Etapele dezvoltării cognitive în viziunea lui Jerome Bruner

Jerome Bruner a analizat dezvoltarea funcţiilor cognitive. Referitor la acest aspect, e necesar
a se avea în vedere următoarele şase aspecte:

1) Creşterea intelectuală e caracterizată de o independenţă tot mai mare a răspunsului

faţă de un stimul. Cu timpul, copiii vor putea, cu ajutorul limbajului, să medieze relaţia
stimul-răspuns din ce în ce mai bine, putând astfel să întârzie recompensa, să modifice
răspunsurile sau să păstreze răspunsurile invariante la schimbarea stimulilor.
2) Un factor important este sistemul de simboluri, de reprezentări pe care trebuie să şi-l
dezvolte copiii, pentru a-şi putea reprezenta lumea, şi fără de care nu vor putea prezice,
extrapola sau intui noi rezultate. Ei au nevoie de acest sistem de reprezentare pentru a
trece de faza percepţiilor senzoriale.
3) Dezvoltarea intelectuală implică existenţa conştiinţei de sine. Fără o dezvoltare a
abilităţii de a descrie acţiuni trecute sau viitoare, nu poate avea loc un comportament
analitic faţă de sine ori faţă de mediul înconjurător.
4) O importanţă mare o are şi interacţiunea învăţător-elev. Nu e de ajuns ca un copil să
se nască în mijlocul unei culturi, a unei civilizaţii, pentru o dezvoltare intelectuală
completă. O persoană, precum profesorul, educatorul sau părinţii trebuie să înveţe copilul,
trebuie să-i interpreteze şi să împartă cultura împreună cu el.
5) Un element cheie este limbajul. Pe măsură ce se înaintează în vârstă, se învaţă a se
folosi limbajul pentru a înţelege evenimentele, pentru a le lega între ele, pentru a ataşa
ceva nou la ceva deja familiar, în fine, pentru a codifica evenimentele astfel încât a se
manipula mintal mai uşor.
6) Maturitatea intelectuală e dată şi de abilitatea de a putea manipula în acelaşi timp mai
multe informaţii, situaţii, activităţi.

Din observaţiile făcute, Bruner consideră că există 3 etape în cadrul procesului de maturizare
intelectuală, privite din prisma felului în care copiii pot să-şi reprezinte lumea.
Prima etapă e aşa-zisa etapă inactivă, în care modul principal prin care copilul ajunge să-şi
reprezinte mediul înconjurător este acţiunea. Spre exemplu, un copil învaţă să meargă pe bicicleta
doar prin intermediul cunoştinţelor psihomotorii pe care le posedă. În această fază, după cum spun
Piaget şi Bruner, obiectele sunt exclusiv ceea ce face copilul cu ele.
A doua etapă este cea imagistică. Aici informaţia este purtată prin intermediul ilustrării, prin
imagini. Copilul e prizonierul propriei sale lumi perceptive: e foarte influenţat de lumini puternice,
zgomot, mişcare, cea mai mică trăsătură a mediului îi captează atenţia. Acum se dezvoltă memoria
vizuală, însă tot au loc scăpări importante.
Şi în final, cea de-a treia etapă este cea simbolică, unde acţiunile ce nu necesită gândirea şi
înţelegerea bazată pe percepţii cedează locul sistemelor de simboluri, de reprezentări. Limbajul şi
logica matematică intră în scenă. În această fază, copilul reuşeşte să condenseze întregi experienţe
În formule matematice, sau în propoziţii bogate semantic, precum sunt proverbele, maximele sau
cugetările.
Bruner vede copilul parcurgând cronologic aceste 3 faze. Cu toate că cea mai avansată este
cea simbolică, aceasta nu înseamnă că la adulţi această etapă le-a suprimat pe celelalte două, ci este
doar predominantă. Există de exemplu, mari artişti la care predomină sistemele de reprezentare
specifice fazei imagistice, sau chirurgi renumiţi la care predomină faza inactivă.

1
Implicaţiile cercetărilor lui Bruner şi Piaget la învăţarea în şcoală
Rezultatele atinse de Bruner şi Piaget reflectă faptul că felul în care se schimbă modul de a
gândi al copiilor pe măsură ce cresc, ar trebui să afecteze modul în care sunt învăţaţi.
 Copiii nu sunt doar tineri adulţi în ceea ce priveşte procesele lor cognitive, ci ei gândesc în
moduri de mult uitate de adulţi, fac greşeli greu predictibile de către aceştia. În acest sens,
educatorii trebuie să facă un efort pentru a se pune în locul copilului, de a încerca să
gândească cum o face el, lucru care, odată realizat, este de mare ajutor acestuia.
 Copiii, cu predilecţie în grădiniţă şi în ciclul primar timpuriu, învaţă foarte bine prin
manipularea concretă a obiectelor, materialelor, sau prin observarea directă a fenomenelor.
Cuvintele sau alte simboluri nu prea au efect în această fază. Oferind copiilor această şansă,
le este mult mai uşor să-şi însuşească înţelegerea unor concepte acum, decât prin modul mult
mai abstract de învăţare care va urma în copilăria târzie şi în adolescenţă.
Într-adevăr, efectul teoriilor celor doi cercetători e de a încuraja “descoperirea” şi alte metode
inductive de învăţare şi predare, prin care copilul îşi însuşeşte nişte concepte şi principii prin
descoperirea proprie şi personală.
Totodată s-a constatat că acei copii care nu au descoperit anumite concepte de timpuriu, prin joacă,
prin manipularea concretă a obiectelor sau prin observaţii în frageda copilărie, le va fi cu mult mai
greu să le înţeleagă mai târziu în liceu.
 Teoriile celor doi au implicaţii şi în structurarea secvenţială a informaţiei de-a lungul
semestrelor. Astfel, învăţarea ar trebui să înceapă cu un “messing around stage”, o fază în
care să li se prezinte elevilor obiecte ce au legătură cu materia respectivă. Astfel îşi vor
construi reprezentări specifice fazei inactive. În continuare, trebuie să li se dezvolte o
clarviziune perceptivă, adică educatorul va reliefa însuşiri izbitoare ale obiectelor sau
evenimentelor prezentate, va folosi din plin imagini şi va pune accentul mai mult pe concret
decât pe abstract. Astfel copiii îşi vor construi o reprezentare imagistică. Şi în final,
reprezentările concrete şi imagistice vor ajuta la trecerea la următoarea fază, cea verbală.
O secvenţă de învăţare care să conţină experienţe tactile cu obiecte, observaţii a însuşirilor
perceptive a lor, precum şi o discuţie verbală în final, este metoda ideală de abordare a copiilor. O
concluzie logică ce se trage, e că pentru a putea învăţa lucruri abstracte şi complexe, copilul trebuie
să se rezume pentru început la a-şi însuşi ceea ce a văzut, a trăit prin propriile sale experienţe.
După cum am mai precizat, în cadrul etapei simbolice, limbajul e instrumentul primordial de gândire.
Doar după ce elevul reuşeşte să proceseze informaţia la acest nivel simbolic, doar atunci îşi pot
însuşi cunoştinţe abstracte.
 Experienţele noi stârnesc interesul şi dezvoltă înţelegerea, însă ele nu trebuie să fie prea
bruşte, ci să fie corelate într-o mică măsură cu ceea ce copilul ştie deja.
 Copiii ar trebui lăsaţi să parcurgă procesul de învăţare în propriul lor ritm, şi pentru asta ar
trebui să fie lăsaţi să lucreze individual cât mai mult. Trebuie să li se permită să-şi făurească
propriile cunoştinţe. Implicaţia muncii lui Bruner e aceea că pentru a învăţa, copiii au nevoie
de momente oportune, de ocazii, producerea acestor oportunităţi revenind exclusiv
profesorului.
 Interacţiunea cu ceilalţi are atât valori cognitive cât şi valori emoţionale. Egocentrismul cu
care un copil percepe lumea în frageda copilărie, e zdruncinat pe măsură ce crescând,
interacţionează cu alte persoane, aflând astfel şi alte feluri de a privi lumea, alte păreri.
Deoarece interacţiunea socială se face îndeosebi prin cuvinte, aceasta ajută copilul să ajungă
mai repede de la stadiile motrice, manipulative sau intuitive la stadiul verbal.
 Sarcinile propuse de Piaget pot fi folosite de către educatori pentru a cunoaşte câte puţin din
strategiile cognitive folosite de copii pentru a-şi însuşi concepte. Totodată, Piaget subliniază

2
faptul că este mult mai util pentru profesori, respectiv e mult mai productivă analizarea
erorilor pe care le comite elevul în cadrul acestor teste, decât a răspunsurilor corecte pe care
le dă.