Constructivismul

Constructivismul reprezinta una din cele trei mari paradigme ale invatarii alaturi de
behaviorism si cognitivism. Paradigma constructivista construieste fundamentele pentru o
intelegere a invatarii umane in intreaga ei complexitate. In cadrul acestei paradigme a luat
nastere: constructivismul radical unde invatarea i-a nastere prin experienta cognitiva directa,
in care se formeaza reprezentari, structuri mentale, sensuri si semnificatii proprii;
constructivismul cognitiv fundamentat pe teoria lui Jean Piaget; constructivismul social
evidentiaza natura sociala a cunoasterii, in cercetarile lui Lev Vitgotski si Jerome S. Bruner.
Jean Piaget este una dintre cele mai marcante personalitati din psihologia secolului
XX. In cei aproximativ 60 de ani de munca si cercetari, acesta, a scris sute de articole si carti,
referitoare la biologie, logica si psihologie. Biolog si psiholog elvetian dar si fondator al
Centrului de Epistemologie Genetica de la Geneva, care este cunoscut si sub denumirea de
Scoala de la Geneva, Jean Piaget este recunoscut pentru elaborarea unui model deosebit de
valoros al invatarii si dezvoltarii intelectuale a copilului.
Teoria sa porneste de la ideea conform careia dezvoltarea cognitiva are loc prin
procesul de construire si dezvoltare a structurilor cognitive, a acelor „harti mintale”, scheme
sau retele de concepte la care individul face apel pentru a intelege si reactiona fata de
experientele pe care interactiunea cu mediul i le procura. Asadar, interactiunea cu mediul este
o forma de dezvoltare a inteligentei. Pe masura interventiei asupra mediului schemele
cognitive se multiplica si se modifica in mod continuu, pornind de la reflexe innascute si
ajungand pana la activitati mintale foarte complexe.
Constructivismul social al lui L.Vigotski, 1971, pune accentul pe natura sociala a
cunoasterii, prin valorificarea limbajului si a elementelor culturale. Valorifica rolul relatiilor
interpersonale in transmiterea si generarea de continuturi educationale, constructia cognitiva a
persoanei se realizeaza in contexte interactive, in cadrul carora copilul si adultul se angajeaza
intr-o activitate comuna.
Un alt mare psiholog al secolului XX este Jerome Bruner, acesta a fost interesat de
identificarea manierei optime de invatare a elevilor si de dimensionarea practicilor
educationale care sa promoveze aceasta modalitate de invatare. Teoria lui Bruner asupra
invatarii este, in fapt, o teorie a instruirii.
In opinia lui Jean Piaget, cunostintele se construiesc printr-o interactiune permanenta a
copilului cu mediul. Psihologul L. Vigotski, contemporan lui J. Piaget, ne spune ca
dezvoltarea este conceputa ca o socio-constructie care urmeaza o directie inversa decat cea
preconizata de Piaget. In conceptia Piagetiana, capacitatile de invatare depind de nivelul
dezvoltarii individului, adica dezvoltarea cognitiva conditioneaza invatarea. Vigotski sustine
un raport invers de cauzalitate: ”Invatarea poate sa se transforme in dezvoltare; procesele
dezvoltarii nu coincid cu cele ale invatarii, dar le urmeaza pe acestea, dand nastere la „zona
proximei dezvoltari”.
In ceea ce priveste perspectiva lui Bruner asupra dezvoltarii si invatarii, s-a afirmat ca
acesta este situat, intr-un fel, intre Piaget si Vigotski. Asemeni lui Piaget, Bruner recunoaste
rolul datului biologic asupra dezvoltarii cognitive, in sensul ca indivizii detin la nastere o serie
de sisteme biologice care se dezvolta in complexitate odata cu trecerea timpului si care fac
posibila interpretarea mediului inconjurator. De asemenea, in acord cu psihologul elvetian,
Bruner considera ca procesul de dezvoltare a individului trebuie sa fie unul activ, ca individul
trebuie sa-si construiasca propria intelegere asupra universului avand la baza cunoasterea
anterioara sau cea curenta. Cel ce invata selecteaza si transforma informatia, construieste
ipoteze si adopta decizii sprijinindu-se pe structurile sale cognitive. Astfel, structurile
cognitive (scheme, modele mintale) ofera organizare si semnificatie experientelor si permit
individului sa mearga dincolo de informatia data.

1
 Pentru J. Piaget inteligenta inseamna adaptare, un echilibru intre organism si mediu,
care este rezultatul interdependentei a doua procese complementare: asimilarea si acomodare.
Aceasta stare de echilibru poate fi considerata ca un stadiu in dezvoltarea copilului.
Dezvoltarea intelectuala este vazuta ca o succesiune stadiala a evolutiei gandirii. In teoria sa,
Piaget a identificat atat stadiile de dezvoltare a gandirii si inteligentei, precum si procesele
care stau la baza acestei evolutii:
1. Stadiul inteligentei senzorio-motorii cuprins intre 0 si 2 ani, este prima perioada a
dezvoltarii cognitive in care copilul organizeaza si interpreteaza informatiile din mediu prin
intermediul organelor de simt. In aceasta perioada se dezvolta coordonarea motorie, incepe
totodata si dezvoltarea schemei corporale. Aici are loc o decentrare si anume, copilul se
distinge de lumea inconjuratoare. Principala achizitie a acestui stadiu este permanenta
obiectului, capacitatea copilului de a-si reprezenta obiectele in absenta lor.
2. Stadiul inteligentei preoperatorii cuprins intre 2 si 7 ani, in acest stadiu cateva
dintre achizitiile fundamentale sunt capacitatea de a utiliza limbajul, capacitatea de imitatie si
de angajare in jocuri simbolice. Cu toate acestea, Piaget a remarcat cateva limite in ceea ce
priveste gandirea logica. Limitele se refera la incapacitatea de decentrare si conservare,
precum si la deficiente de viziune asupra lumii - egocentrismul. Egocentrismul in opinia lui
Piaget nu este egoism, ci acea incapacitate a copilului de a adopta punctul de vedere al
altcuiva. Cand copilul reuseste sa inteleaga ca pot exista mai multe unghiuri de vedere
(aparent opuse), se spune ca detine abilitatea cognitiva de decentrare. Un exemplu de
centrare, in acest stadiu, este incapacitatea copilului de a intelege principiile de conservare.
Prin conservare Piaget intelegea capacitatea de a realiza ca un obiect isi pastreaza aceleasi
proprietati, chiar daca isi modifica forma sau aspectul. In experimentele sale, Piaget a aplicat
conservarea unor concepte precum: materie, lungime, numar, volum sau suprafata. Copiii din
experimentele lui Piaget esuau deoarece se aflau in incapacitatea de a efectua operatii
reversibile, cu alte cuvinte se centrau asupra unui aspect al problemei, fiindu-le greu sa vada
si operatia inversa.
3. Stadiul operatiilor concrete este in jurul varstelor 7/8- 11/12 ani, in aceasta perioada
se depasesc neajunsurile celei anterioare, in sensul dobandirii de catre copil a operatiilor
mintale. Tot acum, copilul este capabil sa efectueze operatii reversibile, clasificari. Cu toate
acestea, copilul are dificultati cu notiunile abstracte pe care, ca sa le inteleaga, trebuie sa le
lege de lumea reala, concreta.
4. Stadiul operatiilor formale in perioada 11/12 – 15/16 ani, in acest stadiu, gandirea
copilului este asemanatoare cu cea a unui adult, in sensul in care este capabil sa opereze cu
logica abstracta, sa elaboreze rationamente ipotetico-deductive, sa utilizeze notiuni abstracte
in gandire.
In teoria sa, Piaget a afirmat ca indivizii de pretutindeni parcurg aceste patru stadii, in
aceeasi ordine. Delimitarile de varsta referitoare la stadii oferite de Piaget trebuie considerate
ca fiind granite flexibile, in sensul ca un copil poate sa avanseze mai devreme sau mai tarziu
spre stadiul urmator de dezvoltare. Esential este faptul ca fiecare stadiu implica o modalitate
superioara de gandire din punctul de vedere al calitatii si complexitatii fata de cel anterior, pe
care il inglobeaza in structura sa. De asemenea, Piaget a subliniat ca fiecare individ parcurge
in mod obligatoriu toate stadiile de dezvoltare.
In conceptia piagetiana referitoare la relatia dintre invatare si dezvoltare, se
evidentiaza faptul ca dezvoltarea determina invatarea. Desi Piaget considera ca dezvoltarea
cognitiva are loc prin interactiunea individului cu mediul, el credea totusi ca este vorba de un
proces ereditar, pentru ca o anumita forma de gandire nu s-ar putea dezvolta, daca copilul nu
ar fi pregatit din punct de vedere genetic pentru aceasta. Totusi, preciza Piaget, predispozitia
poate aparea mai devreme, respectiv mai tarziu, in functie de calitatea stimularilor procurate
de mediu.

2
 In timp ce Piaget descrie dezvoltarea ca pe o constructie interna a subiectului, nascuta
in interactiunea cu obiectele, Vigotski insista asupra rolului interactiunii sociale in aceasta
dezvoltare, considerand ca obiceiurile sociale dintr-un anumit timp, achizitiile colective
intelectuale si materiale, stiintifice, artistice, istoria pe care o traieste individul ii determina
dezvoltarea. Dezvoltarea cognitiva e rezultatul unei duble formari, externa si apoi interna,
intr-o miscare a carei directie este de social la individual si nu invers.
Psihologul L. Vigotski promoveaza conceptele psihologice de esafodaj si zona
proximei dezvoltari. Cunostintele si deprinderile copilului se dezvolta datorita procesului de
cooperare, care implica ”experti” si un ”novice”. Persoana mai experimentata asigura un
cadru (sau esafodaj) pe fondul caruia copilul opereaza in directia unei mai bune intelegeri.
Capacitatile copilului se manifesta mai intai intr-o relatie interindividuala, cand mediul
asigura ghidajul copilului si mai tarziu are loc declansarea si controlul individual al
activitatilor, ca urmare a unui proces de interiorizare. Un exemplu elocvent in aceasta privinta
ar fi cel al limbajului. Acest instrument de mare importanta in dezvoltarea cognitiva apare mai
intai ca mijloc de comunicare intre copil si adult (sau anturaj), pentru ca apoi sa se transforme
in limbaj interiorizat, trecand printr-o faza de limbaj egocentric. Cel de-al doilea concept -
zona proximei dezvoltari reprezinta aria dintre nivelul actual de dezvoltare a copilului si
nivelul de dezvoltare potential care poate fi atins (achizitionat) cu ajutorul adultilor sau prin
intermediul altor persoane care sunt mai experimentate.
In conceptia Piagetiana, capacitatile de invatare depind de nivelul dezvoltarii
individului, adica dezvoltarea cognitiva conditioneaza invatarea. Vigotski sustine un raport
invers de cauzalitate: ”Invatarea poate sa se transforme in dezvoltare; procesele dezvoltarii nu
coincid cu cele ale invatarii, dar le urmeaza pe acestea, dand nastere la ceea ce am numit
„zona proximei dezvoltari”.
Interesul lui Bruner pentru dezvoltarea cognitiva a copiilor deriva din preocuparea sa
pentru modul de functionare a unor procese cognitive, referindu-se in special la formarea si
dezvoltarea conceptelor si la capacitatea de rezolvare a problemelor. Referindu-se la primul
proces mentionat, Bruner afirma ca, la baza constituirii conceptelor se afla procesul de
categorizare: „A percepe inseamna a categoriza, a conceptualiza inseamna a categoriza, a
invata, inseamna a alcatui categorii, a lua decizii inseamna a categoriza.” El a sustinut ideea
ca oamenii interpreteaza lumea in termeni de similaritati si diferente si a lansat ideea unui
sistem de codificare a cunoasterii bazat pe aranjarea ierarhica a categoriilor de concepte.In
ultima instanta, categorizarea sta la baza procesarii informatiei.
Spre deosebire de Piaget si in acord cu Vigotski, Bruner evidentiaza rolul limbajului
in dezvoltare, limbaj care nu numai ca reflecta experienta, dar o si transforma. Pornind de aici,
Bruner a reliefat aspectul social al invatarii. El avanseaza conceptul de „reciprocitate” definit
ca „o nevoie umana profunda de a da o replica altcuiva si de a lucra impreuna cu altii pentru
atingerea unui obiectiv”. Astfel, reciprocitatea este un stimulent al invatarii. Cand actiunea
comuna este necesara, cand reciprocitatea este activata in cadrul unui grup in vederea
obtinerii unui rezultat, atunci par sa existe procese care stimuleaza invatarea individuala si
care conduc pe fiecare la o competenta ceruta de constituirea grupului.
In teoria sa, Bruner a identificat trei modalitati de procesare a informatiei, de
cunoastere umana:
a) Modalitatea activa: constand intr-un ansamblu de actiuni adecvate obtinerii unui
anumit rezultat;
b) Modalitatea iconica: se bazeaza pe imagini mai ales vizuale, dar si sonore si
olfactive, aceasta modalitate fiind guvernata de principiile organizarii perceptuale;
c) Modalitatea simbolica: aceasta modalitate reprezinta un important salt in
dezvoltarea cognitiva, in sensul ca imaginile sunt inlocuite cu simboluri, permitand
aparitia conceptelor, a notiunilor.

3
 Jerome Bruner a afirmat ca orice continut poate fi prezentat copilului, indiferent de
varsta daca e structurat intr-un fel anume si este accesibil pentru varsta respectiva.
S-ar putea spune ca si teoria lui Bruner, asemenea celei a lui Piaget, este o teorie a
dezvoltarii in stadii, dar diferenta majora intre cei doi autori consta in faptul ca, in vreme ce
Piaget considera ca gandirea logica, abstracta este ultima faza a dezvoltarii cognitive, Bruner
sustine ca toate aceste modalitati de reprezentare a realitatii sunt valabile si mai ales necesare
adultului angajat intr-un proces de rezolvare de probleme. Altfel spus, utilizarea modalitatilor
mentionate nu este conditionata de apartenenta la un anumit nivel de varsta, pur si simplu
sarcini diferite impun strategii de rezolvare diferite.
In plan educational, elementele teoriei lui Piaget si-au gasit largi aplicatii atat in
practica instruirii (predare in conformitate cu principiul respectarii particularitatilor de varsta
si psihoindividuale, din perspectiva stadialitatii), cat si in probleme legate de curriculum
(necesitatea corelarii obiectivelor si continuturilor cu stadiile si structurile de gandire a
elevilor). Astfel, rolul profesorului este acela de a determina potentialul fiecarui elev si de a
crea situatii educationale care sa stimuleze dezvoltarea.
De asemenea, Piaget considera ca esentiala in procesul de instruire activizarea
elevului. Conceptele, ideile se formeaza prin interiorizarea actiunii, prin urmare apare necesar
ca individul sa actioneze asupra mediului, sa-l exploreze, ceea ce este sinonim cu invatarea
prin descoperire. Astfel, motivatia individului de a invata sau de a crea noi scheme este
rezultatul constientizarii de catre acesta a discrepantei dintre nivelul si calitatea schemelor
existente si realitatea lumii inconjuratoare (interactiunea cu mediul si cu ceilalti sunt
modalitatile prin care se produce dezechilibrul la nivel mintal, in sensul oferit de Piaget,
dezechilibru care impune perfectarea structurilor cognitive in directia multiplicarii si
diversificarii). In felul acesta, motivatia devine intrinseca. Nevoia individului de a intelege si
de a da semnificatie universului sau asigura motivatia necesara procesului de invatare.
Pornind de aici, este necesar ca, in procesul de instruire, profesorul sa utilizeze metode active
si interactive care sa permita interventia asupra mediului si aparitia conflictului socio-
cognitiv.
In viziunea lui Vigotski, invatarea devine un proces pragmatic, transformativ, in care
se utilizeaza metoda instrumentala. Aceasta ar presupune “studierea copilului nu numai ca
fiinta in dezvoltare, ci si ca fiinta educabila” (1930). Se creeaza premisele intelegerii educatiei
ca liant intre dezvoltarea naturala si dezvoltarea socio-culturala.
Potrivit acestei perspective, profesorul devine un formator, in adevaratul sens al
cuvantului, deoarece rolul sau este de a facilita dezvoltarea formelor superioare de
comportament ale copilului (deprinderi, reactii intelectuale, limbaj contextual, atentie
voluntara orientata spre aspecte socio-culturale semnificative, creativitate-inventivitate,
afectivitate, motivatie, vointa etc). In acelasi timp, rolul scolii este acela de a transpune
experienta culturala a copilului in dezvoltarea lui propriu-zisa. Cu alte cuvinte, aceasta
experienta poate fi considerata act al dezvoltarii, desi este posibil ca ultima amintita sa
inregistreze un alt ritm decat invatarea propriu-zisa.
Subliniem in acest context rolul de experimentator al cadrului didactic, care poate
facilita demersul investigativ la elev.
Vigotski a incercat sa isi bazeze teoria pe studiul comportamentului, de aceea descrie
stadii in dezvoltarea copilului, in interactiune cu adultul, prin achizitia limbajului si cateva
stadii in evolutia umana. A prezentat constiinta individului ca fiind elementul de baza in viata,
in construirea eului: „Ne cunoastem pe noi insine pentru ca suntem constienti de ceilalti si
suntem constienti de ceilalti pentru ca insasi constiinta noastra despre noi insine deriva din
constiinta pe care ceilalti o au despre noi.”
Una dintre implicatiile cheie pentru procesul de instruire ce rezulta din elementele
teoriei lui Bruner se refera la faptul ca esecul scolar al unor elevi poate sa aiba si alte

4
explicatii plauzibile, obiective, decat lipsa de pregatire si interes a acestora. Exista cel putin
doua astfel de explicatii in conceptia autorului: disciplinele pe care trebuie sa le parcurga
elevii nu sunt predate intr-o maniera care sa satisfaca modalitatea de reprezentare a lumii, de
cunoastere specifica fiecarui elev si in proiectarea si implementarea procesului de instruire
se ignora dimensiunea culturala a invatarii. Altfel spus, daca cele trei modalitati de
reprezentare a lumii ofera o explicatie asupra invatarii individului „dinauntru spre in afara”,
dimensiunea culturala asigura o imagine „din afara spre inauntru”. Prin urmare, recomandarea
lui Bruner este ca predarea unei discipline sa se faca astfel incat sa reflecte modalitatea de
gandire prin care opereaza copilul. Mai mult, Bruner considera ca orice copil poate fi invatat
orice, la orice varsta, cu conditia sa fie alese mijloacele si metodele de educatie
corespunzatoare. Se desprinde de aici ideea lui Bruner cu privire la structurarea curriculum-
ului in spirala: tratarea si apoi reluarea unor concepte la varste diferite, dar cu o mai mare
complexitate.
In ceea ce priveste metoda de invatare, Bruner propune invatarea prin descoperire,
punerea elevului in situatia de a manui obiecte, de a rezolva contradictii, probleme. Bruner
sugereaza ca procesul de instruire trebuie sa asigure participarea reala, activizarea elevului: A
instrui pe cineva nu este o chestiune de inmagazinare de rezultate, ci presupune a-l invata sa
participe la procesul care face posibila crearea de cunostinte; nu predam o materie oarecare
pentru a produce mici biblioteci vii in acea materie, ci pentru a-l face pe elev sa gandeasca el
insusi matematic, sa priveasca fenomenele asemenea unui istoric, sa ia parte la procesul de
creare a cunostintelor. Cunoasterea este un proces, nu un produs.
Prin teoria sa, Bruner a oferit educatorilor perspective deosebit de valoroase cu privire
la felul in care invata elevii si la modalitatile optime in care trebuie sa conceapa procesul de
instruire.

BIBLIOGRAFIE:
 Salavastru, Dorina (2017). Psihologia educatiei, Manual pentru Invatamantul la
distanta, Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza”, Iasi;
 Salavastru, Dorina (2004). „Psihologia educatiei”, Editura Polirom, Iasi;
 Salavastru, Dorina (2009). „Psihologia invatarii, Teorii si aplicatii educationale”,
Editura Polirom, Iasi;

5
6