UNIVERSITATEA AGORA

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT LA DREPTUL MEDIULUI

Profesor: Lect. Univ. Dr. Student: Câmpan Cătălin

Cristian Miheş Anul de studiu II

Oradea 2010
 Student Câmpan Cătălin

CUPRINS

Introducere ........................................................................................................................3

1. Noţiunea de mediu ........................................................................................................3

2. Izvoarele dreptului mediului .......................................................................................5
3. Dreptul mediului în sistemul dreptului ......................................................................6
4. Obiectul şi funcţiile dreptului mediului .....................................................................7
5. Principiile generale ale dreptului mediului ...............................................................9
6. Instituţiile dreptului mediului ..................................................................................11
7. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic .....................................................12
8. Răspunderea contravenţională în dreptul mediului ..............................................13
9. Răspunderea penală în dreptul mediului ...............................................................14

Concluzii ........................................................................................................................15

Bibliografie ...................................................................................................................16

2
 Student Câmpan Cătălin

DREPTUL MEDIULUI

Mottto: ,,Nu lupţi decât pentru ceea ce îţi

place;
nu îţi place decât ceea ce ştii să apreciezi;
şi, pentru a aprecia, trebuie, cel puţin, să
cunoşti.”

INTRODUCERE

Ca drept subiectiv, orice drept uman fundamental reprezintă o prerogativă

conferită de lege în baza căreia titularul poate şi uneori chiar trebuie să adopte o anumită
conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub
sancţiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi
actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul general .
Desigur, dintre elementele definitorii ale acestuia, unele prezintă o serie de particularităţi
în privinţa dreptului la mediu.

NOŢIUNEA DE MEDIU

Definiţia dată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române este:

Mediu1, medii, s.n. 1. Natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor
externi în care se află fiinţele şi lucrurile. Natura, spaţiul înconjurător în care se află o
fiinţă, un lucru etc. Mediu geografic = totalitatea condiţiilor naturale exterioare ale vieţii
sociale, care constituie una dintre condiţiile necesare şi permanente ale vieţii materiale a
societăţii şi unul dintre factorii care influenţează dezvoltarea ei.
Mediul, precizat la nevoie drept mediul înconjurător sau mediul ambiant, este
o noţiune care se referă la totalitatea condiţiilor naturale de pe Pământ sau dintr-o regiune
a sa, în care evoluează fiinţele sau lucrurile. Dintre aceste condiţii fac parte atmosfera,
temperatura, lumina, relieful etc., precum şi celelalte fiinţe vii. Mediul are un rol foarte
important în procesul evoluţiei fiinţelor vii, care, la rândul lor, sunt un factor de
transformare a mediului.
Termenul de mediu rămâne, totuşi, o noţiune generală, dificil de sintetizat într-o
definiţie care să satisfacă pe toată lumea.
Creaţie a doctrinei, a jurisprudenţei şi a reglementărilor juridice convenţionale sau
legale, noţiunea de mediu cunoaşte o relativă varietate şi înregistrează, totodată, o
evoluţie.
În dreptul italian, prima definiţie a mediului, dată în mod formal de Legea
nr.349/1986, a provocat o amplă dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai
exact conţinutul noţiunii de mediu, Curtea Constituţională (Decizia nr.210 din 28 mai
1987) a declarat că există o tendinţă a legiuitorului de a parveni la o concepţie unitară

3
 Student Câmpan Cătălin

care cuprinde toate resursele naturale şi culturale, precizând: “Mediul înseamnă

conservarea, gestionarea raţională şi ameliorarea condiţiilor mediului natural (aer, apă,
sol şi toate celelalte componente), existenţa şi conservarea patrimoniului genetic terestru
şi acvatic, a tuturor speciilor vegetale şi animale care vieţuiesc în mediu în stare naturală
şi, în fine, fiinţa umană cu toate manifestările sale”.
Dar decizia Curţii Constituţionale Italiene cea mai cunoscută în materie (din 30
decembrie 1987) şi care dă o definiţie juridică mult mai precisă, în care se regăsesc şi
ecourile doctrinei, afirmă: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele
sale componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecţie; dar
toate, în ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este
protejat deoarece este o condiţie care defineşte calitatea vieţii, el constituind habitatul
natural în care omul trăieşte şi activează, fiind absolut necesar colectivităţii. Protecţia
mediului se impune, de altfel, înainte de orice, prin dispoziţii constituţionale (art.32 din
Constituţia Italiană).
Această idee este susţinută şi de doctrina belgiană care caută să definească mediul
ca pe o constatare elementară având în vedere că fiecare specie vie - fie că este vegetală,
animală sau umană - are nevoie de condiţii naturale fundamentale care să-i garanteze
existenţa şi dezvoltarea. Este, deci, mediul fizic sau biologic - mediul înconjurător - în
care poate găsi aceste condiţii necesare.
O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind răspunderea civilă
pentru prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul
Europei şi deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 şi care, în cadrul definiţiilor
cuprinse de art.2 la punctul 10 menţionează:
“Mediul cuprinde:
 resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi
flora, precum şi interacţiunile între aceşti factori;
 bunurile care compun moştenirea culturală; şi
 aspectele caracteristice ale peisajului.”
Această definiţie fiind una dintre cele mai elaborate şi complete.
Oricum, noţiunea de “mediu” din anexa legii este considerată a cuprinde “ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile
materiale şi spirituale”.
Prin modificarea Legii nr. 137/1995 prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
91/2002, aprobată prin Legea nr. 294/2003 aceasta defineşte, acum, în mod explicit
“mediul ca fiind ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile
organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale,
calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
De altfel, şi alte texte juridice, cum ar fi, de pildă, în dreptul comunitar, directiva
privind studiile de impact prevăd, într-o manieră detaliată, că mediul cuprinde “omul,
fauna şi flora, solul, apa, aerul, climatul şi peisajul, interacţiunea între aceşti diferiţi
factori cât şi bunurile materiale şi patrimoniul cultural”.

4
 Student Câmpan Cătălin

1. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

Conturarea actuală a acestei ramuri a dreptului, oricât de nouă ar fi ea şi oricât de

modernă, la o privire mai atentă îşi poate găsi izvoarele “primare” înainte de uimitorul
secol XX. Texte juridice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului pe care
tocmai l-am încheiat se îngrijeau de protecţia vânatului şi de terenurile de vânătoare, de
anumite reguli de salubritate şi igienă urbană, de promovarea unei agriculturi care să
respecte o serie de reguli ce nu intrau în dezacord cu natura.
Istoria dreptului, privită din punctul de vedere al cercetătorului care caută
rădăcinile dreptului mediului în reglementările care, la vremea respectivă, aparţineau net
altor ramuri de drept, poate să ne furnizeze numeroase exemple de conservare şi
gestionare a resurselor naturale biotice.
Dar ceea ce numim, astăzi, dreptul mediului, reflectă o viziune contemporană
colectivă şi globală a problematicii mediului. Aşa după cum am mai arătat, finalitatea
acestuia este constituită de protecţia împotriva poluării şi a altor efecte negative datorate
activităţilor antropice şi de prezervarea resurselor naturale. Existenţa sa a fost determinată
de politicile naţionale şi internaţionale care au avut ca obiectiv protecţia mediului şi
asumarea de către stat a acestor sarcini de interes general.
Dreptul mediului este însoţit de conştiinţa colectivă contemporană, ca expresie a
unei mişcări mondiale de opinie publică, care, desigur prefigurează într-un viitor nu prea
îndepărtat recunoaşterea unui drept universal al mediului.
Legea pentru protecţia mediului nr.137/1995, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.70 din 17 februarie 2000, modificată prin OUG 91/2002 aprobată
prin Legea 294/2003, înlocuieşte precedenta Lege-cadru, arătând ca obiectiv proclamat că
reglementarea protecţiei mediului este socotită a fi de “interes public major pe baza
principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii”.
Legea consacră principiile şi elementele strategice ce stau la baza propriilor sale
dispoziţii, reglementează sub aspectul protecţiei mediului activităţile economice şi sociale
cu impact asupra mediului şi abordează într-o viziune ştiinţifică atât metoda reglementării
transversale (regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, regimul îngrăşămintelor
chimice şi al pesticidelor, regimul privind asigurarea împotriva radiaţiilor ionizante şi
securităţii surselor de radiaţii), cât şi cea a reglementării sectoriale (protecţia resurselor
naturale şi conservarea biodiversităţii, a atmosferei, a apei şi a ecosistemelor acvatice, a
solurilor şi a ecosistemelor terestre etc.).
Reglementările generale din Legea-cadru sunt dezvoltate în legi speciale, din
diferite domenii, cum ar fi, de exemplu:
 Legea nr.17/1990 privind regimul apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi
al zonei contigue a României;
 Legea nr.82/1993, cu modificările ulterioare, privind constituirea Rezervaţiei
Biosferei Delta Dunării;
 Legea apelor, nr.107/1996;
 Legea 462/2001 pentru aprobarea OUG 236/2000 privind regimul ariilor
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice;
 Legea 214/2002 privind aprobarea OUG 49/2000 privind regimul de obţinere,
testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic;

5
 Student Câmpan Cătălin

 Legea 426/2001 pentru aprobarea OUG 78/2000 privind regimul deşeurilor;

 Legea 481/2001 privind aprobarea OUG 200/2000 privind clasificarea, etichetarea
şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
 Legea 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura;
 Legea 451/2002 pentru ratificarea Convenţiei Europene a peisajului adoptate la
Florenţa la 20 octombrie 2000;
 Legea 645/2002 pentru aprobarea OUG nr.34/2002 privind prevenirea, reducerea
şi controlul integrat al poluării.
 Legea privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului, nr.103/1996, republicată în
2002;
 Legea nr.26/1996 privind Codul silvic;
 Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, etc

Ordinele şi reglementările departamentale sunt acte normative subordonate legii în

diferite domenii de activitate şi sunt emise de diverse organe ale administraţiei publice
centrale. Ele pot fi ordine ale miniştrilor, instrucţiuni, regulamente, normative etc.
În acest sens exemplificăm:

 Ordinul Ministrului 860/2002 pentru aprobarea procedurii de evaluare a

impactului asupra mediului;
 Ordinul Ministrului 863/2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice
aplicabile etapelor procedurii cadru de evaluare a impactului şi de participare a
publicului la luarea deciziei în cazul proiectelor cu impact transfrontieră;
 Ordinul Ministrului 1388/2003 privind constituirea şi funcţionarea colectivului de
analiză tehnică la nivel central;
 Ordinul Ministrului 1182/2002 privind metodologia de gestionare şi furnizare a
informaţiei de mediu deţinută de autorităţile publice pentru protecţia mediului;
 Ordin Ministrului nr.1041/12.11.2003 – constituirea sistemului de informaţii
privind sănătatea în relaţie cu mediul;
 Ordin Ministrului nr. 818/17.10.2003 – aprobarea procedurii de emitere a
autorizaţiei integrate de mediu;
 Ordin Ministrului nr.370/19.06.2003 – activităţile şi sistemul de autorizare a
laboratoarelor de mediu.

2. DREPTUL MEDIULUI ÎN SISTEMUL DREPTULUI

Relaţiile sociale şi activităţile reglementate de alte ramuri ale dreptului au trebuit

să ţină seama şi de normele care au avut ca obiect protecţia şi conservarea mediului, care
a devenit la un moment dat de interes general şi, deci, prioritară.
Câmpul de aplicare a dreptului mediului are în vedere mediul şi protecţia lui,
noţiunea de mediu este, în principal, expresia interacţiunilor şi a relaţiilor fiinţei umane,
pe de o parte cu semenii săi şi, pe de altă parte, între toate formele de viaţă şi mediul care
este suportul vieţii. Natura relaţiilor are un caracter orizontal. Astfel, dreptul mediului

6
 Student Câmpan Cătălin

se regăseşte sub acest aspect în toate ramurile de drept clasic, atât în dreptul privat cât şi
în dreptul public, precum şi în dreptul internaţional.
În România, legea-cadru şi numeroase alte acte normative fac referire la
dezvoltarea durabilă ca tentă a politicilor şi strategiilor de dezvoltare şi de protecţie a
mediului pe termen scurt, mediu şi lung.
Dezvoltarea durabilă presupune, în opinia lui Gh. Zaman, existenţa unei
compatibilităţi şi a unui echilibru dinamic între resurse şi consumul acestora, între
sistemul ecologic, tehnologic şi economic, între rata de utilizare şi rata naturală de
regenerare a resurselor, între cantitatea de poluanţi şi nivelul capacităţii de suportabilitate
(asimilare) a mediului.
Astfel, criteriul potrivit căruia un standard mai ridicat de viaţă poate fi asigurat pe
seama reducerii stocului de resurse naturale trebuie coroborat şi cu noţiunea de creştere
demografică optimă şi cu eficienţa utilizării resurselor. Aceasta presupune şi introducerea
unor elemente de negociere, de compromis între nivelul stocului de resurse şi calitatea
vieţii.
Desigur, pentru realizarea principiilor şi elementelor strategice ce stau la baza
dezvoltării durabile este necesar un cadru juridic adecvat şi flexibil precum şi înlăturarea
obstacolelor instituţionale care ar putea să frâneze sau chiar să împiedice punerea lor în
aplicare.
Dreptul mediului patrunde, deci, în toate sectoarele, integrând protecţia mediului
în toate compartimentele vieţii economice şi sociale. Putem pune astfel în evidenţă
caracterul său de interactivitate.
Faptul că normele dreptului mediului reglementează relaţiile sociale de protecţie
şi conservare ale acestuia în toate sectoarele, cum ar fi, de pildă, elementele mediului
(apa, aerul, solurile)şi ecosistemele respective (acvatice, aeriene, terestre), precum şi
acţiunile antropice transversale (care se manifestă în toate sectoarele), putem să punem în
evidenţă caracterul globalizant al acestui drept.

3. OBIECTUL ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI MEDIULUI

Obiectul acestei ramuri de drept poate fi determinat de finalitatea sa. Pornind

iniţial de la ideea unui drept pentru mediu, urmat de aceea a unui drept care să ocrotească
fiinţa umană de un mediu deteriorat (poluat), se ajunge, în final, la ocrotirea fiinţei umane
şi a mediului în care ea îşi desfăşoară activităţile, ca la un tot unitar, aşa după cum am
menţionat omul făcând parte din mediu.
Ca fenomen social, dreptul mediului este acela care, prin conţinutul său,
contribuie la sănătatea publică şi la menţinerea echilibrelor ecologice. Cu alte cuvinte,
odată ce societatea a devenit conştientă de gravitatea problemelor ecologice şi de
interesul general pe care îl implică au luat naştere şi raporturile juridice legate de
protecţia şi conservarea mediului,
Funcţiile dreptului mediului nu s-ar putea realiza dacă scopul său nu ar fi în mod direct
protejarea naturii, a resurselor, lupta împotriva poluării de orice natură, a degradării
mediului şi ameliorarea calităţii vieţii.

7
 Student Câmpan Cătălin

Punerea în aplicare a normelor dreptului mediului nu a ajuns în mod direct şi

nemijlocit la realizarea scopului său. Normele din acest domeniu vin în conflict cu
normele dreptului de proprietate, dreptului comercial, dreptului întreprinderilor, ce
ascund fără îndoială interese economice adeseori contrare.
Michel Despax arată că dreptul mediului are ca obiect “suprimarea sau limitarea
impactului activităţilor umane asupra elementelor mediului natural”.
Pentru R. Savy, dreptul mediului reglementează funcţionarea “instalaţiilor şi
activităţile pentru a preveni atingerile pe care ar putea să le aducă acestea calităţii
mediului în care se inserează”, iar pentru R. Herzog acest drept “are ca funcţie realizarea
unei politici de prezervare şi de gestionare colectivă a mediului, a fiinţelor vii şi a
resurselor”.
Dar, în afară de sol, apă, aer, plante, animale, apar anumite universalităţi cum sunt
resursele genetice, ecosistemele (terestre, acvatice) care constituie elemente ale mediului
şi sunt protejate ca atare.
Evoluţia dreptului mediului ne îndreptăţeşte astăzi să afirmăm că el reprezintă o
ramură de drept nouă dar viguroasă şi cu mari perspective de dezvoltare, datorate
dimensiunii preocupărilor la nivel mondial şi naţional din ultimele decenii, conştiinţei
sociale crescute în materie de mediu şi aplicării unor concepte, principii şi reguli juridice
specifice.
Dreptul mediului şi-a conturat propriile principii, propriile instituţii (cum ar fi, de
pildă, studiul de impact, evaluarea impactului, bilanţul de mediu, programul pentru
conformare, nerecunoaşterea drepturilor câştigate, legitimarea procesuală activă a
persoanei şi a asociaţiilor de protecţie a mediului, dreptul fundamental la mediu etc.) şi
unele amenajări speciale ale unor instituţii clasice (răspunderea civilă pentru prejudiciul
ecologic).
Normele dreptului mediului au, sub foarte multe aspecte, un pronunţat caracter
tehnic datorat în principal strânsei legături a acestora cu datele ştiinţifice şi tehnice. În
general, stabilirea unor limite maxime de impact asupra mediului, de la care sunt interzise
unele activităţi sau până la care sunt permise altele, depind de o evaluare a impactului şi
sunt, întotdeauna, determinate printr-un demers tehnico-ştiinţific.
În acelaşi timp, tocmai acest caracter tehnic al normelor determină o revizuire
continuă a lor, dat fiind că datele ştiinţifice şi tehnice sunt în necontenită schimbare şi
evoluţie.
Caracterul tehnic al normelor, axat pe datele tehnice şi ştiinţifice, prezintă însă un
avantaj în ceea ce priveşte posibilitatea de armonizare şi chiar de uniformizare a lor la
nivel internaţional şi regional. Acest lucru este extrem de important cât priveşte
prevenirea, reducerea poluării şi protecţia mediului, care nu se pot realiza în mod eficient
decât printr-o abordare integrată şi globală şi prin aplicarea aceloraşi norme şi standarde.
OBIECTUL dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale ce se nasc în legătură
cu conservarea şi dezvoltarea mediului natural şi artificial.
Relaţiile sociale reglementate de normele dreptului mediului sunt:
 relaţii sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului şi producerii
pagubelor ecologice;
 relaţii sociale formate în scopul evitării producerii unor daune ecologice;
 relaţii sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu;
 relaţii privitoare la structura organizatorică a protecţiei mediului.

8
 Student Câmpan Cătălin

Subiectele raporturilor juridice

Orice persoană fizică sau persoană juridică poate să aibă calitatea de subiect al
raporturilor juridice privind protecţia şi conservarea mediului.
Calitatea de subiect activ sau pasiv poate să aparţină oricărei persoane fizice sau
juridice, în funcţie de raportul juridic concret care se naşte, în baza normei juridice.
Astfel, potrivit art.6 din Legea nr.137/1995, “protecţia mediului constituie
obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum
şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”.
În acelaşi timp, potrivit art.5 din aceeaşi lege, statul recunoaşte tuturor
persoanelor dreptul la un mediu sănătos.
Oricând una şi aceeaşi persoană fizică poate fi titular al unui drept sau al unei
obligaţii, în funcţie de raportul juridic concret în care se găseşte.
Raporturile juridice concrete, ce pot lua naştere în baza normelor de protecţie a
mediului, pot îmbrăca “haina” unor raporturi de drept civil (dacă este vorba de repararea
prejudiciilor produse prin înfrângerea dispoziţiilor legale privind protecţia mediului);
raporturi de drept penal (dacă sunt săvârşite fapte incriminate ca infracţiuni de Codul
penal sau de legile speciale ce au ca obiect protecţia mediului); raporturi de drept
administrativ (dacă au ca obiect raporturile dintre organele administraţiei publice în
domeniul protecţiei mediului, între ele, precum şi între acestea şi celelalte persoane fizice
sau persoane juridice).

4. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI MEDIULUI

Principiile dreptului mediului reprezintă idei călăuzitoare ce exprimă adevăruri

faţă de care activitatea legislativă şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a
mediului trebuie să fie conforme. Principiile cuprind reguli ce exprimă esenţa politicii de
mediu a statului şi pot fi deduse fie pe cale de interpretare a reglementărilor legale,
formulate în doctrină, fie pot fi formulate direct în normele juridice.
Dacă admitem că dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic face parte
dintre drepturile fundamentale ale omului, atunci, potrivit textelor constituţionale (art.20),
în cazul unor nepotriviri între convenţiile şi tratatele privind protecţia mediului, la care
România este parte, şi legile interne, vor avea prioritate reglementările internaţionale.
Doctrina a consemnat transformări importante după intrarea în vigoare a noii Legi
a mediului (nr.137/1995) care, la art.5, a prevăzut că “Statul recunoaşte tuturor
persoanelor dreptul la un mediu sănătos”, adăugând în acest scop o serie de garanţii,
dintre care unele cu o forţă juridică deosebită.
Legislaţia - şi nu numai cea românească – are uneori un accentuat caracter tehnic.
Este cu deosebire dificilă formularea unor principii care să aparţină în primul rând
dreptului şi, abia apoi să reprezinte, eventual, direcţii strategice sau elemente tehnice ale
realizării unor politici ecologice.
Principiul proximităţii vizează tratarea deşeurilor cât mai aproape de locul
producerii lor. Exprimând o regulă cu caracter tehnic şi economic menită să asigure un
circuit cât mai restrâns deşeurilor de toate categoriile, inclusiv al celor periculoase, acest
principiu corespunde atât exigenţelor ocrotirii mediului (prin scurtarea circuitului
deşeurilor în timp şi în spaţiu se micşorează implicit posibilităţile de poluare), cât şi
cerinţelor de economie şi eficienţă. Este indiscutabil că această regulă trebuie avută în

9
 Student Câmpan Cătălin

vedere în cadrul oricărei reglementări legislative privind problema deşeurilor, dar pare
greu de susţinut că principiul proximităţii ar aparţine dreptului mediului; şi aceasta cu
atât mai mult cu cât, referindu-se numai la o categorie de factori virtual poluanţi -
deşeurile - principiul în chestiune nu are, desigur, caracterul de universalitate pe care îl
presupune un principiu al unei ramuri de drept sau discipline juridice.
Legea română a mediului - art.3, enumeră “principiile şi elementele strategice” ce
stau la baza legii, în scopul unei dezvoltări durabile. Cea mai mare parte a acestora
reprezintă, fără îndoială, principii juridice, principii ale dreptului mediului ; există, însă -
cum de altfel rezultă şi din enunţul enumerării din art.3 -, alături de principii, referirea la
elemente de strategie, cum ar fi, de pildă, crearea sistemului naţional de monitorizare
integrată a mediului.
Principiile şi elementele strategice sunt, în enumerarea dată prin art.3 al
legii, următoarele:
a) principiul precauţiei în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
d) principiul poluatorul plăteşte;
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav
sănătatea oamenilor;
f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
g) utilizarea durabilă semnifică obligaţia generală de a conserva şi proteja mediul,
ca şi patrimoniu comun al umanităţii, în scopul menţinerii sale, cel puţin în starea în care
a fost moştenit şi a transmiterii sale, generaţiilor următoare;
h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
i) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a
populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
Principiu aplicabil în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin, administrează şi
folosesc factorii de mediu pornind de la premisa după care lupta împotriva poluării, pe
plan intern, este eficientă numai dacă între stat, agenţii economici, organele nestatale şi
cetăţeni există o cooperare în acest sens. Luînd în considerare realitatea că poluarea nu
are frontieră, se impune cu necesitate şi cooperarea internaţională între state dar şi între
diferitele organizaţii şi organisme internaţionale în scopul prevenirii şi înlăturării
efectelor poluării
Prin Ordonanţa 91/2000 pentru modificarea şi completarea Legii 137/1995,
aprobată prin Legea 294/2003, art.3, a fost modificat şi completat: după lit.a s-a introdus
la lit.a1 “principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea
celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări
semnificative“ lit.g – acelaşi articol s-a completat şi anume “utilizarea durabilă a
resurselor naturale” iar litera i prin modificarea textului menţionează “participarea
publicului la luarea deciziilor privind mediul”.
Principiul “poluatorul plăteşte” care, dacă este examinat dintr-un unghi exclusiv
juridic, ca un principiu al răspunderii civile este evident că acela care provoacă o pagubă
trebuie să fie obligat să o repare. Numai că acest principiu are în vedere mai mult decât o
simplă obligaţie de dezdăunare, el presupunând că toate cheltuielile ce se angajează

10
 Student Câmpan Cătălin

pentru a preveni, reduce sau combate o poluare trebuie să fie suportate de responsabilii
virtuali ai acestei poluări, efective sau numai eventuale. Nu este - sau nu este numai - o
obligaţie de a repara un prejudiciu adus mediului, de vreme ce acest principiu are în
vedere atât daunele efective, cât şi pe cele virtuale; reparaţia nu poate privi o pagubă care
nu s-a produs încă, decât dacă sunt certe atât producerea în viitor cât şi întinderea
prejudiciului respectiv, ceea ce nu este cazul când ne referim la principiul enunţat. Este
vorba, mai degrabă, despre acoperirea pagubelor produse mediului, inclusiv în scopul
prevenirii şi înlăturării efectelor poluării şi reconstrucţiei ariilor deteriorate. Depăşind
cadrul răspunderii juridice pentru pagubele produse, principiul nu încetează, însă, să aibă
un marcat conţinut juridic.
Principiile dreptului mediului sunt identice sau foarte asemănătoare în diferite ţări
deoarece pericolele şi problemele care privesc integritatea şi calitatea mediului sunt foarte
asemănătoare, poate chiar aceleaşi pretutindeni; soluţiile, inclusiv cele consacrate prin
texte legislative, nu pot fi, nici ele, foarte diferite. Iar dreptul mediului cunoaşte, în
ultimele decenii, o foarte accentuată tendinţă de internaţionalizare.

5. INSTITUŢIILE DREPTULUI MEDIULUI

Principalele instituţii ale dreptului mediului din România sunt:

a). Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului – înfiinţată prin HG nr.

1625/2003 – este o instituţie publică, cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul de
stat, are calitatea de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea
Ministerului Mediului şi Gospodării Apelor.
Dintre atribuţiile Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului putem enunţa:
 autorizează activităţile cu impact asupra mediului;
 constată neconformităţile cu actele de autorizare;
 asigură suportul tehnic pentru elaborarea strategiilor şi politicilor în domeniul
protecţiei mediului;
 coordonează realizarea planurilor de acţiune sectoriale şi a planului de acţiune
pentru protecţia mediului;
 monitorizarea stadiului îndeplinirii angajamentelor în domeniul protecţiei
mediului, asumate de procesul de aderare la UE.

b). Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării” – înfiinţată prin HG nr.

983/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului. Ulterior
Administraţia a fost organizată prin HG nr. 264/1991 ca instituţie publică cu personalitate
juridică, finanţată de la bugetul administraţiei de stat, avînd ca obiective în activitate:
 redresarea ecologică a Deltei Dunării şi conservarea genofondului (biodiversităţii)
şi ecofondului;
 cunoaşterea capacităţii productive şi dimensionarea exploatării resurselor din
Delta Dunării în limitele ecologice admisibile;
 coordonarea lucrărilor hidrotehnice atît pentru asigurarea unei mai bune circulaţii
a apei pe canale, ghioluri şi lacuri, cît şi pentru împiedicarea fenomenelor de
eroziune a platformei marine;
 cercetarea fenomenelor deltaice;

11
 Student Câmpan Cătălin

 stabilirea locurilor de vînătoare şi de pescuit, precum şi a condiţiilor de

desfăşurare a acestor activităţi;
 stabilirea modului de circulaţie şi acces în Delta Dunării al bărcilor, şalupelor,
navelor fluviale şi maritime, persoanelor şi grupurilor de cercetători;
 stabilirea criteriilor de dezvoltare a aşezărilor umane şi a turismului;
 prezentarea de propuneri privind stabilirea de penalităţi pentru sancţionarea
abaterilor de la regulile de desfăşurare a activităţii în Delta Dunării.
Dintre atribuţiile Administraţiei putem aminti: de gestionarea, evaluarea,
stabilirea şi aplicarea măsurilor de conservare şi refacere a ecosistemelor deltaice,
autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului, de informare şi educare ca şi
atribuirea de norme şi reglementări pertinente.

c). Garda de Mediu – înfiinţată prin HG nr. 1167/2001. Prin HG nr. 308/2005 a
primit titulatura de Garda Naţională de Mediu şi a trecut direct în subordinea ministrului
mediului şi gospodăririi apelor. Este un organ de control cu statut specific, personalul
gărzii are calitatea de funcţionar public, este încadrat pe funcţia de comisar, poartă
uniformă şi însemne distincte şi este dotat cu armament de serviciu.
Dintre atribuţiile Garzii putem enunţa: controlul operativ inopinat al instalaţiilor
cu impact major asupra mediului, participarea la intervenţiile pentru eliminarea şi
diminuarea efectelor poluării asupra factorilor de mediu, precum şi la prevenirea
poluărilor accidentale, controlează şi constată încălcările legislaţiei în materie,
colaborează cu unităţile de poliţie şi/sau jandarmerie la contatarea faptelor care constituie
infracţiuni, în vederea sesizării organelor de cercetare penală.

d). Administraţia Fondului pentru Mediu. – înfiinţată prin Legea nr. 73/2000, este
o instituţioe de utilitate publică cu personalite juridică, sub autoritatea Ministerului
Apelor şi Protecţiei Mediului, ce are ca obiect de activitate gestionarea fondului de
mediu.

6. RASPUNDEREA CIVILA PENTRU PREJUDICIUL ECOLOGIC

Răspunderea civilă intervine atunci cînd prin fapta ilicită săvîrşită se cauzează un
prejudiciu patrimonial, ce trebuie reparat. Problema răspunderii reparatorii pentru daune
ecologice produse se soluţionează conform principiului “poluatorul plăteşte”.
Răspunderea este obiectivă, indiferent de culpă şi solitară, î cazulpluralităţii autorilor.
Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului intervine în situaţia în care se
întrunesc cumulativ următoarele condiţii:
 săvîrşirea unei fapte ilicite;
 cauzarea unui prejudiciu (daună) ecologic;
 existenţa unui raport de cauzalitate;
 capacitatea delictuală a autorului în momentul săvîrşirii faptei ilicite;
 culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedotă, dat fiind caracterul
obiectiv al răspunderii civile de mediu.
Daună Ecologică este considerată ca fiind acea vătămare care aduce atingere
tuturor factorilor de mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe
greu de stabilit.

12
 Student Câmpan Cătălin

Victima prejudiciului ecologic se apreciază că este mediul. Prejudiciile ecologice

pot fi cauzate factorilor naturali sau artificiali şi în funcţie de gravitatea lor se grupează în
deteriorări ale mediului şi dezastre ecologice. Pentru a interveni răspunderea civilă în
dreptul mediului, prejudiciul trebuie să îndeplinească ca condiţii:
 să fie patrimoniale;
 să fie cert;
 să fie determinat ca întindere, ca valoare.
Deoarece evaluarea exactă a prejudiciului nu este [posibilă întotdeauna, se
prevede prin Legea mediului, obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul cautat şi de a
reface cadrul natural deteriorat, încercînd o restabilire a condiţiiloer anterioare producerii
prejudiciului.

7. RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Răspunderea contravenţională este forma de răspundere civilă cea mai frecvent

întîlnită în situaţia nerespectării regulilor privitoare la protecţia factorilor naturali de
mediu. Putem aminti:
 neasigurarea de către autorităţile administrative publice locale a informaţiei
agenţilor economici, a populaţiei şi a turiştilor cu privire la existenţa în zonă de
arii protejate şi monumente ale naturii;
 neluarea măsurilor de interdicţi a accesului în zonele protejate a vehiculelor, de
către administratorii acestora;
 culegerea, deţinerea, comercializarea de plante şi animale declarate monumente
ale naturii;
 desfăşurarea în zonele protejate, de activităţi fără acord sau autorizaţie de mediu.
Sancţiunea ce se aplică pentru astfel de fapte este amenda contravenţională, al
cărui cuantum se actualizează prin hotărîri de guvern.
Contravenţia Ecologică este fapta săvîrşită cu vinovăţie, de un pericol social mai
redus decît infracţiunea prin care se aduce atingere factorilor de mediu. Contravenţia
ecologică de mediu cuprinde:
 obiectul;
 subiectul;
 fapta ilicită (constă în a face ceva ce nu este permis, a acţiona într-un mod
prohibit de normele juridice imperative din legislaţia mediului);
 vinovăţia (contravenientul poate acţiona ilicit cu intenţie sau din culpă).
Amenda Contravenţională este sancţiunea cea mai frecvent utilizată pentru
încălcarea normelor de drept al mediului prin fapte contravenţionale. Reprezintă suma de
bani pe care contravenientul trebuie să o plătească (voluntar sau ilicit), cuantumul ei fiind
stabilit în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de împrejurările săvîrşirii faptei şi
urmările ei, precum şi de persoana contravenientului.
Ca sancţiuni contravenţionale complementare avem:
 confiscarea sau sechestrarea unor bunuri ce au legătură cu fapta contravenţională
şi care trec în proprietatea statului, fără plată, urmînd a fi valorificate, conservate
sau distruse, după caz;

13
 Student Câmpan Cătălin

 anularea sau suspendarea autorizaţiei obţinută pe baza unor date sau informaţii
false;
 refuzul de acordare de aprobări sau licenţe de import pe timp de 2-10 ani pentru
produse, substanţe sau deşeuri toxice dacă nu se conformează dispoziţiilor cerute
în acest sens;
 retragerea avizului pentru operaţiuni de comerţ exterior pentru o perioadă
cuprinsă între 2 şi 10 ani, pentru cei ce nu respectă regimul impus pentru diferite
substanţe, produse destinate operaţiunilor de comerţ exterior;
 suspendarea sau încetarea unor activităţi pe diferite perioade.
Principalele etape ale procedurii contravenţionale sunt:
 constatarea contravenţiilor ecologice;
 aplicarea sancţiunilor contravenţionale (pe baza procesului-verbal de constatare a
contravenţiei);
 împotriva procesului-verbal de constatare şi aplicare a sancţiunii se poate face
plîngere în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, care se depune la
organul din care face parte agentul constatator, urmînd a se înainta judecătoriei pe
a cărei rază teritorială s-a săvîrşit contravenţia; plîngerea suspendă executarea iar
hotărîtrea judecătorească este definitivă şi executorie.
După natura lor, sancţiunile contravenţionale se execută sub formă de amendă
contravenţională sau sancţiune de suspendare, retragere sau anulare a autorizaţiei de
funcţionare.

8. RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Răspunderea penală – alături de celelalte forme ale răspunderii juridice specifice

dreptului mediului este un mijloc represiv important pentru protecţia şi dezvoltarea
mediului. Răspunderea penală pentru încălcarea legislaţiei mediului, se înscrie în cadrul
răspunderilor infracţionale.
Infracţiunea Ecologică este fapta socialmente periculoasă, săvîrşită cu vinovăţie,
ce reprezintă o ameninţare a intereselor societăţii în domeniul protecţiiei mediului, a vieţii
şi sănătăţii oamenilor. Infracţiunea ecologică este acea faptă periculoasă ce constă în
poluarea mediului (natural sau artificial), perturbarea activităţii de prevenire, reducere sau
înlăturare a poluarii, de natură a pune în pericol sănătatea oamenilor, animalelor şi
plantelor sau să proucă mari pagube economiei naţionale. Infracţiunea ecologică este un
element constitutiv al raportului de răspundere penală în dreptul mediului. Raportul
dreptului mediului cuprnde:
 subiectele ce pot fi active (persoane fizice sau persoane juridice);
 conţinuul obiectul.
Pentru angajarea răspunderii penale în dreptul mediului, infracţiunea ecologică
trebuie să aibă un pericol social ridicat şi să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor
globale ale oamenilor, plantelor şi animalelor, a bunurilor materiale. Răspunderea penală
se aplică ca ultimă măsură şi are ca sarcină protejarea relaţiilor sociale de mediu prin
reprimarea infracţiunilor ecologioce.

În funcţie de pedepsele aplicabile infracţiunile ecologice pot fi:

 infracţiuni de pericol calificat;

14
 Student Câmpan Cătălin

 infracţiuni de rezultat şi de pericol.

După obiectul supus ocrotirii, infracţiunile sunt grupate în:

a). Infracţiuni prin care se aduc atingeri activităţilor economice şi sociale cu

impact asupra mediului, care la rîndul lor se grupează în:
 infracţiuni cu privire la procedura de autorizare;
 infracţiuni la regimul substanţelor şi deşeurilor toxice şi periculoase;
 infracţiuni la regimul îngrăsămintelor chimice şi pesticidelor;
 infracţiuni la regimul protecţiei împotriva radiaţiilor ionizate.

b). Infracţiuni prin care se aduce atingere protecţiei resurselor naturale şi

conservării biodiversităţii care, la rîndul lor cuprind infracţiuni privind protecţia apelor şi
ecosistemelor acvatice.

CONCLUZII

Ca şi în cazul altor drepturi şi aici suntem în prezenţa unui drept complex, care
cuprinde, îndeosebi: „dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, îmbrăcăminte şi locuinţă
satisfăcătoare”.
Trebuie făcută precizarea că, în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, acestea au ca
principal component ocrotirea şi dezvoltarea durabilă a factorilor de mediu, singurii care
pot asigura existenţa lor atât pentru generaţiile prezente, cât şi pentru cele viitoare.
Din această cauză educaţia cu privire la mediu conferă fiecărui om un plus de
libertate, de înţelegere mai profundă a proceselor şi fenomenelor care compun viaţa reală,
într-un mediu înconjurător a cărui calitate să garanteze fiecăruia demnitatea şi bunăstarea.
În acest context se impune din ce în ce mai mult necesitatea formării unei noi etici
şi promovarea unei educaţii pentru protecţia mediului prin care să se creeze şi să se
dezvolte, o opinie şi comportamente publice compatibile cu această etică nouă.

15
 Student Câmpan Cătălin

BIBLIOGRAFIE:

1. DUŢU Mircea, „Dreptul mediului înconjurător”, Editura Economică, Bucureşti,

2003;
2. DUŢU Mircea, Curs universitar - „Dreptul mediului” Editia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
3. MARINESCU Daniela, „Tratat de dreptul mediului”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003;
4. MURARU Ioan, IANCU Gheorghe „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
constituţionale”, Editura I.R.D.O., Bucureşti, 1992;
5. ULIESCU Marilena, „Dreptul mediului înconjurător”, Universitatea Creştină
Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1997;

www.dmradulescu.ecosapiens.ro
www.afm.ro
www.mmediu.ro
www.anpm.ro
www.gnm.ro

16