Principiile didactice

1.PRINCIPIUL PARTICIPARII CONSTIENTE SI ACTIVE

A ELEVILOR IN PROCESUL DE INVATAMANT

Esenta acestui principiu se exprima in considerarea elevului ca

subiect al propriului proces de devenire, de asimilare a celor transmise si
de formare a personalitatii sale. Din insasi formularea acestui principiu
rezulta ca in respectarea sa trebuie avute in vedere doua aspecte:
participarea constienta si participarea activa, aspecte care se intrepatrund
si interactioneaza.
Participarea constienta la actul invatarii presupune, cu necesitate,
intelegerea cat mai clara si profunda a materialului de invatat. A sti cu
adevarat inseamna, inainte de toate, a intelege. Fara intelegere cunostintele
se intiparesc mecanic in memorie, nu sunt durabile, nu pot fi aplicate in
practica. De aceea baza trebuie pusa pe metodele activ-participative care
sunt capabile sa mobolizeze energiile elevilor, sa-i concentreze, să-i facă sa
urmărească cu interes și curiozitate lecția. Pentru ca intelegerea sa se
realizeze, noile cunostinte trebuie sa se integreze in sistemul vechilor
cunostinte, la locul potrivit. Intelegerea trebuie sa intervina in toate
momentele invatarii. Este astfel necesar ca intelegerea sa se realizeze
chiar din momentul perceperii, prin identificarea elementelor si
diferentierea lor; urmeaza apoi analiza materialului care presupune
sesizarea elementelor structurale, compararea care implica stabilirea
asemanarilor si deosebirilor prin raportare la alte obiecte si fenomene
cunoscute.
 Invatarea constienta nu se poate realiza decat in conditiile participarii
active a elevilor in procesul de invatamant, cel de al doilea aspect pe care-
l evi-dentiaza acest principiu. Aceasta conduce la ideea ca elevul nu este
numai obiect, ci este, in primul rand, subiect al invatarii, ceea ce inseamna
ca el sa fie implicat efectiv si cointeresat in a cunoaste, insusirea
cunostintelor realizandu-se pe calea activitatii proprii. Pentru aceasta
trebuie sa li se formeze elevilor capacitatea de a receptiona si prelucra
informatiile, capacitatea de observare, descoperire, experimentare.
Participarea activa presupune EFORT PERSONAL
(VOLUNTAR), implicarea elevilor intr-o multitudine de
activitati: ascultare, scriere, dezbatere, experimentare,
rezolvare de probleme, creatie etc.

2. PRINCIPIUL CARACTERULUI INTUITIV AL

INVATAMANTULUI

Esenta acestui principiu exprima cerinta de a asigura o baza perceptiva,

concret – senzoriala invatarii, cerinta potrivit careia actul cunoasterii
realizate de elevi trebuie sa se bazeze pe contactul nemijlocit cu realitatea
obiectiva, pe activitatea directa a elevului cu obiectele si fenomenele.
Evidentiaza necesitatea unitatii dintre intuitiv si logic, senzorial si rational,
concret si abstract, prin asigurarea unui substrat concret, intuitiv invatarii.
Aceasta înseamnă ca procesul de învățământ trebuie să se organizeze în
așa fel încât reprezentarile, notiunile și deprinderile pe care și le formeaza
elevii să se intemeieze pe perceperea nemijlocita sau mijlocite a obiectelor
și fenomenelor studiate. Invatarea trebuie să se sprijine în mod permanent
pe senzatii, perceptii și reprezentari precise și clare. Cu cât vor participa
mai multe organe de simt( văz, auz, pipăit etc) la acest proces, cu atât mai
rapid și mai ușor se va învăța. Invatarea va deveni mai eficientă.
Respectarea principiului intuitiei presupune valorizarea pedagogica a
experientei directe in cunoastere.
 Aplicarea acestui principiu in practica scolara previne formalismul si
verbalismul.

Modelul Behaviorist
- modelele behavioriste ale învățării susțin faptul că învățarea este
produsă prin existența unor relații între cel puțin două clase de evenimente:
stimulii sau comportamentele.
- acest model se axează pe stimul și recompensă, pornind de la ideea că
orice faptă bună (orice răspuns corect dat de către elev și orice conduită
dezirabilă) trebuie recompensată pentru a imprima acest tip de
comportament în psihicul uman (în atitudinea elevilor). Cei patru mari
specialiști ai teoriei behavioriste: Pavlov, Thorndike, Skinner și Watson își
formulează concepția despre relația impuls și reacție, cea mai cunoscută
fiind cea a lui Pavlov (experimente pe animele). În activitatea didactică se
poate utiliza cu succes principiul care stă la baza învățării behavioriste:
recompensare oricărui tip de atitudine, acțiune pozitivă a elevului.

Modelul cognitivist
- pune accent pe manifestarile mintale, mai mult sau mai putin
observabile, considerand elevul o persoana activa, implicata in
propria instruire.
- diferentele inter-individuale deriva din experienta de cunoastere
cu care fiecare elev se angajeaza in procesul de instruire.
- scopul educatiei o reprezintă dezvoltarea capacitatii si a abilitatilor
de a invata mai bine.
- rolul profesorului este acela de a orienta atentia celui care invata
asupra aspectelor cheie ale materiei de invatat, de a structura
continutul activitatii de invatare.
- comportamentul este analizat in functie de modul in care se
produce invatarea, de capacitatile intelectuale implicate.
Modelul Constructivist
- pune accent pe cel care invata, cunoasterea aparand din
valorificarea experientelor anterioare care nu provin neaparat din
mediu, ci pot fi si mediate. Invatarea este rezultatul unei constructii
mintale si un act de autorealizare a potentialului persoanei.
- Piaget caută să ofere un răspuns psihologic: cunoștințele se construiesc
printr-o interacțiune permanentă a subiectului cu obiectul, a individului cu
mediul. Pentru acesta, inteligența înseamnă, în primul rând, adaptare, care
este rezultatul a două procese complementare: asimilarea și acomodarea.
- profesorul indeplineste roluri multiple: planifica si organizeaza
activitatile instructiv-educative, coordoneaza, indruma elevii, motiveaza,
consiliaza, evalueaza activitatile.

- principalii reprezentanti J. Piaget - Teoria psihogenezei cunostintelor si

operatiilor intelectuale; L.S.Vagotski – Constructivismul social -Zona
proximei dezvoltari.

Modelul bazat pe procesarea informațiilor

- este un ansamblu de modele psihologice care concep fiinta umana ca un
procesor activ de stimuli(informatii sau intrari) pe care le obtine din
mediul său. Această viziune se opune conceptiei pasive a oamenilor care
caracterizează alte orientări, precum comportamentismul și psihanaliza.

"Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o

modalitate în care el înţelege cel mai bine afecţiunea
părintelui", spune autorul Gary Chapman

Primul limbaj al iubirii sunt mângâierile fizice. Mângâierea fizică

este limbajul de iubire cel mai simplu de folosit necondiţionat,
pentru că părinţii nu au nevoie de ocazii speciale pentru a-şi
mângâia copiii, de a stabili o apropiere fizică cu ei. Unii părinţi o fac
cât se poate de vizibil, alţii încearcă să evite să-şi mângâie copiii.
Mângâierile fizice sunt cea mai puternică voce a iubirii, o voce care
exclamă cu putere:"te iubesc".
Copiii au mare nevoie de mângâieri în primii ani de viaţă, însă în
societatea contemporană în care totul se produce în goană, unii
părinţi nu-şi mângâie suficient copiii. Pe măsură ce copilul creşte şi
devine mai activ, nevoia de mângâieri nu scade. Copiii au nevoie
zilnic de mângâieri afectuoase, iar părinţii ar trebui să facă toate
eforturile pentru a-şi exprima astefel iubirea. În primii ani de şcoală
ai copilului legăturile fizice din această perioadă a existenţei lui se
manifestă în cadrul jocurilor sportive. În faza adolescenţei fetele au
mare nevoie ca taţii să-şi exprime iubirea faţă de ele. Importanţa
iubirii necondiţionate este mult mai mare în cazul fetelor şi atinge
apogeul cam la 11 ani. La vârsta adolescenţei este necesar ca
părintele să-şi manifeste iubirea în mod pozitiv şi mai ales când şi
unde trebuie, mama nu trebuie să-şi îmbrăţişeze fiul adolescent în
faţa colegilor, acesta se va simţi stânjenit, deoarece el îşi dezvoltă o
personalitate independentă.
De remarcat este faptul că o palmă peste faţă nu este bună pentru
nici un copil, însă pentru cel care are drept principal limbaj al iubirii
mangâierea fizică, este dezastruoasă.
Acest limbaj se exprima prin atingeri, imbrătisari, saruturi și alte forme
de afectiune.

1. Profesia de cadru didactic implică o serie de

responsabilități, roluri, calități, competențe, care o
fac să se distingă de multe alte profesii al căror
„obiect“ al muncii este omul.
Astfel, printre calitatile unui bun profesor, cele mai
importante sunt tactul si talentul pedagogic, capacitatea de
a forma mintea tinerilor, de a preda in mod creativ si de a
nu se limita doar la un monolog plictisitor. De multe ori, nu
ceea ce spune un profesor este important, ci modul in care
o spune. Predarea unei lectii printr-un lung monolog (cum,
din pacate, inca se intampla de cele mai multe ori) nu
starneste interesul elevilor, mai mult, ii deranjeaza pe
acestia, caci se simt complet ignorati in aceasta
interactiune intr-un singur sens. Modul in care un profesor
comunica cu elevii sai este esential, iar daca acesta
gaseste moduri atractive de a prezenta informatiile si
incearca o interactiune adevarata cu elevii sai, rezultatele
se vor observa imediat.
Competența profesională a cadrului didactic din învățământ
derivă din rolurile pe care acesta le îndeplinește în cadrul școlii.
Practica evidențiază diversitatea rolurilor unui cadru didactic:
•expert al actului predare-învățare-selecționează,
prelucrează din punct de vedere didactic informațiile
pe care le va transmite, adaptându-le la sistemul de
gândire al elevior, la nivelul lor de înțelegere;
•agent motivator: declanșează și întreține interesul
elevilor, curiozitatea și dorința lor pentru activitatea
de învățare;
•creator al situațiilor de învățare cât mai favorabile
pentru atingerea obiectivelor pedagogice proiectate și
imaginează strategii de predare-învățare care să
asigure succesul școlar la un număr cât mai mare
dintre elevii pe care îi instruiește;
•lider: conduce un grup de elevi, exercitându-și
puterea asupra principalelor fenomene ce se produc.
Este un prieten și confident al elevului, sprijin în
diverse situații;
 •consilier: în această ipostază, este un observator
sensibil al comportamentului elevilor, un îndrumător
persuasiv și un sfătuitor al acestora;
•model: prin întreaga sa personalitate, prin acțiunile
și comportamentul său; este un exemplu pozitiv
pentru elevi;

2. Relaţia profesor-elev reprezintă una dintre problemele

majore ale învăţământului în general. Însă sunt și altele cum ar fi
organizarea activitatii scolare in doua sau chiar trei schimburi,
calitatile proceselor de formare initiala si continua a personalului
didactic, absentismul ( din cauze pedagogice) etc

3. În viziunea pedagogiei moderne relaţia profesor-elev este

concepută ca o relaţie de mare complexitate care implică un
dialog permanent între cei doi factori, educator şi educat, o
comunicare reciprocă angajând toate laturile personalităţii
acestora. Aceasta nu trebuie sa ramana inchistata in modelul
autoritar. Ganditi-va la profesorul vostru preferat: nu era oare
acela care stia cum sa vorbeasca cu elevii, care era capabil sa faca
si glume, care impunea respect nu prin teama si pedepse, ci
tocmai prin respectul pe care il acorda el insusi elevilor? Acest
gen de profesor se face iubit si influenteaza impresionant de mult
pe copii, astfel incat chiar daca preda o materie in general
respinsa de catre cei mici, acestia vor ajunge sa o placa prin
asocierea acesteia cu profesorul! Acelasi mecanism functioneaza
din pacate si in sens invers: daca un profesor se face detestat de
catre elevi, acestia vor ajunge sa urasca si materia asociata cu
persoana acelui profesor!
Prin comportamentul lui afectiv, profesorul impune elevilor
un anumit comportament individual și de grup. Relațiile apropiate
între profesor și elev, bazate pe încrederea elevului nu numai în
competența profesionalã a profesorului, ci și în competența sa ca
sfãtuitor, pe capacitatea empaticã a profesorului, sunt dorite de
cãtre elevi. Ei se adreseazã profesorilor pentru a obține sfaturi
doar dacã sunt destul de apropiați de ei, dacã au încredere cã vor
fi înțeleși și bine sfãtuiți. Astfel relațiile profesori-elevi vor evolua
iar profesorul va deveni pentru elev cel mai bun prieten.

4. Motivația este una dintre cauzele pentru care elevul învață

sau nu. În același timp însă, motivația poate fi efectul activității de
învățare. Cunoașterea rezultatelor activității de învățare, mai ales
când acestea sunt pozitive, susține eforturile ulterioare ale
elevului.
Există mai multe modalități de stimulare a motivației
învățării. Modalitățile specifice cadrului didactic sunt:
- desfășurarea de activități extrașcolare care să îi implice pe
toți elevii, în funcțiile de preferințele lor și de poziția pe care
doresc să o ocupe în cadrul unui anumit proiect educativ: (serbări
școlare organizate la diverse ocazii: 8 Martie, înaintea Crăciunului,
de Paște, la sfârșitul anului școlar, implicarea lor în editarea
revistei școlii, participarea la diverse festivaluri, concursuri,
proiecte etc., realizarea de drumeții, vizite și excursii școlare,
organizarea de întâlniri cu părinții și copiii pentru desfășurarea
unor activități comune etc.
- așteptările profesorului devin un factor de motivație. S-a
demonstrat că elevii au tendința de a se ridica la înălțimea
așteptărilor profesorilor. Dacă se aşteaptă şi se solicită cât mai
mult de la elevi adesea se va şi obţine acest lucru.
- cunoașterea elevilor reprezintă un important element în
procesul de motivare a elevului spre învățare. Atenția
acordată de profesor elevului demonstrează respectul fată de
elev. Simplu fapt că profesorul memorează numele elevului, îi
știe preferințele, îi dezvoltă elevului încrederea în sine, îi
întăresc sentimentul de siguranță și apreciere personală
- personalizarea clasei. Se pot folosi diverse desene sau alte
activități prin care se pot remarca elevii clasei. Felul cum arată
clasa este o formă de întărire a imaginii de sine.
- recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare
comportament sau activitate demnă de luat în calcul a elevului,
măreşte stima de sine a acestuia şi îl motivează să acţioneze la fel
şi pe viitor. Nu de puţine ori, comportamentul dezirabil este
„uitat”, pentru a acorda o atenţie sporită elevilor care creează
probleme. Dar a beneficia de atenţia profesorilor este o întărire
pozitivă cu valenţe educative semnificative, de care nu
întotdeauna profesorul face uz. Cea mai eficientă metodă de a
recompensa elevii este lauda. Totodată aceasta este și cea mai la
îndemână.
5 Predarea, invatarea si evaluarea sunt actiuni de baza ale
procesului de invatamant. Procesul de invatamant este, in esenta,
un proces de comunicare. Dialogul permanent care se produce in
clasa intre profesor si elevi - uneori in mod expres (comunicare
verbala), alteori in mod tacit (comunicare nonverbala ) - fac ca
predarea, invatarea si evaluarea sa functioneze in mod unitar ca o
comunicare pedagogica, continua. Aceasta a condus la
necesitatea de a le exprima impreuna, prin sintagma predare-
invatare, care se incheie cu evaluarea.

7
1. Principiul insusirii constiente si active a
cunostintelor, priceperilor si deprinderilor
participarea constienta a elevului la actul invatarii, respectiv
INTELEGEREA cat mai clara si profunda a materialului de invatat;

2. Principiul intuitiei
-Respectarea principiului intuitiei presupune valorizarea
pedagogica a experientei directe in cunoastere.

3. Principiul accesibilitatii si individualizarii

invatarii
-Individualizarea elevilor potrivit particularitatilor lor fizice si
psihice, prin diferentierea sarcinilor didactice si a cailor de
indeplinire a lor. Presupune crearea conditiile ca fiecare copil sa
se dezvolte in ritmul sau propriu, prin activizarea potentialului
real si valorificarea acestuia.

4. Principiul legarii teoriei de practica

- lectiile ofera suficiente ocazii de valorificare, in practica, a
cunostintelor teoretice si a capacitatilor invatate; asigura putere
operatorie cunostintelor teoretice, adica transferul invatarii in
circumstante noi; aduc elemente de viata cotidiana in scoala.

5. Principiul insusirii temeinice a cunostintelor si

deprinderilor
- insusirea durabila a cunostintelor si abilitatilor astfel incat pot fi
actualizate si utilizate atunci cand se reclama prezenta lor.
- persistenta in timp si fidelitatea celor insusite de elevi, precum si
profunzimea (implementarea lor in sistemul de personalitate) si
mobilitatea lor in reproducerea datelor acumulate.

6. Principiul sistematizarii si continuitatii in

invatare
- desfasurarea ordonata, logica si pedagogica a continuturilor
predarii si invatarii.
- sistematizarea tematica a programelor scolare, a planificarilor
calendaristice, a unitatilor de invatare si a lectiilor.

7.Principiul asigurarii conexiunii inverse

- conexiunea elev-profesor, inversa procesului de comunicare de
cunostinte, contribuie la activizarea si intensificarea invatarii, la
asigurarea unui confort in educatie pentru fiecare elev in parte,
reliefand calitatea procesului de invatare, prin determinarea
acelor comportamente ale elevilor care, odata formate, se
concretizeaza in deprinderi, capacitati intelectuale si practice,
atitudini, trasaturi motivationale si afective.

13 OBIECTIVE OPERATIONALE
- să intuiasca materialele primite
- să denumească și să descrie părțile componente ale marului
- să recunoască părțile componente ale corpului uman
- să enumere regulile de menținere a sănătății
- să cunoască foloasele strugurilor în alimentatie și a regulilor de
conservare
-