METODE DE INSTRUIRE Definita in termeni proxiologici, actiunea de instruire se prezinta ca relatie procesuala si actuala, practica, de transformare efectiva a naturii

umane. Desfasurarea ei are loc insa in conditii specifice in care interventia precisa ( de predare) a invatatorului, indreptata spre obtinerea unei schimbari ( delimitate) in formatia elevului, provoaca sau este intampinata de actiunea proprie de invatare a acestuia din urma. Aceasta activitate care apartine personal elevului constituie acea veriga principala prin care cel care instruieste poate sa conduca procesul de dezvoltare , tocmai aici se deschid noi posibilitati de optimizare a procesului de instruire. Cu cat fuctia care la inceput este impartita intre invatat si elev tinde sa devina o functie ce apartine cu precadere elevului, cu atat mai mult actul de instruire inclina sa se coverteasca intr-unul de autoinstruire, cel de educatie in autoeducatie. In desfasurarea ei actiunea de instruire tinde sa apete intotdeauna o forma optionala de arganizare, premisa esentiala a obtinerii celor mai bune rezultate si a prevenirii esecurilor scolare. In procesul de invatamant, invatatorul, ca si elevii, actioneaza prin intermediul unor metode de predare si invatare. Calitatea muncii lor este in functie de aceste metode; ele conditioneaza o sursa insemnata de crestere a eficacitatii si eficientei invatamantului. Aplicandu-se metode diferite se obtin diferente esentiale in pregatirea elevilor. Nu exista act de predare si invatare care sa nu includa,cu necesitate in structura lui, o anumita tehnica de executie de realizare a actiunii respective. In practica scolara metoda se defineste drept cale de urmat in vederea atingerii unor obiective instructiv-educative dinainte stabilite, ca cele de transmitere si insusire a unor cunostinte de formare a unor priceperi si deprinderi etc. Metoda desemneaza o cale proprie de parcurs in vederea aflarii ( redescoperirii) unor noi adevaruri, consemnate in noi cunostinte, in forme comportamentale etc. Ea este o cale eficienta de organiozare si dirijare a invatarii, in mod comun de a proceda al invatatorului cu elevii sai. Metodologia are un caracter dinamic, se distinge prin flexibilitate si suplete, permanenta deschidere la innoire, preocupare la cerintele actuale ale invatamantului. FUNCTIILE METODELOR. Metodele indeplinesc cateva functii,unele cu caracter general si comun, altele cu caracter particular . Dintre functiile cu caracter general, pot fi amintite: - functia cognitiva de organizare si dirijare a cunoasterii ( invatarii) de elaborare a unor noi cunostinte; - functia instrumentala ( operationala) de intermediar intre elev si materia de studiat , intre obiective de indeplinit si rezultate; - functia normativa de a arata cum anume sa se proceeze cum sa se predea , cum sa se invete, incat sa se obtina rezultate in conditiile date, prin intermediul metodei, invatatorul stapaneste actiunea instructiva, o dirijeaza, o corecteaza si oregleaza continuu; - functia motivationala de stimulare a curiozitatii, de trezire a interesului si dorintei de a cunoaste si actiona; de energizare a fortelor intelectuale ale elevilor; - functia formativ-educativa de exersare si dezvoltarea proceselor psihice si motorii, concomitent cu insusirea cunostintelor si formarea deprinderilor, de influentare si modelare a atitudinilor, opiniilor, convingerilor-sentimentelor etc. METODE ACTIV-PARTICIPATIVE Interesul pentru metode activ-participaqtive este generat de actuala deschidere a scolii pentru noi obiective si continuturi, spre noi experiente de cunoastere de traire si actiune. Exista de asemenea, o necesitate acuta a pregatirii copiilor si tinerilor pentru o viata activa si creativa, pentru munca, pentru o mai mare participare a tineretului scolar la intreaga problematica a vietii ,

este un indice esential al eficientei invatamantului. Este firesc, prin urmare, ca o educatie scolara pentru participare sa-si caute si sa-si aleaga propriile metode participative de instruire si educatie. Invatarea este un act personal si cere participare personala. Problema esentiala de care depinde producerea invatarii eficiente este problema implicarii, a angajarii celui care invata in actul invatarii. Pentur metodele activ-participative si depline, fizice si psihice, individuale si colective a elevilor in procesul invatarii, de a lega elevul de ceea ce face, pana la identificarea lui cu sarcina de invatare. Sunt considerate activ-participative toate acele metode care sunt capabile sa mobilizeze energiile elevilor sa-i concentreze atentia sa-l faca sa urmareasca cu interes si curiozitate lectia, sa-i castige adeziunea logica si afectiva fata de cele nou-invatate, care-l indeamna sa-si puna in joc imaginatia, intelegerea, puterea de anticipare, memoria etc. Ca sa poata implica, cu adevarat, pe cel care invata metodele activ-participartive pun accentul pe procesele de cunoastere ( invatare) si nu pe produse cunoasterii. Ele sunt metode care ajuta elevul sa caute, sa cerceteze, sa gaseasca singur cunostintele pe care urmeaza sa si le insuseasca, reconstituiri si resistematizari de cunostinte, acestea sunt prin urmare, metode care il invata pe elev sa invete, sa lucreze independent. Acestea valorifica o tendinta naturala a gandirii, aceea de a avansa prin organizarea si reorganizarea progresiva a cunostintelor (ideilor), prin revenirea la exeprientele anterioare , reinterpretarea si restructurarea lor in lumina noilor experiente ( spirala instruirii). De asemenea, metodele activ-participative pun mai mult accentul pe cunoasterea operationala, pe invatarea prin actiune, pe manipuilarea, in plan manual si mintal, a obiecteelor, actiunilor etc. Activ-participative sunt si metodele de interactiune colectiva, de interactiune intre cei care invata, metodele care atrag elevii la discutii colective si cooperare colegiala intensa, care faciliteaza si intensifica schimbul spontan de informatii si de idei de impresii si pareri, confruntarea de opinii si alternative in cadrul clasei de elevi. Toate aceste caracteristici ale metodelor activ-participative le imprima un pronuntat caracter formativ-educativ. Efectele formativ-educative ale invatamantului sunt in raport direct cu nivelul de angajare si participare individuala si colectiva a elevilor in procesul de invatamant. In contrast cu metodele pasive, cele active au in vedere, in mod preponderent, dezvoltarea intelectuala, dezvoltarea unor operatii logico-matematice, a unor operatii stiintifice, a capacitatii de a strange, sintetiza, organiza, asocia si comunica informatii. Scopul metodelor la care ne referim aici este de a crea conditiile care sa favorizeze dezvoltarea si implicarea unor asemenea capacitati in actul invatarii. METODE DE TRANSMITERE SI INSUSIRE A NOILOR CUNOSTINTE METODE EXPOZITIVE a) Povestirea raspunde unei inclinatii firesti si puternic resimtite la copii, acea de miraculos, de fantastic, de istorisire. Cu ajutorul povestirii ei patrund cu usurinta in lumea basmelor si fabulelor, gusta farmecul legendelor si miturilor, traiesc episoadele zugravite in opere literare sau fapte istorice de demult, fac cunostinta cu intamplari semnificative din viata unor personaje, oameni de seama etc. Prin materialul faptic si logica ei de desfasurare, prin simplitatea si claritatea exprimarii ideilor, povestirea asigura insusirea unui fond de reprezentari vii si clare, incita la analize si comparatii, inlesneste intelegerea lucrurilor si desprinderea esentialului, a unor invatamainte . O povestire atractiva redata cu modestie si talent, este intotdeauna urmarita cu incordare si participare intensa. Ea sensibilizeaza sentimentele la ceea ce este mai bun si frumos. Caracterul nuantat si emotional al exprimarii invatatorului, participarea sa directa si afectiva la continutul povestirii trezesc un registru larg de trairi emotive rascolitoare de la cele de iubire, de

compatimire sau bucurie pana la cele de ura, indignare si durere, ceea ce explica marea ei valoare educativa. Povestirea poate sa devina si mai activizanta atunci cand se recurge la material ilustrativ, sugestiv ( desene, proiectii, inregistrari fonice etc.) la comparatii, lectura unor scurte fragmente literare etc. Cand invatatorul stie sa intrerupa firul actiunii pentru a plasa o explicatie, pentru a prezenta un personaj ori pentru a-si marturusi propiile-i impresii, povestirea va avea un ecou si mai puternic in mintea si inima copiilor. b) Descrierea lasa invatatorului posibilitatea sa infatiseze direct aspectele realitatii incojuratoare, sa prezinte felul de viata si de munca a oamenilor din anumite regiuni, caracteristicile unor personaje, sa redea verbal imaginea unui obiect, unui fapt, sa schiteze cadrul natural si uman in care se desrfasoara un eveniment etc. staruind asupra aspectelor de form, dimensiune, context de relatii etc. Ea presupune o observare mult prea dirijata si interpretata. c) Explicatia se refera la dezvaluirea, pe baza de argumentatii deductive, aunor date noi. In acest sens invatatorul enunta mai intati cu claritate o definitie, o regula, un principiu sau prezinta un fenomen, un cuvant nou etc. si numai dupa aceea analizeza si exemplele sau argumentele, adica premisele, cauzele relatiile, sensurile, interpretarile aplicatiile posibile. Desi aplicatia este o cale usoara, rapuida si eficienta de obtinere a unor cunostinte noi, totusi nu se poate face abuz de ea, copiii din scoala primara ajung mai tarziu la stadiul explicarii.\ d) Instructajul cede sau soteste desfasurarea unei activitati, ajungand la precizarea si clarificarea sarcinilor de indeplinit, a conditiilor si regulilor de ordin si disciplina, a modului de comportare a elevilor. METODE CONVERSATIVE (DIALOGATE) a. Conversatia este utilizata in predarea tuturor disciplinelor si la toate clasele in scopul insusirii unor cunostinte noi ( conversatia euristica) reactualizarii introducerii in tema noua a lectiei ( conversatia de reactualizare) fixarii si sistematizarii cunostintelor insusite ( conversatia de fixare) verificarii orale a cunostintelor ( conversatia de verificare) etc. Cea mai solicitata ramane conversatia euristica. In esenta ea consta in aceea ca, folosinduse de o succesiune de intrebari, puse cu abilitate ssi in alternanta cu raspunsurile primite de la elevi, invatatorul ii indeamna pe acestia sa efectueze o investigatie in sfera informatiilor existente deja in mintea lor, sa faca asemenea asociatii incat sa ajunga la descoperirea unor noi date. Cu alte cuvinte printr-un efort de gandire inductiva, calauziti de intrebari elevii pot ajunge la sesizarea relatiilor cauzale a trasaturilor carqacteristice la formarea unor concluzii si generalizari, pot sa desprinda si sa formuleze logic o regula, sa elaboreze o definitie, sa desprinda anumite invataminte etc. Folosirea conversatiei euristice necesita o deosebita pregatire si maestrie pedagogica. Astfel succesiunea intrebarilor trebuie minutios si logic stabilita, acordandu-se mare atentie notarii intrebarilor. Si aceasta pentru ca tipuri diferite de intrebari orienteaza in mod diferentiat si la niveluri diferite operatii mintale. De aceea locul unor intrebari de memorie, reproductive de felul cine? ce? care? cand? unde? Ce este? Etc. sunt de preferat intrebarile de gandire, de descoperire ca de exemplu: de ce? pentru ce? daca ? atunci ? cum? etc. a celor de evaluare: ce insemnatate are ?etc. Succesul conversatiei mai depinde si de priceperea invatatorului de a formula si pune intrebari, in alternanta fireasca cu raspunsurile asteptate. Din punct de vedere al continutului, se cere ca intrebarea sa fie precis si cu claritate formulata, concisa, incat elevul sa-si dea seama exact ce anume i se cere, sub aspect gramatical sa fie expriamta corect si simplu. Intrebarile vor fi accesibile si variate, ele nu vor sugera raspunsurile asteptate si nici nu se vor substitui acestora; nu se vor pretinde raspunsuri monosilabice etc. Conversatia nu va da rezultatele scontate daca raspunsurile elevilor vor fi pripite , superficiale si eronate, daca invatatorul nu lasa suficient timp de gandire intre intrebare si raspunsul scontat. Este bine sa se evite raspunsurile in cor, deoarece tulbura ordinea si linistea clasei, impiedica elevii sa gandeasca independent la intrebarile puse.

b. Discutia colectiva se prezinta ca un schimb reciproc, organizat si constructiv de informatii, impresii, pareri, aprecieri critice, propuneri etc. axat in jurul unui subiect luat in studiu, al examinarii unui exemplu, unui fapt etc. c. Problematizarea se bazeaza pe crearea unor stari conflictuale, comntradictorii, ce pot sa rezulte din trairea simultana a doua realitati de cunoastere diferite, pe de o parte experienta anterioara de care dispune elevul, iar pe de alta parte elementul de noutate si surpriza, de necunoscut in fata careia datele vechi se dovedesc cu totul insuficiente pentru a se ajunge la explicatia sau rezolvarea dorita. In confruntarea cu aceasta situatie neobisnuita, elevul traieste un moment de tensiune , resimte o stare de curiozitate, de uimire si dorinta de a iesi din incurcatura, ceea ce incita la cautari, la investigatii, la enuntarea unor ipoteze, presupuhneri, solutii sau raspunsuri posibile. METODE DE EXPLORARE SI DESCOPERIRE Metodele de explorare nemijlocita. Mediul inconjurator, natural si social, ramane o carte vesnic deschisa invatarii. Nu ramane decat sa deprindem elevii sa o citeasca cu vie curiozitate, interes si pasiune. a) Observarea sistematica si independenta a obiectelor si fenomenelor realitatii in conditii naturale de existenta si manifestare ale acestora constituie una din aceste metode de investigare. Ea permite o perceptie polimodala, pe baza a cat mai multor simturi, detectarea si extragerea unei informatii noi, prin eforturi proprii: contribuie la dezvoltarea gandirii cauzale si a spiritului de observatie, la formarea unor deprinderi de investigare a realitatii. Organizarea observarii poate lua un caracter individual sau de echipa. In primul caz, fiecare elev primeste, pe o fisa sau foaie de hartie, cateva intrebari la care nu poate sa raspunda decat daca efectueaza observatiile necesare la fata locului. In cel de-al doilea caz clasa se imparte in mai multe echipe. Fiecarei echipe i se increditeaza sarcini precise de observare, explicandu-i-se ratiunea sau utilitatea acestei activitati. Eventual poate fi luata ca punct de plecare o problema sesizata in cursul invatarii sau activitatii obisnuite. b) Lucrarile experimentatele A observa inseamna insa si a experimenta, pentru a vedea, pentru a sti mai bine. Lucrarile experimenrtale simple, in laborator, pe teren experimental, in clasa, la coltul naturii vii etc. se pot efectua si cu elevii claselor primare, mai ales III IV. In acest sens se aleg teme usoare si accesibile, ca de exemplu: proprietatile apei, aerului, diluarea si contractarea corpurilor, permeabilitatea solului, cresterea plantelor in conditii diferite etc. c) Examinarea documentelor si relicvelor istorice, in original sau in copie, se dovedeste o metoda foarte instructiva si educativa. Asemenea materiale atesta fapte si evenimente de netagaduit din istoria poporului nostru, din istoria locala, referitoare la traditii, obiceiuri, personaje, locuri, cladiri etc. METODE DE EXPLORARE A REALITATII PRIN INTERMEDIUL SUBSTITUTELOR ACESTEIA. a) Demonstratia si formele ei. Dintotdeauna invatamantul a cautat sa duca elevii in fata realitatii, sa-i ajute sa studieze pe viu- cum sa zice lumea obiectelor si fenomenelor reale. Dar un contact direct cu realitatea nu este intotdeauna posibil. Exista obiecte si fenomene de mari dimensiuni sau de mairmi invizibile, spatii geologice indepartate, lucruri si fapte ce apartin trecutului, unele care s-au petrecut in intervale indelungate de timp sau exista fenomene care se scurg in secunde sau fractiuni de secunde etc.In cazurile acestea se recurge la substitute intuitive 9 imagini, fotografii, harti, planse) adica la materiale care inlocuiesc originalul. Astfel au luat fiinta metodele demonstrative. A demonstra inseamna a arata, a prezenta obiecte sau fenomene

reale sau inlocuitoarele acestora, in scopul asigurarii unui suport concret-senzorial procesului de invatare. b) Metoda modelarii se bazeza pe folosirea analogiei, adica pe reproducerea sau redarea intr-o forma simplificata, schematizata, aproximativa a unor obiective sau fenomene care sunt mai greu sau imposibil de sesizat ori de urmarit prin observare directa. De exemplu, la lada de nisip pot fi modelate si explicate diferite forme de relief, cu indicarea vegetatiei corespunzatoare. La fel de bine se pot incerca modelari in argila sau plastilina. Pot fi aduse in fata elevilor mulaje ari machete si scheme pentru stadiul unor instaltii tehnice, masini etc. METODE BAZATE PE ACTIUNE ( REALA SAU FICTIVA) a. EXERCITIUL se refera la efectuarea constienta si repetata a unor actiuni si operatii in scopul formarii de priceperi si deprinderi practice si intelectuale, dezvoltarii unor capacitati si aptitudini, consolidarii cunostintelor dobandite, stimularii potentialului creativ al elevilor etc. Este o metoda ce se adapteaza diferitelor sarcini de instruire, de la invatarea vorbirii si scrierii, pana la deprinderea calculului matematic, a desenului, masurarii si evaluarii soatiului si timpului, manuirii corecte a unor unelte, instrumente etc. Exersarea devine eficace atunci cand se respecta o serie de conditii. Astfel, invatatorul trebuie sa cunoasca bine structura, valoarea si limitele exercitiului de executat, sa faca cunoscut elevilor in ce scop se efectueaza exercitiul propus, elevii sa cunoasca suportul teoretic ce sta la baza exercitiului dat, precum si performantele de atins, sa se explice si demonstreze in prealabil modelul actiunii, sa se asigure executarea repetata a modelului propus etc. b. Metoda algoritmarii Un algoritmm reprezinta o succesiune de operatii care se desfasoara intotdeauna in aceeasi ordine, cu strictete stabilita si care conduce in final la rezolvarea corecta a unei probleme sau sarcini9 concrete in acelasi tip.Nerespectarea ordinii operatiilor prevazute sau neglijarea unei operatii nu permit efectuarea actiunii respective si atingerea rezultatului dorit. Algoritmii se pot prezenta sub forme diferite: de reguli gramaticale, ortografice, matematice, de scheme operationale, scheme de actiune practica tehnica, complexe de insusiri etc. c. Activitati practice se definesc ca metoda , ca un ansamblu de actiuni8 cu caracter practic si aplicativ, constient si sistematic executate de elevi in scopul adancirii intelegerii si consolidarii cunostintelor dobandite, verificarii si corectarii lor, precum si al insusirii unor priceperi si deprinderi practice , aplicative, al cultivarii dragostei pentru munca. Ceea ce este specific acestor activitati este caracterul lor tranzitiv. Adica, ele sunt orientate in directia transformarii, intr-un fel oarecare a realitatii in scopuri utile omului si societatii. Interesul pentru lucrarile practice, ca si eficienta lor pedagogica, sporesc considerabil atunci cand : sunt bine organizate, executia lor face referire la cunostintele insusite, includ elemente de creatie, genereaza sentimente de satisfactie, contribuie la autodotarea scolii etc. g. Instruire programata porneste de la premisa ca predarea invatarea constituie un flux continuu de informatii dirijat si controlat in permanenta prin intermediul unor conexiuni inverse. Datorita acestui mecanism devine posibila autoreglarea permanenta a invatarii si imbunatatirea ei calitativa. BIBLIOGRAFIE 1. Crengua - Lcrmioara Oprea ( 2008) Strategii didactice interactive, ed. a IIIa, EDP, Bucureti 2. Ioan Cerghit ( 2005)- Metode de nvmnt, EDP, Bucureti. 3. Ion- Ovidiu Pnioar ( 2006) Comunicarea eficient, ediia a III-a, Editura Polirom, Iai