UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI,

PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

PORTOFOLIU DIDACTIC
METODE DIDACTICE INTERACTIVE, CENTRATE PE
ELEV – PREZENTARE TEORETICO - APLICATIVĂ

STUDENT:
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

ARAD, 2022
 CUPRINS

Pagina

INTRODUCERE ............................................................................................................... 3
1. Importanța cunoașterii caracteristicilor psihice ale elevilor .......................................... 5
2. Cunoașterea psihologică a școlarului mic - condiție esențială pentru eficientizarea
învățării ....................................................................................................................... 7
3. Alternative metodologice despre realizarea învățării. Învățarea prin descoperire ....... 11
4. Etape de aplicare a învățării prin descoperire ............................................................. 17
5. Prezentarea unei activități educative bazată pe învățarea prin descoperire ................. 19
CONCLUZII ................................................................................................................... 20
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................. 21

2
 INTRODUCERE

De cele mai multe ori, cadrele didactice observă diferențele comportamentale ale
elevilor în clasă, însă nu întotdeauna reușesc să adapteze modul de predare la nevoile,
interesele și nivelul de inteligență al acestora. Semnul de întrebare este pus asupra
importanței cunoașterii elevilor, dar și în ceea ce privește modul de predare. Cunoaşterea
fiecărui copil în parte reprezintă provocarea supremă pentru fiecare profesor. Cu alte
cuvinte, fiecare copil trebuie privit în mod special și individual, fără a aparține unui
colectiv. Cunoașterea elevilor este o reponsabilitate care trebuie asumată și care în fapt
reprezintă linia de start pentru a face posibil atingerea succesului școlar, dezvoltarea
încrederii, autocunoașterea. Diversificarea materialelor de învăţare adaptate nevoilor
specifice fiecărui elev şi potenţialului contribuie la formarea abilităţilor necesare atât în
timpul şcolii, cât și după aceea. În zilele noastre, cei mici au nevoie de cadre didactice
competente care să-i îndrume pe calea cunoașterii, să îi ajute se se descopere pe ei înşişi
și să îi învețe să pășească încrezători spre Universul informațional. Cunoaşterea este asul
din mâneca fiecărui profesor.
Cunoaşterea elevilor este o temă des întâlnită și dezbătută și așa cum spuneam,
este cartea câștigătoare pentru a construi un management de calitate al clasei, care să
îmbunătățească procesul de predare - învățare, să echilibreze nivelul de reușită al elevilor,
să integreze copiii cu cerințe educaționale speciale. Elevul de astăzi este supus diverselor
influenţe provenite din sursele de informaţie și din raportul cu mediul înconjurător. Deși
în perioada școlarității, raportul dominant, cu importante implicaţii pedagogice și
psihopedagogice, este relaţia profesor - elev, mai exact între educabil și educat. Acest
raport reprezintă în fapt piesa esențială a procesului instructive - educativ. Dialogul este
acțiunea esențială, morală și intelectuală care trebuie să aibă loc permanent în relația
dintre cei doi, deoarece influența cadrului didactic are efecte de lungă durată în viața
elevilor.
Cadrul didactic mânuiește visurile unor copii care cred în ele cu putere. Cu cât
profesorul reușește să cunoască mai bine psihicul unui opil, cu atât va fi mai putincios să
aducă la realitate visul elevilor. Cu alte cuvinte, pentru ca raportul profesor - elev să
obțină succesul procesului instructive - educativ are în vedere modul în care profesorul

3
pătrunde de lumea spirituală a celui mic şi îl înţelege. Caracterul profesorului trebuie
raportat la motivaţia elevului, deoarece este clar că în unele cazuri aceștia sunt cei care îi
motivează pe elevi, pe când alții, la fel de competenți nu reușesc acest lucru. Profesorul
care își cunoaște elevii este profesorul care reușește să îi motiveze. Cunoscându-şi
colectivul de elevi, cadrul didactic va ști cum să adapteze conținutul lecției și mijloacele
didactice în așa fel încât fiecare copil în parte să stârnească interesul tuturor. În opinia
mea, cunoaşterea elevului este piatra de temelie în construirea unei educaţii de înaltă
calitate.
Copiii se identifică în propriul stil de învăţare. Izvorul învăţării acestora își are
originile în diversitatea experienţelor socio - emoţionale și fizice pe care le trăiesc. Din
acest motiv este esențial să îi încurajăm să își identifice nevoile naturale și să
dobândească noi aptitudini prin explorarea activă a mediului, experimentare de noi trăiri,
orientarea curiozității spre orizonturi noi de cunoaștere și dezvoltarea capacității de
comunicare și relaționare cu cei din jur. O asemenea abordare asupra copilului schimbă
şi concepţia despre procesului educaţional, care, cu precădere în preșcolaritate, trebuie
tratată ca o interacţiune între educabili, da și între educabili și educatori. Învățarea
centrată pe copil pune accent pe cunoașteea particularităților fiecărui copil și pe
identificarea intereselor acestuia, pe care atât educatorul cât și familia acesuia trebuie să
să le stimuleze și să le dezvolte astfel încât să contribuie la formarea copilului pentru a
face față situațiilor de zi cu zi.
Am ales acesată temă, considerând că elevul trebuie situat în centrul procesului de
învățare, iar învățarea prin explorarea directă a mediului face referire la diversitatea
înconjurătoare, necunoscutul și descoperirea informațiilor prin propriile experiențe trăite
de copii. Acest aspect constituie o poveste plină de aventuri în care aceștia sunt eroii
principali care distrug orice mister și deslușesc răspunsul la cele mai grele ghicitori.
Educatorul are misiunea de a le deschide noi orizonturi de cunoaștere spre care elevii să
se aventureze, dornici să se confrunte cu noi provocări, să-ți dezvolte abilitățile și să
dobândească o serie de capacități de a acționa, gândi și descoperi răspunsurile potrivite
fiecărei sarcini pe pare profesorul o propune.

4
 1. Importanța cunoașterii caracteristicilor psihice ale elevilor

Pentru o unitate de învățământ care-şi respectă intențiile şi pentru cadrele

didactice dedicate profesiei, studierea personalității copilului constituie un obiectiv
fundamental. Încă din cele mai vechi timpuri din istoria psihologiei, Socrate și Platon
considerau că este necesar să știm care sunt aspirațiile oamenilor pentru a-i cunoaște mai
amănunțit. Cunoaşterea copilului reprezintă un proces permanent, ce trebuie structurat
sistematic şi continuu pe tot parcursul şcolarizării, pentru că modificările ce au loc în
psihicul acestuia trebuie cunoscute şi croite cu atenție. Viteza de dezvoltare şi
transformare se diferențiază de la copil la copil, ceea ce implică o cunoaştere diferenţiată
a acestuia pentru a stopa o dezvoltare sporadică. Conţinutul şi modul procesului
instructiv – educativ desfăşurat în școli este strict influențat de particularităţile
psihologice ale copiilor, luând în considerare că această condiţie se aplică pe fiecare etapă
de formare cu scopul procesului.
Dezvoltarea şi educaţia se află în strânsă legătură și sunt raportate una alteia în
sensul că succesul educațional nu poate fi atins fără ca elevul să atingă limita necesară de
dezvoltare și mai apoi prin educație se se dezvolte psihic. Astfel, elevul atinge un anumit
nivel de maturitate bio - psihică, lucru ce îl ajută în participarea activă din cadrul
activităților de învățare. Este necesar ca educatorul să ajungă să cunoască în amănunt
stadiul de maturitate al celui mic pentru a observa caracteristicile stării bio - psihice ale
acestuia în comparație cu alți elevi. Se urmărește în special evidențierea diferențelor
dintre un elev care îți exercită capacitatea intelectuală la maxim în timpul unei activități și
unul care se află în incapacitatea de a rezolva o sarcină, implicarea activă la activități,
încrederea în propriile forțe. Învăţământul primar are un rol esențial în dezvoltarea
capacităţilor şi comportamentelor adaptabile ale elevilor. Implicarea acestora în activităţi
de învăţare specifice cerințelor societății reprezintă un obiectiv major prevăzut de
curriculumul național. O trăsătură a evoluţiei elevului înspre şcolaritate se rezumă în
dorința explorării şi cunoașterii mediului din care face parte, dar și a persoanelor din jurul
lui, și anume adulții care îi creeză confortul și sentimentul de siguranţă (Creţu, E. 1999)1.

1
Creţu, E., (1999), Probleme ale adaptării şcolare, Editura ALL, Bucureşti, pag. 71 – 75;

5
 Odată cu amplificarea relațiilor cu cei din jur, conştiinţa de sine va prinde noi
granițe și va cunoaște orizonturi nemaiîntâlnite. Pentru a face acest lucru posibil, cadrele
didactice pot iniția scurte vizite în fabrici, invita membrii din poliție, doctorul școlii,
preotul din comunitate la activitățile de învățare, lua parte cu cei mici la spectacole de
teatru. Cu cât elevul creşte şi se formează, cu atât şi relațiile lui cu societatea se lărgesc şi
prind contur. Cunoaşterea elevului reprezintă punctul culminant al activităţii de învățare
în școală, având ca scop sprijinirea acestuia pentru a se adapta noilor condiţii de mediu.
Condiţia elementară a unei activităţi pedagogice care să lase amprente benefice
asupra personalității elevului este cunoaşterea detaliată a potenţialului bio - psihic al
acestuia. Trecerea de la o etapă școlară la alta, îl supune pe elev unor eforturi de adaptare.
Aceste eforturi necesită o dozare raportată la capacitatea lui de a atinge rezultate pozitive.
În zilele noastre, diversificarea unei clase de elevi este mai accentuată. Din această cauză,
susținem că prezenţa unui psiholog şcolar și a unui medic în colaborare cu profesorii
reprezintă o necesitate. Unul dintre aspectele esențiale de care trebuie ținut cont este
nivelul de contradicţie dintre trăsăturile mediului şcolar şi cele ale mediului familial ale
elevului. Sala de clasă, mediul educațional şi nu în ultimul rând, dezvoltarea relației elev
- profesor, reprezintă alte câteva aspecte la care capilul trebuie să se adapteze. Sub aspect
psihic, elevul se va simți confortabil doar atunci când cadrul didactic va ști cum să
adapteze toate mijloacele materiale asupra stării și nevoilor acestuia.
Ca și concluzie putem spune că acţiunea pedagogică este eficientă doar în cazul în
care procesul de formare urmărește aptitudinile şi caracteristicile elevilor în concordanță
cu obiectivele propuse. La trecerea dintr-o etapă școlară la alta, fiecare elev deține o fişă
psihopedagogică întocmită de cadrul didactic responsabil de progresul acestuia care
cuprinde totalitatea observaţiilor cu privire la nivelul de inteligenţă, creativitate, limbaj,
gândire, memorie,imaginație, atenţie, motricitate. Așadar, fiecare cadru didactic are
datoria de a adapta metodologia, astfel încât elevul să beneficieze de cea mai bună
educație și pentru dezvoltarea sau îmbunătățirea aptitudinilor descrise în fișa
psihopedagogică.

6
2. Cunoașterea psihologică a școlarului mic - condiție esențială pentru eficientizarea
învățării

În realitatea actuală, se pune tot mai mult accent pe ideea tratării diferențiate a
activităților susținute la nivelul învățământului din partea specialiștilor în pedagogie, care
doresc dezvoltarea eficientă a sistemului de învățământ din întreaga lume. Așadar,
tratarea diferențiata a elevilor devine o preocupare a cadrelor ddactice în vederea aplicării
și desfășurării unor activități educaționale specifice, benefice pentru dezvoltarea
multilaterală a personalității elevului. activitățile centrate pe elev au ca scop principal
aplicarea unor procedee instructiv – formative, urmărind diferențierea calitativă a
grupului educat în vederea formării personalității individuale a fiecărui copil începând
cât mai devreme. Din punct de vedere al procesului de predare – învățare, cadrul didactic
apelează la documentele școlare, își organizează desfășurarea activităților, astfel încât
diferențierea și individualizarea copiilor să se realizeze de la sine, dezvoltând anumite
situații specifice metodelor de predare și dezvoltând practici individuale care să se
concretizeze în forme variate de punere în practică a programelor de instruire.
Din punc de vedere psihologic, personalitatea indivizilor se alcătuiește din
comportamente, tendințe biologice, aptitudini din naștere, dar are în alcătuire însușiri
dobândite de-a lungul timpului. Diferențele individuale reprezintă o realitate, iar modul și
nivelul lor de formare sunt adesea ușor de observat, astfel că nu vom cunoaște niciodată
omul cu adevărat, ci vom sta în fața unui individ despre care doar credem că îl
cunoaștem. Întregul proces de predare – învățare desfășurat în grupele de preșcolari are
ca fundament cunoașterea personalității celor mici, astfel ei pot fi educați eficient pe
măsură ce educatoare pătrunde cât mai adânc înspre a-i cunoaște mai bine.
Învățământul din zilele noastre este adaptat masiv caracteristicilor fizice și
psihice, vârstei și comportamentelor individuale ale copiilor în vederea formării
personalității acestora. Fiecare copil se dezvoltă diferit, iar evoluția se raportează la sine
însuși. Într-o altă ordine de idei, regăsim o serie de trăsături specifice fiecărei perioade de
vârstă, care odată ce sunt cunoscute conduc la crearea obiectivelor educaționale și la
elaborarea unui program de activități adaptat atât la nivelul gupului, cât și fiecărui elev în
parte. In activitățile de zi cu zi desfășurate la școală, elevul găsește motivația care să îl

7
implice într-un program de lucru în concordanță cu propriul său ritm de dezvolatare. În
cazul în care copilul nu găsește motivația necesară și nu îi este dezvoltată aria lui de
interes, acesta devine plictisit, ceea conduce la neimplicarea lui în desfășurarea
activităților.
În vederea desfășurării unor activități educative care să contribuie la eficientizarea
învățării, trebuie avute în vedere o serie de obiective, printre care cele mai importante
sunt:
 Cunoașterea caracteristicilor psihice ale elevilor în raport cu eficiența
achiziționării informațiilor, intereselor și aspirațiilor, dar și cu trăirile
afective ale acestora;
 Ierarhizarea psihologică a elevilor în procesul de educare, urmărind
caracteristicile gândirii și capacitatea de memorare.
Ținând cont de receptivitatea elevilor în raport cu modalitatea acestora de a
dobândi informațiile, cadrul didactic va stabili care este ritmul de lucru și totodată, în
funcție de modul de învățare, va selecta metodele și procedeele de lucru. Orice demers în
vederea învățării diferențiate are la bază identificate o serie de particularități comune și în
același timp deosebiri atât pe plan cognitiv, cât și afectiv. Identificarea acestor
particularități care-i clasează pe elevi, numirea în rol a fiecăruia în trasarea
comportamentului care duce spre îndeplinirea unor obiective este în fapt acțiunea
primară, punctul de start al oricărei acțiuni de abordare diferențiată a grupului țintă.
Caracteristica esențială a muncii diferențiate, în planul elaborării și organizării
procesului educativ, o constituie adaptarea metodelor de lucru fiecărui individ sau grupe
de indivizi cu trăsături de comportament asemănătoare, fără ca aceștia să se simtă încluși
într-o mulțime cu același specific. În același timp, aceasta implică un raport între
activitatea frontală și cea de grupă. Învăţarea diferenţiată își propune să înlăture
eventualele lipsuri apărute în bagajul de cunoștințe deja dobândite de preșcolari
Activitățile diferențiate în rândul preșcolarilor au în vedere aplicarea unor metode de
învățare, având ca scop, diferenţierea calitativă a acestora. Abordarea în mod diferenţiat a
elevului este constrânsă de atingerea scopului primar al instruirii şcolare, acela de a-i
oferi șansa fiecărui copil să se dezvolte în propriul său ritm.

8
 Sarcinile plasate elevului trebuie să fie raportate particularităților de personalitate
în vederea îmbunătățirii dezvoltării psihice şi fizice ale acestuia. Toate demersurile
instructiv – educative din școală au la bază cunoaşterea personalităţii elevului.
Învăţământul cotidian se pliază tot mai des caracteristicilor psihice și fizice ale copiilor
pentru a le dezvolta. Prin specificul lor, activităţile educative formează spiritul de
observaţie, sporesc imaginaţia, dezvoltă gândirea critică, îmbunătățesc activitatea psihică,
educă eventualele comportamente neadecvate, iar pe scurt duc la dezvoltarea cognitivă și
îi pregătesc pe elevi pentru întrarea în societate (Dragu, A., Cristea, S., 2003)2.
Un rol principal îl joacă profesionalismul cadrelor didactice pentru a organiza
activităţile în manieră eficientă. Profesorii trebuie să se înarmeze cu tact și răbdare,
inovație și dorință de nou, optimism și putere de muncă suplimentară. Trebuie luat în
considerare că orice achiziție de noi informații necesită răbdare şi timp. Cunoașterea
elevilor de către cadrele didactice reușește să îi ajute pe elevi să atingă minimul de
performanță, iar celor care sunt mai rapizi în dezvoltare să le deschidă noi orizonturi de
cunoaștere. În vederea activităților diferențiate din școală, profesorii planifică şi
desfășoară activităţi potrivite fiecărui elev, oferindu-i șansa să reflecte asupra procesului
educativ, îndrumându-l şi încurajându-l. Activitățile diferențiate trebuie orientate spre
aspectele care au o influenţă asupra randamentului şcolar. Orice tip de activitate
diferențiată trebuie să se raporteze trăsăturilor de comportament specifice, dar şi
deosebirilor dintre școlari. Aceste caracteristici îi clasează pe copii după un anumit
criteriu, ceea ce constituie startul acestui dmers; în aceste condiții profesorul intervine
corespunzător. Aplicarea unor metode interactive, centrate pe elev constituie primul pas
spre eficientizarea învățării și contribuie la următoarele aspecte benefice învățării:
 Formarea deprinderilor de muncă intelectuală în rândul elevilor.
 Înlătură lacunele din bagajul de informații ale elevului.
 Pot fi adaptate în funcție de specificul vârstei elevilor.
 Ajută la aprecierea exactă a capacităţilor intelectuale a fiecărui elev în
parte.
Cu toate acestea, activitățile bazate pe aplicarea unor metode interactive impun și
o serie de limite care trebuie să fie în vederea cadrelor didactice:
2
Dragu, A., Cristea, S., (2003), Psihologie educațională, Ediția a II-a, Editura Pollirom, București, pag.
121 – 125;

9
  Elevul poate deveni inhibat și se detașează de grup dacă nu se intervine și
frontal.
 Copilul pierde timp şi întâmpină dificultăţi pentru că nu reușește să țină
cont de noțiunea timpului și nu își organizează corespunzător etapele de
rezolvare a sarcinii.
 Cadrul didactic trebuie să coordoneze și să conducă întreaga activitate în
funcție de ritmul de lucru al elevilor.
Pentru a stabili care sunt particularitățile ce diferenţiază o clasă de elevi, se
stabilesc două obiective:
 cunoaşterea caracteristicilor intelectuale ale elevilor în raport cu interesele
care îi preocupă și în planul afectiv,
 clasificarea elevilor în funcție de activitatea cognitivă (gândirea și
memoria).
Așadar, activitățile bazate pe aplicarea unor metode interactive, centarte pe elev
reprezintă condiția unei organizări, derulări şi evaluari a unor acţiuni educative
întreprinse în sistemul de învățământ care să fie în concordanță cu formarea psihică și
fizică a elevului și totodată, implică o cunoaștere amănunțită a particularităților elevilor
de către cadrul didactic.

3. Alternative metodologice despre realizarea învățării

10
 Cercetările de actualitate arată că implicarea scăzută a cadrului didactic la clasă
prin faptul că acesta dictează și elevii scriu, nu ajută la eficientizarea învăţării decât în
proporții mici. Este prea puțin pentru procesul de învăţare al copilului dacă, în timpul
activității de la școală, acesta doar audiază prelegerile profesorului şi urmăresc o scurtă
demonstraţie făcută de acesta. Eficiența acestui proces se bazează pe funcţionarea activă
a creierului care are nevoie să fie stimulat, deoarece acesta poate mai mult decât să
recepteze informațiile. Creierul își defășoară activitatea asemenea unui calculator. Pentru
ca un calculator să pornească este nevoie să apăsăm butonul de play. Așadar, dacă
procesul de învățare este interactiv și îi stimulează pe elevi, înseamnă că butonul de
pornire al creierului a fost accesat.
După cum spuneam, creierul funcționează asemenea unui calculator foarte
performant și dispune de sistem de procesare foarte complex, în sensul că nu doar
stochează informații, dar este și capabil să le proceseze și să facă anumite conexiuni între
acestea. Atunci când creierul copilului nu este stimulat atât cât este necesar, vorbim
despre o învățare pasivă. Profesorii împărtășesc cu elevii propriile lor cugetări și prea
puține sunt cazurile în care aceștia aduc în fața elevilor situații reale și demonstrașii care
să adeverească informațiile furnizate. Categoric că modul de prezentare a conținuturilor
poate avea un efect benefic asupra creierului, dar în lipsa unui proces de stocare foarte
bine sistematizat, informațiile nu vor fi stocate pentru o perioadă mare de timp. Îndiferent
de calitățile narative ale cadrului didactic, cactivitatea psihică a elevilor nu poate fi
activată ca și cum ar participa activ la dobândirea cunoștințelor. Elevii își organizează
informațiile în funcție de modul lor de percepție.
Acum că am vorbit în sens general despre principala dificultate pe care o
întâmpină procesul de învățare, trecem treptat la specificul învățării elevilor. Aceștia nu
sunt prea mici ca să înveţe, dar trebuie îndeplinită o condiție: solicitarea intelectuală să
fie în concordanță cu dezvoltarea proceselor psihice ale copilului iar conținuturile să fie
adapate intereselor sale (Pavel, M., 1990)3.
Finalitățile învăţării depind şi de gradul de dificultate al solicitărilor și de
cantitatea de informații stocate, dar simultan cu acestea depinde și de demersurile inițiate
de profesor în vederea eficientizării învăţării, de modul de organizare a activităților de

3
Pavel, M., (1990), Învăţarea rapidă şi eficientă, Editura Ceres, București, pag. 86 – 90;

11
învăţare. Psihologii și pe de altă parte pedagogii, fac afirmații cu privire la principalele
alternative de învăţare. Astfel, regăsim mai multe tipuri de învățare, de care profesorii
trebuie să țină cont, deoarece aceștia sunt primii formatori ai copiilor.
Învăţarea prin imitare
o este adesea întâlnită și sub forma de învățare prin observație;
o acest tip de învățare implică atenția pe care copilul o alocă unei
persoane și încearcă să imite comportamentele acesteia;
o elevul poate să dobândească anumite deprinderi comportamentale
sau intelectuale prin simpla observare/imitare a acțiunilor sau
expresiilor verbale a celor din jur și mai ales a adulților.
Învăţarea prin rezolvarea de probleme
o această modalitate de a învăța aparține copiillor care dețin inteligență
logico-matematică;
o copiii pun cap la cap informațiile acumulate cu ajutorul celorlalte
modalități de învățare și dobândesc rezultate noi.
Învăţarea senzorială
o în cadrul acestui tip de învățare au loc o serie de ropoarte şi
interacțiuni între obiectele percepute şi activitatea motrică pe care
o desfășoară sau nu;
o progresele școlare înregistrate pe acesată cale se bazează pe simțul
perceptiv și activitatea motrică a copilului.
Învăţarea prin receptare
o reprezintă o modalitate de învățare verbală, prin care copiii reușesc
să dobândească un cumul bogat de cunoștințe și noțiuni în urma
unor dialoguri sau discuții din timpul orelor de curs;
o deasemenea, elevil poate învăța analizând și observând obiecte și
fenomene ce au loc în jurul său.

Învăţarea logică

12
o reprezintă tipul de învăţare cu înţeles, cu gândire controlată, dar cu
expresii logice prezentate fără ca elevușui să i se solicite să descopere,
să observe, să realizeze corespondențe, să extragă ideile principale.
Învăţarea formativ – creativă
o are ca principală caracteristică modul de organizare al activităților
educative astfel încât, elevul urmează același drum cu al
educatorului pentru a descoperi răspunsuri, a face conexiuni și
dobândi cunoștințe pe care le va utiliza și în alte situații;
o învăţarea formativă reprezintă un mod de învățare conștient și
voit;
o formarea se constituie într-un proces superior al gândirii în vederea
adaptării informațiilor stocate pentru a realiza alte sarcini date;
o toți elevii sunt capabili să realizeze acest tip de învățare.
Învăţarea mecanică
o reprezintă stocarea în memorie a unor sintagme lingvistice sau a
unor noțiuni, dar fără ca școlarul să înțeleagă semnificația lor;
o specialiștii nu consideră acest tip de învățare unul benefic,
deoarece informațiile nu pot fi transformate și nu ajută la
dezvoltarea competențelor;
o în cazul copiilor de vârstă mică nu se poate identifica dacă prezintă
acest tip de învățare datorită vocabularului nedezvoltat care nu îi
ajută să verbalizeze exact ceea ce au memorat.
Învăţarea creatoare
o are în vedere descoperirea unui răspuns original pentru rezolvarea
unei sarcini didactice;
o acest tip de învățare se realizează în lipsa unor algoritmi de
rezolvare sau lipsa unor informații care să ajute la rezolvarea
cerinței.

Învățarea prin descoperire

13
 o conținuturile învăţării nu sunt împărtășite în totalitate de educator,
acesta lăsând loc elevilor să descopere înțelesurile de bază,
stimulându-le activitatea mintală;
o învăţarea prin descoperire în activitățile educative este cea mai
eficientă și plăcut abordată în rândul elevilor.
Cercetătorii în materie, consideră că pedagogia descoperirii cuprinde două
variabile: învăţarea prin descoperire şi educaţia pentru descoperire. În ceea ce priveşte
învăţarea prin descoperire, acesta se realizează pe două căi: prin metoda inducţiei şi prin
metoda încercării şi erorii. Cercetătorii arată că de obicei se practică aşa zisa pedagogie
explicativă, care procedează de la reguli spre exemple. Pe acestă cale regula se însuşeşte
repede şi riscurile erorii sunt minime. Pedagogia inductivă, care este specifică învăţării
prin descoperire, procedează într -o manieră opusă: de la exemple multiple spre concepte
principii, reguli. Pe acestă cale elevii ajung singuri la descoperirea şistabilirea
conceptelor, trecând prin exemple specifice, prin generalizări şi diferenţieri. Cea dea doua
cale, descoperirea prin încercări şi erori arată autorul nu impune subiectului o
calestructurală ci îl lasă să încerce să caute. Dacă prin metoda inducţiei conceptele devin
mai clare şi maitrainice, prin cea dea doua cale elevii dobândesc capacitatea de cercetare
necesară mai târziu în viaţă,căci nici o descoperire remarcabilă nu este posibilă fără
încercări, erori, analize căutări. Promovareadescoperirii şi limitarea erorilor, scrie autorul
sunt procedee incompatibile.
  În ceea ce priveşte educaţia pentru descoperire, autorul arată că pe lângă folosirea
metodelor de mai sus sunt necesare o serie de elemente noi de asemenea cum ar fi
disciplina în studiu, formarea aptitudinilor pentru observaţie, inducţie şi deductie, pentru
exploatare, aptitudinea de a emite ipotezefructuoase, de a pune o problemă in termeni
de metodă. La acesta se adaugă o serie de trăsături moraleca răbdarea, perseverenţa.
Utilizând diferite cercetări anterioare, autorul ajunge să stabilească un număr de regului
sau principii care facilitează educaţia pentru descoperire ca exemplu:
 un număr de directive exterioare aducând informaţii, poate să exercite un
efect pozitiv asupradescoperirii;
 eficacitatea valoarea descoperirii depinde de vârstă şi de asociatiile
dobândite anterior;

14
  orientarea subiecților prin informaţii clare şi precise asupra conceptului de
deacoperit grăbeşte descoperirea;
 a permite copilului să formuleze o regulă, un concept, un principu,
stimulează pentrudescoperiri şi uşurează transferul;
 descoperirea este facilitată când există o legătură raţională între problema
pusă şi rezultat (Neacșu, I.)4.

Tabel 1. Analiza SWOT - Învăţarea prin descoperire

PUNCTE TARI PUNCTE SLABE
 stimulează munca colaborativă  posibile opoziţii de scopuri şi
 se bazează pe generarea de idei noi obişnuinţe ale membrilor grupului
 combină idei, se completeză  dificultăti de comunicare
reciproc  dificultăţi de coordonare
 informare din surse diferite  unii copii pot domina grupul
 formează şi dezvoltă capacităţi  productivitatea unor copii poate
sociale scădea uneori, atunci când sunt
 dezvoltă capacităti autoevalutive obligaţi să colaboreze cu alţi copii
 dezvoltă capacităţi cognitive :
imaginaţie, creativitate,
investigaţie
 interrelaţionare pozitivă prin
comunicare, negociere, conflict
constructiv
 dezvoltă abilităţi de comunicare
 abordarea este interdisciplinară
 stimulează atitudini metacognitive
 utilizează conştient mecanisme de
gândire logică, critică
OPORTUNITĂŢI AMENINŢĂRI

4
Neacșu, I., Metoda descoperirii în ,,Însemnări pedagogice Târgovişte - casa personalului
didactic” Dâmboviţa, nr. 174;

15
 promovează competenţele reale  dependenţa excesivă de ceilalţi
 toţi participanţii pot oferi  evitarea propriilor responsabilităti
alternative valoroase de  unii muncesc şi pentru alţii
soluţionare a problemei  impunerea unor idei, soluţii
 se pot exprima propriile
nemulţumiri, dar şi expectaţiile
prin exprimarea dorinţelor şi
satisfacţiile
 soluționarea problemei este atât
profitul grupului cât şi al fiecărui
individ
 grupul dă posibilitatea testării
ideilor

4. Etape de aplicare a învățării prin descoperire

16
 Pedagogii susțin că etapele aplicării învățării prin descoperire sunt următoarele.
1. Reactualizarea cunoştinţelor anterior asimilate, creându-se baza necesară pentru
înţelegerea noțiunii lor;
2. Activitatea comună a profesorului şi a elevilor în vederea formulării unor prime
concluzii, care sunt precedate de o analiză amănunţită a problemelor şi se exprimă
sub forma unor ipoteze şisupoziţii;
3. Analiza greşelilor produse cu ocazia formulării concluziilor precedente. Acestă
analiză permite elevilor să înţeleagă cauzele greşelilor tipice şi să le evite pentru
viitor.
4. Prelucrarea de către elevi a noului material şi integrarea lui în bagajul nou de
cunoştinţe. 
5. Stabilirea corelaţiilor dintre materialul predat şi diversele lui posibilităţi de
aplicare corectă.
Pe lângă cele menționate, mai regăsim și alte etape cum ar fi:
1. Crearea situaţiei problemă care constituie începutul activităţii de cunoaştere.
2. Analiza situaţiei problemă. Este etapa de înţelegere a problemei când elevii pot
cere lămuriri
pentru a ajunge la formularea definitivă. Problema poate fi formulată de către 
educator sau chiar de către elevi.
3. Elaborarea presupunerilor şi justificarea ipotezelor. Este etapa tatonării anticipate,
aconfruntării cu faptele şi cu logica.
4. Demonstrarea ipotezei şi rezolvarea problemelor. Activitatea se opreşte la ipoteza
care sedovedeşte a fi cea mai intemeiată şi pe baza ei se rezolvă problema.
5. Verificarea rezolvării şi analiza procesului de rezolvare, etapă în care se
proiectează soluţia, se verifică noi situaţii, se precizează conţinutul noii noţiuni.

Respectând etapele relatate înseamnă o înlocuire a unei structuri vechi,clasice,
şablon, cu alta tot şablon cu exceptia că cea mai nouă conţine noţiuni teoretice mai
avansate. Etapele menţionate mai sus nu pot fi generalizate la fiecare temă şi capitol, ci

17
doar la unele lecţii, capitole, unde tematica permite aplicarea lor. De aceea trebuie
aplicate şi alte metode ca elevul săgândească, să observe, să redea, să citească, etc.
Pentru a realiza un învăţământ modern trebuie să învăţăm a lăsa elevii să
vorbească, chiar dacă greşesc (erorile se vor nota şi discuta ulterior) căci daca elevul care
întrerupe pe profesor este răueducat, nici profesorul care întrerupe pe elev nu stă prea
bine cu normele de convieţuire socială (Joița, E. 1994)5.
Așadar, învăţarea prin descoperire şi efort intelectual propriu, formează deprinderi
mai durabile, mai eficiente, dezvoltând capacităţile intelectuale superioare specifice
actului creator. Învăţarea prin descoperire şi problematizare la modul general parcurge
mai multe etape:
 Crearea unei situaţii problemă,
 Formularea problemei,
 Confruntarea elevilor cu situaţia problemă şi comunicarea unor cunoştinţe
sau tehnici de lucru necesare pentru rezolvarea problemei,
 Înţelegerea problemei şi anticiparea unor soluţii de către elevi,
 Rezolvarea problemei,
 Interiorizarea modelului de rezolvare a problemei,
 Aplicarea modelului (a procedeului) în alte situaţii.

5. Prezentarea unei activități educative bazată pe învățarea prin descoperire

5
Joița, E., 1994, Didactica aplicată, Editura Didactica și Pedagogică, București, pag. 156;

18
 În demersul didactic se recomandă abordarea instruirii centrate pe elev prin
proiectarea unor activităţi de învăţare variate, ţinând cont de stilurile individuale de
învăţare ale fiecărui elev. Iată un de activitate care implică învățarea prin descoperire a
unui grup de elevi din clasa a IV-a:
Titlul activității: Comorile pădurii
Această activitate se va desfășura în natură, urmând ca elevii să facă o drumeție,
unde va trebui să căute comorile ascuse ale pădurii. În acest mod, aceștia vor vedea ce
schimbări au loc în natură odată cu venirea toamnei și care sunt elementele specifice
pădurii. Totodată, se urmărește stimularea entuziasmului elevilor, având în vedere că este
o activitate distractivă, în aer liber cu joacă și distracție, fără ca aceștia să conștientizeze
că vor învăța multe lucruri uimitoare. În cadul acestei activități, se urmărește ca elevii să
exploreze pădurea și să dobândească o serie de informații neceare dezvoltării comtențelor
de la disciplina Științe. Așadar, elevii vor descoperi:
 ce culoare capătă frunzele copacilor toamna;
 insectele care trăiesc în pădure și care este căsuța lor;
 ce flori cresc în pădure;
 care este ritualul păsărelelor călătoare toamna;
 ce specii de ciuperci există și de ce nu este bine să le atingem;
 de ce aerul în pădure este mai rece.
Așadar, lecția despre anotimpul toamna poate fi una de success. Elevii pot
dobândi cunoștințele necesare în urma participării active prin descoperirea directă a
mediului văzând și având posibilitatea să experimenteze elementele din natură.

CONCLUZII

19
 
Munca elevului este învăţătura care se concretizează în rezultatele obţinute în
şcoală, la diferite discipline de învăţământ. Pentru a învăţa eficient elevul trebuie să
descopere prin propriile sale mijloace o parte cât mai mare în circumstanţele date de
maerialul pe care îl are de învăţat. A-i învăţa pe elevi, pentru învăţător este o sarcină de a
orienta activitatea şcolarului în vederea formării şi dezvoltării gândirii logice, a
flexibilităţii şi creativităţii gândirii, însuşirii temeinice și sistematice a cunoştinţelor cu
care să operezi, a structurilor interioare a cunoştinţelor, a conştientizării operaţiilor
efectuate.
Acestă activitate a elevului trebie să fie organizată de învăţător, într -un mod cât
mai original, plăcut, atractiv, variat şi eficient. În acest caz învăţătorul îşi va pune în
aplicare creativitatea, măiestria şi tot ce are bun metodologic şi ştiinţific pentru realizarea
unui conţinut şcolar calitativ. Metodele folosite sunt valoroase în parte, dar felul cum sunt
îmbinate şi folosite depinde deasemenea de învăţător. Învăţătorul este cel care pune
bazele oricărei activităţi şcolare, căci munca lui are efect asupraeternităţii şi nu se poate
spune niciodată unde se opreste influenţa sa. 
Din punct de vedere pedagogic metoda învăţării prin descoperire are valenţe
deosebit deimportante pentru educaţia intelectuală a elevilor. Rezultatele procesului de
învăţământ in care elevii îşi descoperă singuri cunoştinţele, procedeelede învăţare, sunt
mult mai valoroarse şi trainice, provocând şi stări emoţionale spontane şi puternice.
Învăţarea prin descoperire nu este o modalitate de lucru în învăţământ cu o structură
metodicărigidă, definitiv învechită şi nemodificabilă, ci, manifestându-se iniţial ca
tendinţă ea se construieşteorganizat, conştient, în procesul învăţării prin colaborarea
învăţătorului cu elevii.
Învăţarea prin descoperire formează la elevi spiritul de investigaţie, de cercetare,
de angajaretotală şi participare activă şi conştientă cu efect formativ accentuat şi iteres
mereu în ascensiune, iarînvăţătorul trebuie să fie receptiv ca să valorifice la maximum
posibilităţile intelectuale ale fiecărui elev.

BIBLIOGRAFIE

20
1. Creţu, E., (1999), Probleme ale adaptării şcolare, Editura ALL, Bucureşti;
2. Dragu, A., Cristea, S., (2003), Psihologie educațională, Ediția a II-a, Editura
Pollirom, București;
3. Pavel, M., (1990), Învăţarea rapidă şi eficientă, Editura Ceres, București;
4. Neacșu, I., Metoda descoperirii în ,,Însemnări pedagogice Târgovişte -
casa personalului didactic” Dâmboviţa, nr. 174;
5. Joița, E., 1994, Didactica aplicată, Editura Didactica și Pedagogică, București.

21