Sunteți pe pagina 1din 3

TRANSFERUL ÎN ÎNVĂŢARE

1. O abordare tradiţională a transferului în învăţare

Transfer = proces care ne oferă posibilitatea de a răspunde într-o situaţie nouă


într-un mod învăţat anterior, de a rezolva noi probleme pe baza similitudinii cu
probleme deja rezolvate.

Exemple:
 faptul că învăţăm la fizică despre scripeţi ar trebui să ne ajute să fixăm
motorul unei maşini pe şasiu folosind scripeţi
 învăţarea gramaticii limbii engleze ar trebui să ne ajute să scriem corect în
această limbă
Cum ne ajută abilitatea de a rezolva o anumita problemă în rezolvarea altei
probleme?
Doi specialişti americani în psihologie educaţională, E. L. Thorndike si Charles Judd,
au încercat să răspundă acestei întrebări la începutul secolului al douăzecilea.
Doctrina disciplinei formale susţine studiul anumitor materii pentru că acestea ajută
la dezvoltarea unor abilităţi folositoare în cadrul altor materii. Thorndike a adus argumente
împotriva acestei teorii.
În cadrul unui studiu realizat în anii 1920, Thorndike a testat coeficientul de
inteligenţă al unui număr semnificativ de elevi de liceu, atât la începutul cât si la sfârşitul
unui an şcolar. Elevii selectaţi pentru studiu aveau în programă materii diferite. Comparând
punctajele obţinute, s-ar fi putut observa efectul pe care studiul anumitor materii îl are
asupra dezvoltării intelectuale a elevilor. Concluzia lui Thorndike a fost că subiecţii cu
abilităţi intelectuale superioare realizau progresele cele mai semnificative, indiferent de
materiile studiate, infirmând astfel teoria disciplinei formale.
Teoria lui Thorndike privind transferul în învăţare subliniază faptul că acesta e
facilitat de elementele comune problemei deja rezolvate si celei noi. Poate avea loc o
corespondenţă bijectivă între elementele studiate si cele din viata reală (are loc o identitate
de substanţă ), dar pot fi învăţate si atitudini generale, principii si proceduri care ajută
învăţarea într-o gamă largă de situaţii ( identitate de procedură ).

Exemplu: când un copil cunoaşte principiile silabisirii cuvintelor, va învăţa probabil


mai uşor analiza fonetică a cuvintelor, deşi cele două sarcini nu au elemente comune; are
loc identitatea de procedură.
Valoarea de transfer a principiilor e menţionată, printre alţii, si de Judd, care a
experimentat predarea unor principii suficient de generale încât să faciliteze rezolvarea
multor probleme şi învăţarea multor lucruri care par foarte diferite.

Exemplu: dacă un copil învaţă pe de rost că după numărul 4 urmează numărul 5, îi


va fi probabil greu să răspundă la întrebarea “Ce număr urmează după 4723?”. Dacă însă
învaţă principiul ( diferenţa dintre două numere consecutive este întotdeauna 1 ), ar putea
să deducă răspunsul corect, 4724.
Deşi principiile sunt folositoare pentru obţinerea transferului pozitiv, pot cauza şi
transferul negativ ( principii utile în rezolvarea unor probleme ne împiedică să rezolvăm
probleme noi ).
Principiile pot lua şi formă de reguli. În ciclul primar, copiii pot învăţa reguli care îi
împiedică să lucreze independent, să îşi aleagă propriile sarcini si propriul material de
studiu. Ca rezultat, elevii manifestă un grad înalt de dependenţă si par incapabili de a învăţa
singuri.
Regulile impuse şi principiile predate influenţează capacitatea de învăţare viitoare şi
abilitatea de a rezolva probleme a elevilor. Valoarea transferului ar trebui adusă in atenţia

1
elevilor. În loc de a presupune că elevii pot folosi lucrurile pe care le învaţă in situaţii noi, ei
ar trebui ajutaţi să vadă aplicaţiile acestora in lumea reală.
În concluzie, transferul pozitiv va avea loc atunci când elementele a două sarcini sunt
asemănătoare, indiferent dacă este vorba de un act simplu de coordonare a mişcărilor sau
de o problemă complexă de matematică. Atunci când două probleme prezintă identitate de
substanţă sau identitate de procedură, va avea loc transferul pozitiv dacă persoana
respectivă recunoaşte asemănările.
Un principiu important în predare este evidenţierea similitudinilor care au loc între
probleme diferite astfel încât să poată avea loc transferul.

2. Abordarea contemporană a transferului

Abordarea clasică era că transferul are loc atunci când elementele unei noi sarcini
sunt asemănătoare cu elementele unei sarcini învăţate deja, sau atunci când principii
studiate deja pot fi folosite într-o altă sarcină. Cercetările curente nu contrazic aceste păreri,
însă adaugă câteva întrebări. Specialiştii în psihologie cognitivă se întreabă care sunt
procesele de gândire ale persoanelor capabile să înveţe prin transfer şi dacă această
abilitate poate fi învăţată de cei care nu o au.
Cercetările asupra metacogniţiei şi asupra diferenţei între experţi şi începători în
rezolvarea problemelor arată că procesele de gândire sunt diferite, dar că pot fi învăţate.

2.1. Metacogniţia.

Metacogniţia este cunoaşterea propriului sistem cognitiv. Ea include abilitatea unei


persoane de a-şi pune întrebări care să monitorizeze procesul de învăţare, abilitate care la
unele persoane se dezvoltă mai greu sau deloc.
Comparaţi cu elevii medii, elevii cu deficienţe în învăţare prezintă acest tip de deficite
metacognitive. Problema poate fi rezolvată învăţându-i pe aceşti studenţi să gândească în
felul în care gândesc ceilalţi atunci când învaţă. Doi cercetători, Palincsar şi Brown, în 1981,
au ilustrat importanţa metacogniţiei în procesul de învăţare. Ei au identificat un lot de elevi
de liceu cu un IQ de 90 de puncte, cărora le lipseau abilităţile metacognitive: puteau citi un
text dar nu înţelegeau ceea ce citesc decât în proporţie de 7%. Cei doi cercetători i-au
învăţat pe elevi aceste abilităţi pe care să le folosească în timpul studiului. În primul rând,
elevii erau corectaţi atunci când răspundeau greşit la întrebările de înţelegere a textului,
apoi au învăţat strategii de studiu: cum să identifice ideile principale, să clasifice informaţia
şi aşa mai departe. La final, elevii erau capabili să răspundă corect la aproximativ 80% din
întrebări. De asemenea, performanţele şcolare ale elevilor s-au îmbunătăţit cu 20-46 %.
Scopul fiecărui profesor este ca abilităţile de înţelegere ale elevilor sa fie transferate
în acest fel, dar nu toţi elevii au această abilitate. Multe probleme de învăţare şi de transfer
se datorează deficitelor în abilităţile metacognitive şi mulţi elevi trebuie să înveţe aceste
abilităţi considerate fireşti. Dacă aceste abilităţi nu sunt stăpânite, fiecare nou proces de
învăţare e complex şi dificil. Abilităţile metacognitive sunt necesare pentru păstrarea
concentrării în timpul învăţării, extragerea informaţiei importante şi eliminarea celei
irelevante, legarea ideilor de structurile deja cunoscute, identificarea momentului în care
este necesar ajutor adiţional.
Atunci când învăţăm un începător noi activităţi: să joace şah, să meargă pe bicicletă,
îl învăţăm un vocabular cu ajutorul căruia să descrie respectiva activitate, îl învăţăm să se
auto-monitorizeze şi să se auto-controleze. Pe lângă faptul că îl învăţăm o nouă activitate, îl
învăţăm şi modalităţi de automonitorizare, adică abilităţi metacognitive. În şcoli, învăţarea
acestor abilităţi este deseori neglijată, uitând faptul lipsa abilităţilor metacognitive este
principala problemă a începătorilor, şi nu ignoranţa. Ceea ce îi face maeştri pe experţii în
şah, călărie, pilotaj sunt abilităţile lor metacognitive, care le permit să aplice cunoştinţele pe
care le au în rezolvarea problemelor pe care le întâlnesc. Problema transferului în cazul
experţilor şi al începătorilor va fi analizată în cele ce urmează.

2
2.2. Diferenţe în rezolvarea problemelor de către experţi şi începători

Ce anume conferă unui individ titlul de expert? Un argument ar fi acela că experţii au


abilitatea neobişnuită de a rezolva probleme deosebite, unice, adică îşi pot organiza
cunoştinţele dobândite anterior în aşa fel încât să le poată aplica unor situaţii asemănătoare,
unor probleme noi. Această capacitate este de fapt cunoscută sub numele de transfer. Aşa
că studiind modul în care diferă capacitatea de a rezolva probleme atât la experţi cât şi la
începători ne vom putea da seama uşor cum funcţionează transferul. În acest scop, să
examinăm comportamentul experţilor în domenii ca şahul sau fizica.
Cum diferă experţii în şah de începători? Cercetările au arătat că de-a lungul anilor
jucătorii pricepuţi acumulează in jur de 50.000 de modele în aşezarea pe tablă, însoţite de
mutările exact următoare, adică tot ceea ce poate alcătui un aşa-zis vocabular necesar unui
joc competitiv de şah. Expertul ştie ce urmează fiecărei mutări şi jucând chiar zece partide
odată, el operează de fapt pe zece modele diferite. Expertul pare să ştie că pe tabla 1 joacă
partida cu numărul 6.974A şi că ea poate fi câştigată prin urmărirea îndeaproape a
mişcărilor nebunului, iar pe tabla 2 se desfăşoară partida cu numărul 12.074 care se
bazează pe acţiunea combinată dintre tură şi regină. Jocurile sunt astfel clasificate pe tipuri,
iar fiecare situaţie nouă si nemaiîntâlnită e transformată pe loc într-un tip uşor de
recunoscut.
Cum diferă experţii în fizică de începători? Una dintre diferenţe ar fi că experţilor le ia
mai mult timp pentru a înţelege o problemă, dar le e mult mai uşor să aplice acele
cunoştinţe în rezolvarea unor probleme asemănătoare, construindu-şi cu uşurinţă în minte o
reprezentare abstractă a situaţiei date. La fel ca şi în cazul şahului, experţii fac frecvente
asocieri ajutătoare şi clasifică problemele în tipuri de rezolvare: cu forţe, cu planul înclinat,
cu legile lui Newton etc.
Acumulând cât mai multă experienţă, atât experţii în şah cât şi cei în fizică manifestă
o formă pozitivă a transferului în învăţare, adică folosesc informaţia deja dobândită
aplicând-o în rezolvarea unor probleme noi, inedite. Mai mult decât atât, ei par să
alcătuiască un tipar, o schemă imaginară pentru cele mai des întâlnite situaţii, pe care o vor
întrebuinţa cu succes în rezolvarea unor probleme asemănătoare. Începătorii pe de altă
parte, neavând acelaşi bagaj de cunoştinţe şi experienţă, nu dau dovadă de o capacitate
atât de ridicată de asociere şi de anticipare. După studii aprofundate s-a dovedit că experţii
în orice domeniu manifestă transferul în învăţare în acelaşi mod.
În cazul profesorilor care doresc să aplice această metodă elevilor, trebuie luate în
considerare cel puţin două aspecte:
1. Elevii trebuie să aibă o vastă experienţă în domeniul ce urmează a fi aprofundat
pentru a-şi putea însuşi deprinderile necesare producerii transferului. Din păcate, ecuaţia de
suprafaţă oferită în general (o oră dintr-o anumită materie, o jumătate de oră dintr-un alt
subiect) nu este suficientă pentru a acumula experienţă. Un asemenea sistem promovează
studenţi care au o vagă idee într-o arie largă de domenii, dar care nu vor deveni niciodată
experţi în vreunul din ele.
2. Profesorul poate ajuta elevii în rezolvarea problemelor indicându-le exact care
anume este modelul cel mai eficient de rezolvare.
Studii în procesul cunoaşterii au scos la iveală un domeniu cu totul nou şi anume
acela al abilităţilor cognitive sau al învăţării proceselor cognitive. Ţelul acestor procese este
de a învăţa elevii să aplice cu succes cunoştinţele dobândite. Deşi încă nu s-a constatat
exact cum anume poate fi implementat modelul transferului în învăţământul de azi,
proiectul pare promiţător deoarece ştiinţele cognitive sunt într-o continuă evoluţie şi oferă
din ce în ce mai multe informaţii cu privire la abilităţile în gândire.