea la o astfel de organizaţie, total diferită faţă de
organizaţiile regionale înfiinţate până atunci.
Susţinătorii Comunităţilor europene au exprimat însă ideea că nu este
vorba de o ştirbire a suveranităţii naţionale, ci de o exercitare în comun a unor
prerogative ale suveranităţii naţionale de către statele membre.
2.2.2. Distincţia dintre Comunităţile europene şi organizaţiile economice
regionale
Comunităţile europene au un statut aparte nu numai prin faptul eăaufost
primele organizaţii instituite (ca moment al apariţiei), ci şi prin originalitatea care
le diferenţiază de alte organizaţii internaţionale regionale care au ca obiectiv
înfiinţarea unor pieţe unice bazate în principal pe crearea unor zone de liber
schimb. Dintre organizaţiile de acest gen, putem enumera:
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.), înfiinţată prin
Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1960;
Acordul Nord-American de Liber Schimb (NA.F.TA.), încheiat între
S.U.A., Canada şi Mexic (1991);
- Spaţiul Economic European (S.E.E.), realizat între Comunităţile europene
şi statele membre pe de o parte şi A.E.L.S. pe de altă parte (21 octombrie 1991);
- Acordul Central-European de Liber Schimb (C.E.F.T.A.), încheiat în
1992 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, între Cehia, Polonia Slovenia şi
Ungaria, la care România este parte 4m1997
- Comunitatea Statelor Independente (C.S.L), constituită In 1991 prin
Acordul de la Minsk, printr-un protocol ulterior şi prin Declaraţia de la Alma-Ata,
iar Carta C.S.I. a fost semnată în 1993. Este formată dm 12 state foste componente
âletKfc&S.".......
. Organizaţia Statelor din America Centrală (14 octombrie 1951);
- Pactul Andin (26 iunie 1967);
- Comunitatea Africii Orientale (6 iunie 1967);
- Comunitatea Statelor Africii de Vest (18 mai 1975).
Astfel, unele dintre aceste organizaţii nu şi-au propus să meargă atât de
departe aşa cum şi-aU propus Comunităţile europene din punct de vedere politic,
economic sau juridic. .
Comunitătile europene au avut la bază o colaborare axată pe noţiunea de
activităţilor economice, care însemna mai mult decât decât realizarea unor
obiect eomt^^ timp şi stabilirea
unor linii politice comune, precum şi a modalităţilor de aplicare a acestor obiective.
Din această perspectivă, realizarea pieţei comune a însemnat atât o integrare
economică, cât şi politico-juridică.
Alte organizaşi, cum sunt cele africane sau sud-americane, deşi au fost
puternic influenţate de comunitătile europene, şi-au propus mai mult obiective
politice. De altfel, unele dintre acestea (ex. Comunitatea Africii Orientale) nu au
reuşit sâ-şi atingă obiectivele, astfel încât au fost desfiinţate, iar altele au realizat
foarte putin din ceea ce şi-au propus, aşa încât ele nu pot fi comparate cu
comunităţile europene decât în ceea ce priveşte ideile care au stat la baza
constituirii Ion rMizările acestora fiind cu mult sub dezideratele care au condus laJ
înfiinţarea lor.
r
" " 2.3, Modalităţile specifice de cooperare economică
.^^^..fliB-^terfi-CE-s^upus bâzele creării unei pieţe comune în cadrul căreia
s£:Ji: eWSnfiiS:■'barierele" comerciale existente între statele membre în vederea
realizării-unei -libere circulaţii a mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă şi
eapitalurilor:
Pentru prima dată în evoluţia dreptului internaţional, în cadrul unei
. .^tpakatii. internaţionale s-a utilizat noţiunea de „integrare", ca modalitate de
cooperare economică. Integrarea comunitară vizează constituirea unei vaste pieţe
unice comunitare, întinse pe teritoriul comun al statelor membre, în cadrul căreia să
funcţioneze feguTîle ceferif şi ofertei "te d0ffleHiiie de competenţă stabilite prin
> Piaţa unică reprezintă elementul central al integrării economice din
cadrul Uniunii Europene şi una din principalele realizări ale Comunităţii Europene.
Scopul principal al Pieţei Unice constă în stimularea concurenţei la nivelul pieţelor
 naţionale, accelerând creşterea economică europeană, îmbunătăţind astfel gradul de
competitivitate şi nivelul de viafă în spaţiul comunitar.
înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalului nu reprezintă un scop în sine, ci doar o
modalitate de realizare a obiectivelor comunitare82, care vizează: -
- dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a activităţii economie^ în cadrul
Comunităţii;
- creşterea durabilă şi neinflaţionistă care să respecte în acelaşi timp şi
normele de protecţie a mediului83.
- realizarea unui grad înalt de competitivitate şi _jconyergejjgL;,jt
performanţelor economice; ....
. -atingerea unui înaltnivel de folosireaforţeide muncă şi protecţie socială;
- realizarea unui nivel de trai mai bun şi o calitate ridicata a ■% ieţii;
- promovarea solidarităţii între statele membre; ""* « stabilirea unor politici comune conduse centralizat la nivel comunitar, fie
- realizarea egalităţii între bărbaţi şi femei84; .
Prin Tratatul de constituire a Comunităţii Economice ,EuropeBe,to£hşi^ya
Roma în 1957 s-au pus bazele unei pieţe comune în cadrul căreia Urma să fie
eliminate barierele comerciale existente între statele membre, în scopul creşterii
prosperităţii economice şi al constituirii unei uniuni mai strânse între popoarele
Europei.
Mijloacele concrete de realizare a obiectivelor comunitare, aşa cum
rezultă din prevederile Tratatului, sunt:
- instituirea unei pieţe comune şi a unei uniuni economice şi monetare;
punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune prevăzute m art.
3 şi 4(7)85 din Tratat.
Realizarea unei pieţe europene unice a presupus parcurgerea mai
multor etape în cadrul Unui proces evdluHv, pornmd de Ia ideea de' piaţa
comună şi ajungând în prezent la piaţa internă. Trecerea de la stadiul de
piaţa comună la stadiul de piaţa internănuareprezentat, doar ■-=©- simplă
modificare terminologică, ci o abordare superioară a problemelor comunitare,
având la bază noţiunea de integrare.
Piaţa comună a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor
comunitare propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare
a schimburilor de bunuri şi servicii între statele membre prin realizarea unei uniuni
vamale (constând în eliminarea taxelor vamale între statele membre şi stabilirea
unui tarif vamal comun), eliminarea cotelor restrictive şi a măsurilor cu efect
echivalent pentru asigurarea unei libere circulaţii a bunurilor, persoanelor,
serviciilor^i capitalului.-Realizarea pieţei comune a constituit prima etapă în
cadrul procesului de integrare comunitară.
> Conceptul de piaţă comună nu a beneficiat de o definire legală prin
dişj>ozitiile Tratatului. Noţiunea de "piaţă comună", pe care s-a bazat iniţial
strategia de integrare a activităţilor economice, a presupus mai mult decât
realizarea unor obiective comune în domeniul economic , cuprinzând în
acelaşi timp şi stabilirea liniilor politice directoare, precum şi a modalităţilor
de aplicare a acestor obiective. în acest sens, noţiunea de "piaţă comună"
dobândeşte implicaţii juridice (care presupun adoptarea unor reglementari
hnperative pentru "buna funcţionare a pieţei) şi politice (care presupun fie
coordonarea altor politici între statele membre şi Comunitate). Din această
perspectivă, realizarea pieţei comune presupunea o integrare economică, la
care. s&-adăugaşi o integrare politico-juridică.
în încercările de definire a acestui concept, în literatura de specialitate au
fost propuse criterii statice şi dinamice86.
In sens restrâns, pe baza unor criterii statice, piaţa comună reprezintă locul
de întâlnire a cererii cu oferta, locul schimburilor libere între parteneri egali, pe
baza unor principii de concurenţă reală, presupunând un tratament
nediscriminatoriu aplicat părţilor contractante de către state.
în sens larg, având în vedere criteriile dinamice, piaţa comună ar putea fi
definită ca o piaţă unde fiecare participant este liber să investească, să producă, să
lucreze, să cumpere şi să vândă, să furnizeze şi să obţină servicii, conform
condiţiilor de concurenţă care nu sunt artificial denaturate, având în vedere
condiţiile economice cele mai favorabile (ceea ce ar echivala cu o piaţă internă
unică şi unitară dintr-un stat considerat individual)87.
Deoarece progresele înregistrate până în jurul anului 1980 au fost destul de
mici în raport de obiectivele comunitare propuse, Comunitatea a hotărât să utilizeze
o abordare nouă, calitativ superioară, cu metode mai eficiente de aplicare în
practică şi a propus realizarea unei „pieţe interne".
Trecerea la piaţa internă a fost stabilită prin Cartea Albă a Comisiei
Europene din 1985 şi a fost încorporată în tratatele comunitare prin intermediul
Actului Unic European (1986).
> Piaţa internă poate fi definită ca fiind un spaţiu fără frontiere interne,
în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului se
desfăşoară tară mei un control la frontierele interne ale Comunităţii, funcţionând
pe principiile unei pieţe naţionale.

Trecerea de Ia conceptul „piaţă comună" menţionată în tratatele iniţiale, la
conceptul j,piaţă internă" a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul
Comunităţii, care a implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare
a legislaţiilor în vederea realizării pieţei interne.
Modificarea intervenită nu privea aspectele de formă, ci de fond,
presupunând o nouă abordare de integrare comunitară.
Actul Unic European - semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987 - a
încorporat conceptul de piaţă internă în Tratat şi a stabilit ca termen limită pentru
finalizarea acesteia, data de 31 decembrie 1992.
în plus, prin Actul Unic European s-a stabilit şi un mecanism eficient de
decizie, prin introducerea în Consiliu a votului cu majoritate calificată în locul
unanimităţii, pentru majoritatea aspectelor legate de realizarea pieţei interne,
creându-se astfel un ansamblu de facilităţi în sprijinul realizării pieţei
interne.
Tendinţele integrării europene contemporane sugerează ideea că piaţa internă
ar trebui să evolueze, culminând cu realizarea unei pieţe integrate ce ar putea fi
denumită piaţa europeană autohtonă, caracterizată prin: monedă unică; sistem de
taxe armonizat; existenţa unei infrastructuri integrate; realizarea completă a
celor 4 libertăţi comunitare; existenţa unui
sistem de instrumente legale menite să asigure o funcţionare eficientă a
mediului de afaceri pe această piaţă.
2.4. Procedura specifică de modificare a tratatelor
Modificarea tratatelor era prevăzuta pentru fiecare dintre acestea (art. 96
C.E.C.O., art. 236 C.E.E. şi art. 204 C.E.E.A.), dar Tratatul de la Maastricrit le
abrogă şi instituie o procedură comună pentru revizuirea tratatelor prin dispoziţiile
art. N, care reprezintă, de fapt, preluarea procedurii prevăzute în tratatele C.E.E. şi
C.E.E.A...........................................................................................................
> Conform acestor reglementări, iniţiativa revizuirii trebuie să aparţină fie
Comisiei, fie unuia sau mai multor state membre.
> Propunerea acestora trebuie să fie adresată Consiliului, care este
singurul în măsură să decidă începerea procedurii.
Consiliul trebuie să consulte Parlamentul în această problemă, înainte de
emiterea avizului său. în practică se procedează şi la consultarea Comisiei. Dacă
modificarea se referă la domeniul monetar, trebuie consultat şi Consiliul Băncii
Centrale Europene (dacă ea a fost deja constituită).
> Pe baza avizului favorabil al Consiliului âsciseu votul majorităţii
simple a membrilor săi, se convoacă conferinţa reprezentanţilor statelor membre
care adoptă textul tratatului de revizuire cu unanimitate de voturi, acesta urmând
să fie supus procedurilor naţionale de ratificare specifice fiecărui stat.
Tratatul de la Maastricht în art. N par. 2, a prevăzut o procedură originală
prestabilită de revizuire a sa în anul 1996, şi statuează asupra convocării -unei
eonferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor-membre în scopul de a examina
realizările prevăzute conform art. A şi B, fără a mai fi necesară convocarea acestei
conferinţe, conform procedurii ordinare.
> Există prevăzute şi proceduri de revizuire simplificate, limitate în mod
expres la unele situaţii. Astfel, este cazul privind modificarea numărului membrilor
Comisiei şi ai Curţii de Justiţie prin decizia unanimă a Consiliului [art. 95
C.E.C.O., 157 C.E.(213) par 1 şi 76, 85,90 C.E.E.A.].
Tratatul de la Maastricht prevede dreptul Consiliului, statuând în
unanimitate, de a hotărî dispoziţiile adecvate care să înlocuiască protocolul cu
privire la deficienţele excesive, dat pe baza propunerii Comisiei şi cu avizul
Parlamei^ui^™^. -.............„*...,. «.^.«.........., ,......................_
> O altă modalitate de revizuire este prevăzută prin intermediul
acordurilor de aderare ale altor state, acorduri care în anumite limite "de adaptare"
pot modifica acesteT tratate. ~~
Există şi o procedură asemănătoare revizuirii, dar care constituie mai mult
o dezvoltare a cadrului iniţial al tratatelor, respectiv în cazul alegerii membrilor
Parlamentului European prin vot universal direct (art. 138 C.E.E. modificat prin
Tratatul de la Maastricht), care prevede necesitatea adoptării unei decizii în
tmanimitate a Consiliului şi avizul conform al Parlamentului, precum şi aprobarea
actelor adoptate în cadrul comunităţilor de către statele membre conform normelor
constituţionale, ca şi în cazul înlocuirii contribuţiilor financiare ale statelor membre
prin resurse proprii - art. 201(269)C.E.
~SZZ~Z, XISMeniul instituţional unic
''Z^IŢ^^ecW'geWr&le
Comunităţile Europene reprezintă organizaţii internaţionale eu o structură
originală, diferită de cea a altor organizaţii internaţionale, eare dispun de un
sistem instituţional unic, în cadrul căruia, fiecare instituţie exercita atribuţiile ce î~
an fost'atribuite"rprm tfaiâie, în colaborare cu celelalte instituţii, în scopul
realizării idealului comunitar.
La origine, Comunităţile au reprezentat trei organizaţii internaţionale cu
personaHtate juridică distinctă, care prin tratatul de fuziune din 1967 au fost ^ip|
§§S&--ŞEb denumirea de "Comunităţi Europene". Fiecare dintre acestea şi-au
păstrat domeniul de activitate specific, deşi organele instituţionale au fost de atunci
comune.
""■*"" ***Tms36T, la scopurile iniţiale are comunităţilor s-a adăugat cooperarea
mtefguvemâmenfală în cadrul căreia im rol important i-a revenit Consiliului
European, instituţie formată din şefii de state şi guverne care au posibilitatea să
decidă asupra direcţiilor cooperării.
 Adoptarea Tratatului de la Maastricht a adus unele modificări substanţiale
în ceea ce priveşte structura organizatorică şi mijloacele de acţiune. Deşi se
instituie sintagma „Uniunea Europeană" care cuprinde cele trei Comunităţi, acestea
continuă să existe ca entităţi separate. -........— - ...... „„„.„...
Comunităţile au parcurs deci, de la înfiinţare, o cale destul de lungă şi.nu
lipsită de unele greutăţi.
2.5.2. Primele acţiuni în direcţia unificării instituţionale
La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei Comunităţi reprezenta o persoană
juridică, constituită în baza unui tratat, având un sistem instituţional propriu.
Prin "Convenţia privind unele instituţii comunitare" s-an constituit la 25
martie 1957 o Adunarea unică şi o Curte de justiţie unică.
Deşi aveau anumite instituţii comune după adoptarea tratatelor de la Roma
(Adunarea şi Curtea de Justiţie), totuşi ele păstrau şi anumite instituţii distincte,
respectiv cele privind "executivul" (înalta Autoritate şi Comisia) şi Consiliul,
precum şi bugetele proprii, fapt care le păstra autonomia.
De lasemenea, tratatele îşi păstrau specificitatea, Tratatul de la Roma
privind C.E.E. (art.232) precizând că prevederile sale nu modifică dispoziţiile
tratatelor C.E.C.O. şi C.E.E.A.
în statele membre ale Comunităţilor, conform prevederilor art. 6 C.E.C.O.,
211(282) CE. şi 185 C.E.E.A., fiecare comunitate se bucură de capacitatea juridică
cea mai larg recunoscută persoanelor morale naţionale.
în baza acestor dispoziţii şi a principiului primordialităţii dreptului comu-
nitar, fiecare stat trebuie să întreprindă măsurile legislative corespunzătoare prin
care să asigure exercitarea de către Comunităţi a atribuţiilor specifice, prin
intermediul instituţiilor abilitate: Comisie, Banca Europeană de Investiţii Şi
Institutul Monetar European (pe durata existen^en^ Europeană.
în vederea exercitării atribuţiilor careJi revin, fiecare comunitate benefici-
ază de privilegiile şi imunităţile stabilite printr-un protocol special, în baza cărora
statele membre trebuie să respecte inviolabilitatea sediilor şi arhivelor, acestea
fiind exceptate de la percheziţii, rechiziţii, confiscări sau exproprieri. De asemenea,
Comunităţile sunt scutite de impozite, de taxe vamale, restricţii şi prohibiţii de
import-export în ceea ce priveşte articolele care sunt destinate folosinţei lor
oficiale, precum şi asupra publicaţiilor. în ceea ce priveşte transportul documen-
telor oficiale, Comunităţile beneficiază de facilităţi acordate misiunilor diplomatice
şi nu pot fi supuse cenzurii.
Protocolul nu prevede imunitatea de jurisdicţie pentru Comunităţi, fapt
pentru care unele tribunale naţionale şi-au exercitat competenţa asupra Comu-
nităţilor.
S-a recunoscut însă o imunitate de execuţie în ceea ce priveşte bunurile
Comunităţilor, tare nu pot fi supuse măsurilor administrative sau judiciare decât pe
baza autorizării Curţii de Justiţie.
2.5.3. Evoluţia unificării instituţionale
A. Tratatul de fuziune de la Bruxelles
Prin adoptarea Tratatului de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965),
intrat în vigoare la 1 iulie 1967, s-au creat o Comisie Unică şi un Consiliu Unic al
''Comunităţilor Europene ".
De asemenea, s-a creat Curtea de Conturi ca organ comun celor trei
Comunităţi. Comisia şi Consiliul au preluat funcţiile instituţiilor specifice fiecărei
Comunităţi, pe care le-au înlocuit
Prin acelaşi tratat s-a instituit un buget al Comunităţilor Europene care
cuprindea veniturilor şi cheltuielile celor trei Comunităţi, conform tratatelor.
De asemenea, s-a constituit un corp unic de funcţionari ai Comunităţilor,
supuşi unui statut unic.
Printru-un protocol-anexă s-a stabilit un regim unitar de privilegii şi
Mpnîtăţi pentruComunităţi.
"""-"---^g-pgâriî tffîffîes "Comunităţilor Europene", care a absorbit cele trei
comunităţi originale. Rezultatul acesteia este concretizat în faptul că funcţionarii
acesteia sunt comuni, fără să poată pretinde că aparţin uneia dintre ele, iar
misiunile de reprezentare pe lângă alte state sunt acreditate în numele
comunităţilor, acestea apărând ca titular de drepturi şi obligaţii, deci ca persoană
juridică®.
S-a menţinut însă o separare între acţiunile Comunităţilor europene şi
cooperarea politică, aceasta nefiind instituţionalizată, rămânând o activitate
interguvernamentală distinctă.
B. Actul Unic European
Actul Unic European a marcat un nou pas important în evoluţia
construcţiei comunitare, întrucât a contribuit la reformarea instituţiilor comunitare
şi la extinderea competenţelor acestora în noi domenii, reprezentând în acelaşi timp
şi o premisă importantă în vederea realizării Uniunii Europene. Prin Actul Unic
European s-a instituţionalizat Consiliul European şi s-a creat Tribunalul de Primă
Instanţă.
C. Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht instituie o "Uniune Europeana" fondată pe
Comunităţile europene, completate prin politicile şi formele de cooperare instituite
prin acest tratat

Dispoziţiile tratatului sunt destul de vagi în ceea ce priveşte clarificarea
unor probleme juridice, fapt pentru care rămân destule chestiuni în discuţie, care îşi
aşteaptă o concretizare prin reglementările care vor fi adoptate ulterior.
Astfel, Uniunea Europeană apare ca o entitate eterogenă, care înglobează
pe de o parte cele trei Comunităţi care îşi păstrează fiecare personalitatea juridică
(C.E.E. devine CE.), iar pe de altă parte politica externă şi de securitate comună
(P.E.S.C.) precum şi cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (J.Â.I.),
şi care astfel constituie cei trei piloni ai viitoarei construcţii europene.
Din punct de vedere juridic, doar cele trei Comunităţi au personalitate
juridică proprie, aceasta lipsind atât Uniunii Europene ca entitate superioară şi cu
atât mai mult P.E.S.C. şi J.A.I., ultimii doi piloni constituindu-se mai mult ca
obiective ale viitoarelor acţiuni comunitare.
în afara acestora, conform art. J.4 Uniunea Europeană urmează să cuprindă
şi Uniunea Europei Occidentale, care deşi reprezintă în momentul actual o
organizaţie interguvernamentală de sine stătătoare, este avută în vedere ca o parte
integrantă a dezvoltării Uniunii Europene în domeniul apărării. Această cooperare
este doar programatică, pentru realizarea practică impunându-se acţiuni şi măsuri
comune adoptate de către Consiliul European şi instituţiile competente ale U.E.O.
Transformarea Comunităţii Economice Europene în "Comunitate
Europeană" - respectiv în comunitate nespecializată - este considerat ca fiind un
pas în direcţia încorporării celorlalte două comunităţi specializate tu aceasta .
Menţinerea lor prin Tratatul de la Maastricht şi operarea doar a unor modificări de
natură să alinieze dispoziţiile celor trei tratate în problemele esenţiale» este
apreciată ca o acţiune tactică prin care pe de o parte se marginalizează cele două
tratate (C.E.C.O. şi CEEA.) iar pe de altă parte se are în vedere expirarea în anul
2002 a tratatului CE.C.O. şi, probabil, preluarea tuiîrof âuibufiîlbr"ae* ealre
Comunitatea Europeană prin instituţiile devenite deja comune.
Se poate pune problema imperfecţiunii construcţiei Uniunii Europene, prin
neadoptarea unui singur tratat care să le înlocuiască pe cele trei existente. Această
situaţie nu s-a realizat întrucât au existat o serie de reţineri din partea unor state
privind separarea sectoarelor de competenţă comunitară de cele de cooperare,
precum şi în alte domenii. Deşi nu s-a adoptat un singur tratat, cele trei continuând
să existe, unele prevederi referitoare la revizuirea fiecărui tratat au fost unificate.
Cadrul instituţional al Comunităţilor rămâne comun, aşa cum a fost stabilit
anterior, şi care conform art. C din Tratatul de la Maastricht,.jeste destinat să
asigure coerenţa şi continuitatea acţiunilor destinate atingerii obiectivelor prin
respectarea realizărilor comunitare. Cooperarea în domeniile politicii externe
utilizează însă organe distincte de cele ale Comunităţilor.
Consiliul European, institutionalizat prin Actul Unic European (1985) este'
confirmat prin art. D al Tratatului de la Maastricht ca fiind organul care "dă
Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi definirii orientărilor politice
generale", el trebuind să prezinte anual un raport în faţa Parlamentului European.
Articolul B. Al Tratatului de la Maastricht defineşte obiectivele şi
principiile comune ale Uniunii:
- promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil;
- afirmarea identităţii pe scară internaţională;
- întărirea protecţiei drepturilor, şi intereselor resortisanţilor statelor
membre;
- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne.
Se menţin obiectivele fiecărei Comunităţi şi se reafirmă şi respectarea
principiilor fundamentale care sunt definite prin art. F din tratat: respectarea
identităţii-naţionale a statelor membre şi respectarea drepturilor fundamentale
garantate prin Convenţia Europeană a drepturilor omului.
D. Tratatul de la Amsterdam Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de
reglementări care conduc la evoluţia Uniunii Europene sub aspect instituţional şi
sub aspectul domeniilor de
competenţă comunitară.
Tratatul de la Amsterdam conţine reglementări şi în direcţia realizării
unificării tratatelor comunitare. Aceasta se referă atât la tratatele constitutive, cât şi
la Tratatul de la Maastricht, a anexelor, protocoalelor şi a altor acte. Este de
menţionat faptei că un^ număr de nouă protocoale şi o convenţie anexă la acest
tratat sunt abrogate în mod expres.
De asemenea, în vederea simplificării numerotâru articolelorTratatului de
la Maastricht şi âTfâîatului CE., întf-o anexă sunt cuprinse tabelele de echivalenţă
pWâliirarâW.Î2*dm*Tfatâtuldela Amsterdam.
;.,:■; ;/4®Sfe4 complicata numerotare a articolelor cu litere combinate cu cifre
este simplificata cu o numerotare formată numai din cifre.
Aşa cum se precizează în partea a doua a tratatului intitulată
,^impHfieare?'i m scopul înlăturării dispoziţiilor caduce şi pentru adaptarea textului
anumitor dtepozitii se face fie o înlocuire a unor termeni, expresii, formulări etc.
eu altele, fie abrogarea unor articole sau părţi din acestea.90
E. Tratatul de la Nisa
în cadrul negocierilor de la Nisa s-au realizat importante acorduri privind
perfecţionarea instituţională a Uniunii Europene în vederea extinderii acesteia în
u^ structura- instituţională, ci aduc
modificări în sistemul de vot din cadrul Consiliului, modifică numărul membrilor
Comisiei, ai Parlamentului şi implicit ai Curţii de Justiţie, Tribunalului de primă
instanţă şi Curţii de Conturi.