Arta gestionării emoţiilor - o provocare pentru învăţământul modern

"Bine nu poţi vedea decât cu sufletul; ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi" - nota
Antoine de Saint Exupery. Dar suntem dispuşi să ne folosim sufletul pentru "a vedea"? - o întrebare
incomodă pentru mulţi dintre noi şi care ar putea rămâne fără răspuns, dar care incită la reflecţie.
Viaţa însăşi ne somează la a pleda pentru o instituţionalizare a educării emoţiilor şi a
caracterului. Dezvoltarea competenţelor emoţionale la copii este de o mare actualitate şi şcoala
trebuie să-şi arate deschiderea faţă de această problemă. Lecţiile emoţionale învăţate în copilărie,
acasă şi la şcoală, ne facilitează adaptarea, respectiv inadaptarea la fundamentele inteligenţei
emoţionale. Un coeficient de inteligenţă emoţională (EQ) ridicat contribuie la sporirea şanselor de a
avea succes în viaţă.
Prin exerciţiu, răbdare, perseverenţă, inteligenţa emoţională poate fi învăţată, "iar copilăria şi
adolescenţa sunt ferestre de oportunitate pentru a forma obiceiurile emoţionale esenţiale care ne
vor domina întreaga existenţă". Şcoala şi familia trebuie să investească deopotrivă în mintea şi
sufletul copiilor, să-i înveţe că-şi pot stăpâni prin inteligenţă viaţa emoţională.
Dar ce este inteligenţa emoţională? Care dimensiune a realităţii o susţine? Care sunt
argumentele ce susţin dezvoltarea competenţelor emoţionale într-un cadru instituţionalizat? Care
sunt primii paşi în acest demers? Este o investiţie rentabilă aceea de a forma părinţi şi copii
inteligenţi emoţional? Care este portretul unui astfel de copil?
Inteligenţa emoţională nu este un concept nou în sine, dar a stat în umbra celui de
"inteligenţă raţională". Cele două concepte nu sunt contradictorii, ci doar separate.
Inteligenţa emoţională este abilitatea unei persoane de a înţelege şi a-şi gestiona eficient
emoţiile sale, de a înţelege şi a se descurca cu emoţiile celor din jur. Inteligenţa emoţională
înseamnă folosirea inteligentă a emoţiilor în viaţa profesională şi personală. Abilităţile intra- şi
interpersonale pe care le cuprinde inteligenţa emoţională vin în completarea celor legate de
inteligenţa raţională. Inteligenţa emoţională (EQ) adaugă mai multe calităţi care ne determină să fim
cu adevărat oameni. În timp ce IQ-ul creşte de la o generaţie la alta, EQ-ul are tendinţa să scadă,
fiind în strânsă legătură cu diverse probleme sociale, depresia, agresivitatea, delincvenţa, deficitul
de atenţie.
O posibilă soluţie ar fi educarea emoţiilor, accesul la o învăţătură emoţională, deplasarea
accentului de pe învăţătura cognitivă pe cea emoţională.
Învăţarea emoţională vizează un set unic de competenţe:
Cunoaşterea propriei persoane
1. Identificarea emoţiilor: identificarea şi denumirea propriilor emoţii şi sentimente;
2. Responsabilitatea personală: recunoaşterea şi înţelegerea obligaţiei de a se
angaja în comportamente care sunt în concordanţă cu etica, siguranţa şi legea;
3. Recunoaşterea punctelor tari: identificarea şi cultivarea puterilor proprii şi a
calităţilor pozitive;
Grija faţă de alţii
1. Preluarea perspectivei celorlalţi: identificarea şi înţelegerea gândurilor şi
sentimentelor celorlalţi;
2. Aprecierea diversităţii: înţelegerea faptului că diferenţele individuale şi ale
grupului se completează reciproc şi fac lumea mai interesantă;
3. Respectarea altora: Credinţa că ceilalţi merită să fie trataţi cu bunătate şi
compasiune şi sentimentul că există o motivaţie pentru binele comun;
Luarea deciziilor cu responsabilitate
1. Managementul emoţiilor: monitorizarea şi reglarea sentimentelor şi emoţiilor în
aşa fel încât să ne ajute să ne descurcăm în diferite situaţii;
2. Analizarea situaţiilor: perceperea cu acurateţe a situaţiilor în care trebuie luate
decizii şi evaluarea factorilor care pot influenţa răspunsul unui individ;
3. Stabilirea scopurilor: stabilirea scopurilor şi munca în direcţia atingerii acestora –
scopuri pro-sociale pe termen scurt şi lung;
4. Rezolvarea problemelor: generarea, implementarea şi evaluarea soluţiilor
adecvate la probleme;
Eficienţa socială
1. Comunicare: Folosirea abilităţilor verbale şi non-verbale pentru a se exprima şi
promovarea unor schimburi pozitive şi eficiente cu alţii;
2. Construirea relaţiilor: stabilirea şi menţinerea unor relaţii sănătoase, care aduc
satisfacţii, cu alţi oameni şi cu alte grupuri;
3. Negociere: obţinerea unor soluţii convenabile pentru toate părţile implicate ţinând
cont de nevoile tuturor celor implicaţi;

1
 4. Refuzul: exprimarea eficientă a deciziilor de a nu se angaja în comportamente
nedorite, care afectează siguranţa oamenilor, comportamente lipsite de etică sau care
contravin legii;
5. Căutarea ajutorului: identificarea nevoii de a apela la surse corespunzătoare de
ajutor şi suport; (după Right Training şi Consultanţă - "De ce inteligenţa emoţională şi
socială?")
Societatea modernă începe să promoveze o nouă paradigmă, aceea de echilibru între minte şi
suflet, între IQ şi EQ. Valori vechi şi noi respectă dimensiunile repertoriului emoţional: fiecare emoţie
are un rol unic.
Emoţiile sunt centrul aptitudinilor necesare pentru viaţă, resurse energetice importante care
ne ajută să înfruntăm situaţiile dificile ce ne marchează existenţa. Emoţiile ne fac mai bogaţi, mai
"altfel". Cunoscându-le, respectându-le, educându-le şi conferindu-le "inteligenţă" vom putea croi
cu generozitate şi largheţe abordarea perspectivei umane.
Howard Gardner propune (1983 ,"Frames of Mind") ideea că nu există un singur tip de
inteligenţă, ci un spectru larg de inteligenţe. Potrivit opiniei lui Gardner, demersul paideutic trebuie
să ajute la dezvoltarea copilului, orientându-l spre acel domeniu în care să-şi croiască drum spre a
excela, întărindu-i încrederea în forţele proprii, în reuşita personală.
Profesori şi părinţi deopotrivă au sarcina - chiar obligaţia - să identifice şi să valorifice
inteligenţele multiple ale copiilor, inteligenţe care pot fi utilizate în diferite proporţii şi combinări.
Importanţa cunoaşterii fiecărui tip de inteligenţă sau grupare de inteligenţe marcată de un tip
dominant este susţinută de faptul că acestea determină un stil specific de învăţare. Se poate vorbi
despre o corelare structurală a inteligenţei dominante cu modul de a gândi, nevoile şi preferinţele
elevilor.
Efortul de a recunoaşte capacităţile care arată tipul de inteligenţă dominant, preocuparea ca
actul paideutic să ofere ocazii suficiente pentru manifestarea acelei inteligenţe, deschiderea
profesorului spre identificarea unor oportunităţi suplimentare pentru dezvoltarea inteligenţei,
jalonează scenariile instruirii diferenţiate. Un principiu cheie al clasei diferenţiate este tocmai
ajustarea conţinutului, procesului şi produsului în raport cu disponibilitatea şi interesul de învăţare al
elevului.
Este important să formăm copiii la nivelul inteligenţelor personale încă din şcoală, având grijă
să acordăm atenţia cuvenită rolului emoţiilor. Ne putem face copiii fericiţi ajutându-i şi învăţându-i
să-şi gestioneze emoţiile.
În unităţile şcolare, după cum şi în grupurile de prieteni, copiii inteligenţi emoţionali sunt în
măsură să asigure o atmosferă propice învăţării, o atmosferă confortabilă şi sigură, dat fiind
empatia, comunicarea eficientă, perseverenţa, controlul pulsiunilor, calitatea relaţiilor cu ceilalţi.
Importanţa lumii interne, a lumii emoţiilor şi sentimentelor trebuie simţită de către copil.
Emoţiile şi sentimentele există. Inteligenţa emoţională înseamnă să folosească aceste resurse în
mod inteligent pentru a avea o viaţă împlinită.
Dezvoltarea competenţelor emoţionale la copii se poate înscrie cu naturaleţe între obiectivele
vizate în predarea disciplinelor şcolare sau se pot organiza activităţi speciale. Curriculum-ul
preuniversitar oferă o soluţie prin aria "Consiliere şi orientare", al cărei conţinut poate fi îmbogăţit de
către cadrul didactic în funcţie de orientarea sa ori de interesele grupului pe care-l îndrumă.
Indiferent de cadrul de desfăşurare (şcolar / familial, disciplinar / interdisciplinar) aceste
activităţi pot urmări:
• Rezolvarea creativă a conflictelor
Sunt familii care întreţin situaţii conflictuale, fără a oferi un mediu educogen sănătos. Copilul
care provine din astfel de familii poate ajunge într-o fază de saturaţie, la explozii emoţionale, care
vor deteriora relaţiile cu colegii. Cunoaşterea familiei, a copilului, permite profesorului o intervenţie
eficientă. Şcoala şi familia, care au răspunderea pentru evoluţia viitoare a copilului, trebuie să aibă
în vedere amprenta "amintirilor emoţionale", puterea lor de a influenţa în bine sau în rău.
Subliniem încă o dată oportunitatea oferită orelor de consiliere curriculară de a preveni
situaţiile de criză personală, educaţională, socială ale elevilor, cu atât mai mult cu cât ele se pot
desfăşura şi cu părinţii sau pentru părinţi.
Învăţaţi să-şi controleze impulsurile, să-şi explice sentimentele, copiii vor reacţiona la mesajele
pozitive adoptate de măsurile disciplinare altele decât cele coercitive.
• Arta de a gusta succesul sau insuccesul
Ştim că "reuşita poate fi o şcoală", una care ne învaţă pe toţi să avem încredere în forţele
proprii. În faţa obstacolelor, copiii (şi nu numai) trebuie obişnuiţi "să-şi activeze" trăsături
emoţionale ca entuziasmul şi perseverenţa. De multe ori emoţiile copleşesc puterea de concentrare.
Dacă emoţiile negative puternice abat atenţia şi o orientează în altă parte, emoţiile pozitive
conturează motivaţia pozitivă însoţită de entuziasm şi încredere. Principala victimă a emoţiilor

2
negative este creativitatea şi acest aspect nu poate lăsa indiferenţi nici pe profesori, nici pe părinţi.
Disconfortul emoţional atrage după sine, de nenumărate ori, nereuşita şcolară.
Eşecul a devenit o problemă banală, dar nu este deloc simplă. Copilul trebuie luat în
considerare în totalitate. Obişnuim să catalogăm copiii cu rezultate slabe drept leneşi, deficienţi
mintal, în funcţie de IQ, fără a lua în calcul că este, poate, un copil senzorial care nu e prea bine
adaptat la viaţă.
• Investiţia în rezervorul afectiv al copilului
Copilăria este un mit al reînnoirii, iar părintele îşi retrăieşte alături de cel căruia i-a dat viaţă,
întreaga existenţă. Educaţia copilului nu lasă loc pentru greşeli: părinţi sau alţi factori educaţionali
sunt chemaţi să înţeleagă copilul ca pe o personalitate complexă şi nu doar ca pe o înşiruire de
comportamente. Cheia educaţiei eficiente este exprimarea consecventă a iubirii faţă de copil, căci
nevoia esenţială a acestuia este nevoia de a se simţi iubit. Educaţia prin iubire este o educaţie
proactivă, care anticipează nevoile copilului şi încearcă să le satisfacă.
Dacă i se îndeplinesc nevoile emoţionale şi de iubire, copilul este capabil să se adapteze la
situaţii stresante şi tensionate, îşi construieşte o imagine de sine pozitivă, este mai uşor de
disciplinat şi are comportamente constructive. În caz contrar, copilul nu îşi foloseşte întregul
potenţial la şcoală sau, mai târziu, în relaţiile sociale ca adult, fiind lipsit de siguranţa emoţională;
trăieşte o stare de confuzie şi un sentiment de inferioritate, se lasă pradă unor motivaţii
subconştiente negative şi se izolează de părinţi.