CAPITOLUL 1

NOłIUNI INTRODUCTIVE

Cuprins
1.1.1 Sistemul InternaŃional de Mǎrimi şi UnitǎŃi
1.1.2 UnitǎŃi suplimentare ale sistemului SI
1.1.3.UnitǎŃi tolerate pentru mǎrimile fizice fundamentale
1.1.4 UnitǎŃi tolerate pentru mǎrimile fizice derivate
1.1.5 Multiplii şi submultipliizecimali
1.2 Elemente de matematicǎ aplicate in fizicǎ
1.2.1 Elemente de algebrǎ vectorialǎ
1.2.1.1Descompunerea unui vector dupǎ trei direcŃii perpendiculare
1.2.1.2 Produsul scalar a doi vectori
1.2.1.3 Produsul vectorial a doi vectori
1.2.1.4 Produsul vectorial mixt.
1.2.1.5 Dublul produs vectorial
1.2.2 Elemente de analizǎ vectorialǎ
1.2.2.1 DiferenŃiala unei funcŃii
1.2.2.2 Câmpuri vectoriale
1.2.2.3 Integrale in spaŃiul cu trei dimensiuni
1.2.2.4 DivergenŃa
1.2.2.5 Rotorul
1.2.2.6 Formula Gausss-Ostrogradski
1.2.2.7 Formula lui Stokes
1.2.2.8 AplicaŃii ale calculului cu operatorul nabla
1.2.2.9 Calculul integralei Poisson
1.3 Tabel cu constante fizice fundamentale
1.4 Teme de control

1.1 Sistemul InternaŃional de Mǎrimi şi UnitǎŃi

Fizica se ocupǎ cu studiul sistemelor fizice. ProprietaŃile fizice ale sistemelor sunt
reprezentate prin mǎrimi fizice. Nu toate proprietǎŃile fizice sunt neapǎrat şi mǎrimi fizice. Aceasta
pentru cǎ, pentru a intra în categoria mǎrimilor fizice, proprietǎŃile fizice respective trebuie sǎ fie
mǎsurabile. OperaŃia de mǎsurare implicǎ in primul rând definirea unei unitǎŃi de mǎsurǎ pentru
fiecare mǎrime fizicǎ. Apoi, pentru fiecare unitate de mǎsura avem nevoie de un etalon, cu care sǎ
comparǎm cantitatea de mǎrime fizicǎ pe care dorim sǎ o mǎsurǎm. Studiile sistemelor fizice relevǎ
faptul cǎ între marimile fizice existǎ relaŃii de dependenŃǎ, exprimate prin intermediul formulelor
fizice. Intrucât confecŃionarea şi pǎstrarea unui etalon este o operaŃie costisitoare, faptul cǎ intre
mǎrimile fizice exista relaŃii de dependenŃǎ ne sugereazǎ o impǎrŃire a intregului ansamblu de
mǎrimi fizice in doua categorii şi anume, mǎrimi fizice fundamentale şi marimi fizice derivate,
astfel cǎ este necesarǎ construirea unui numǎr mai mic de etaloane, respectiv numai etaloane pentru
mǎrimile fizice fundamentale, celelalte etaloanele pentru mǎrimile derivate putând fi definite cu
ajutorul etaloanelor mǎrimilor fizice fundamentale. Aceastǎ impǎrŃire in cele doua categorii permite
deci o simplificare a proceselor de mǎsurare implicate in studiul şi verificarea legitǎŃilor care
guverneazǎ evoluŃia sistemelor fizice.
Desigur alegerea marimilor fizice fundamentale este o chestiune de convenienŃǎ, o
datǎ stabilitǎ clasa mǎrimilor fizice fundamentale şi a unitǎtilor corespunzǎtoare numite de
asemenea unitǎŃi de mǎsurǎ fundamentale si a restului de mǎrimi fizice ca fiind mǎrimi fizice
derivate , unitǎtile de masurǎ derivate fiind definite cu ajutorul unitǎtlor de mǎsurǎ fundamentale ,
spunem cǎ am definit un Sistem de Marimi şi UnitǎŃi.
Sistemul InternaŃional de Mǎrimi şi UnitãŃi de Mãsurare, acronim SI, a fost
stabilit de cãtre cea de a 11-a ConferinŃã Generalã de Mãsuri şi GreutãŃi din anul 1960 şi a fost
adoptat de Ńara noastrã din anul 1961.
SI se bazeazã pe alegerea a şapte mãrimi fizice fundamentale şi deci a şapte
unitãŃi fundamentale, pentru mãsurarea mãrimilor fundamenale. Mãrimile fundamentale sunt:
lungimea, timpul, masa, intensitatea curentului electric, temperatura termodinamică, intensitatea
luminoasã şi cantitatea de substanŃǎ. UnitǎŃile de mǎsurǎ şi etaloanele convenite pentru aceste
mǎrimi sunt:
1.Unitatea de lungime
Unitatea de lungime, metrul, luatã iniŃial ca lungimea unei bare etalon, este definitã
astãzi cu ajutorul lungimii de undã a unei anumite radiaŃii electomagnetice, luminoase,
monocromatice, emisã de un anumit izotop stabil al unui element chimic într-o stare foarte purã.
Prin interferometrie se pot obŃine franje de interferenŃã care permit stabilirea unei
relaŃii matematice între lungimea de undã şi diferenŃa de drum între douã radiaŃii coerente. Cu cât
radiaŃia folositã este mai monocromaticã, cu atât se pot realiza diferenŃe de drum mai mari. Se poate
ajunge astfel la diferenŃe de drum de un metru, ceea ce permite compararea acestei lungimi cu
radiaŃia etalon: linia portocalie din spectrul izotopului stabil al kriptonului 86.
 Metrul este lungimea egalã cu 1 650 763,73 lungimi de undã, în vid, ale
radiaŃiei care corespunde tranziŃiei atomului lui kripton 86 între nivelele sale 2 p10 şi 5d 5 .

2.Unitatea de timp
Unitatea de timp, secunda, a fost definitã iniŃial în funcŃie de perioada unui
fenomen periodic natural: rotaŃia aparentã a Soarelui în jurul Pãmântului. Odată cu progresul
tehnologic se foloseşte o nouã definiŃie a secundei, bazatã pe frecvenŃa unei radiaŃii corespunzãtoare
tranziŃiei între douã nivele energetice ale unui atom. Utilizându-se o radiaŃie de frecvenŃã relativ
micã şi anume din domeniul radiaŃiilor hertziene, se pot obŃine cu ajutorul fenomenului bãtãilor, în
montaje electronice, semnale distanŃate în timp cu durate de fracŃiuni de secundã sau chiar de o
secundã. Pentru aceasta se face apel la radiaŃia emisã la trecerea între cele douã nivele hiperfine ale
stãrii fundamentale a atomului de cesiu 133. Cesiu 133 este singurul izotop stabil al cesiului.
RadiaŃia folositã are o frecvenŃã de aproximativ 9,2 ⋅ 10 9 Hz ceea ce corespunde unei lungimi de
undã de aproximativ 30 milimetri.
Secunda ese durata a 9 192 631 770 perioade ale radiaŃiei corespunzãtoare
tranzacŃiei între cele douã nivele hiperfine ale stãrii fundamentale a atomului de cesiu 133.
3.Unitatea de masa
Unitatea de masã, kilogramul, este masa unui corp etalon adoptat
convenŃional, denumit ,,kilogram internaŃional”.
Kilogramul este masa ,,kilogramului internaŃional” prototip din platinã
iridiatã, adoptat în 1889 de ConferinŃa generalã de mãsuri şi greutãŃi şi pãstrat la Biroul
InternaŃional de Mãsuri şi GreutãŃi de la Sèvres-FranŃa.
Nu s-a pus încã problema gãsirii unui etalon natural pentru unitatea de masã,
cum ar fi, de exemplu, masa unei anumite molecule, deoarece compararea ,,kilogramului
internaŃional” cu masa unei molecule nu se poate face cu gradul de precizie cerut de metrologie.
4.Unitatea de intensitate a curentului electric
Unitatea de intensitate a curentului electric, amperul, este definit cu ajutorul
forŃei care se exercitã între doi curenŃi situaŃi la o anumitã distanŃã unul de altul şi plasaŃi în vid.
Pentru doi curenŃi de intensitãŃi I ′ şi I ′′ paraleli pe lungime l aşezaŃi la distanŃa d unul de celãlalt în
vid, forŃa are expresia
µ0 l
F= I ′I ′′
2π d
 H
unde µ 0 este permeabilitatea vidului. Dacã d = 1m, µ 0 = 1,256 ⋅ 10 −6 şi
m
I ′ = I ′′ = 1A , forŃa pe unitatea de lungime are valoarea
F
= 2 ⋅ 10 −7 N
l
Amperul este intensitatea unui curent electric constant, care menŃinut în
douã conductoare paralele, rectilinii, de lungime infinitã şi de secŃiune circularã neglijabilã,
aşezate în vid la o forŃã egalã cu 2 ⋅ 10 −7 newtoni pe metru de lungime.
5.Unitatea de temperaturǎ
Unitatea de temperaturã, kelvinul, este definit ca a suta parte din intervalul de
temperaturã cuprins între punctul de topire al gheŃii şi punctul de fierbere al apei la presiunea
atmosfericã normalã.
Pentru mãsurarea temperaturii se folosesc frecvent douã scãri de temperaturã:
scara de temperaturã Celsius şi scara de temperaturã Kelvin, ambele numindu-se scãri
termodinamice. Scara Kelvin este consideratã ca scarã de temperaturã fundamentalã. In ambele
scãri, diferenŃa între punctul de topire al gheŃii şi punctul de fierbere al apei este egalã cu 100 grade;
cu alte cuvinte, gradul Kelvin este egal cu gradul Celsius şi deci orice interval de temperaturã
exprimat în grade Kelvin va avea aceeaşi valoare numericã şi dacã este exprimat în grade Celsius.
Temperatura de zero grade Celsius corespunde temperaturii de 273,15 Kelvin.
Din punct de vedere metrologic, punctul triplu al apei, definit ca temperatura
de echilibru între gheaŃã, apã şi vapori de apã, constituie un reper termometric, determinabil cu o
precizie mult mai ridicatã decât punctul de topire al gheŃii. De aceea:
Kelvinul este unitatea de mãsurare în scarã termodinamicã în care pentru
punctul triplu al apei s-a atribuit valoarea numericã de 273,16.
6.Unitatea de intensiate luminoasa
Unitatea de intensitate luminoasã, candela, este intensitatea luminoasã a unui
anumit corp incandescent, convenŃional ales la temperatura sa de topire.
Din punct de vedere metrologic, candela se realizeazã mai uşor cu ajutorul
unei anumite suprafeŃe dintr-un corp adus la incandescenŃã care radiazã integral, aşa-numitul corp
negru. In practicã, se realizeazã un astfel de radiator integral cu ajutorul platinei, incǎlzitǎ pânǎ la
temperatura sa de topire, la presiunea atmosfericã normalã.
 Candela este intensitatea luminoasã, emisã în direcŃia normalã, la temperatura de
solidificare a platinei şi presiunea atmosfericã normalã, de cãtre suprafaŃa unui radiator integral
(corp negru) cu aria de 1/600 000 metri pãtraŃi.
7.Unitatea de cantitate de substanŃǎ
Unitatea de mǎsurǎ pentru cantitatea de substanŃǎ este molul.
Un mol este cantitatea de substanŃǎ care conŃine in ea atâtea entitǎŃi
12
elementare (atomi sau molecule), câŃi atomi conŃine o masǎ de 0.012 Kg de izotop de C .

1.1.2 UnităŃile suplimentare ale sistemului SI

Pe lângã cele şapte unitãŃi fundamentale, sistemul SI are la bazã încã douã
unitãŃi siplimentare şi anume radianul pentru unghiul plan şi steradianul pentru unghiul solid.
Radianul este unghiul plan cu vârful în centrul unui cerc, care delimiteazã pe
cirumferinŃa cercului un arc a cãrui lungime este egalã cu raza cercului.
Steradianul este unghiul solid cu vârful în centul unei sfere, care delimiteazã
pe suprafaŃa sferei o arie egalã cu aria unui pãtrat a cãrui laturã este egalã cu raza sferei.
Radianul are simbolul rad, iar steradianul are simbolul sr.

1.1.3 UnitǎŃi tolerate pentru marimile fundamentale

In afara unitãŃilor fundamentale, metrul, secunda şi kilogramul, pentru
mãrimile fundamentale respective (lungimea, timpul şi masa) se mai folosesc câteva unitãŃi tolerate,
impuse de anumite domenii ale tehnicii, deci de practicǎ.
De exemplu:
pentru lungime:
- unitãŃi de lungime astronomice: parsecul, anul-luminã;
- unitãŃi de lungime navale: mila marinã;
- unitãŃi de lungime speciale: angstromul, unitatea X,
pentru masã
- caratul metric, unitatea gama, unitãŃile biologice;
pentru timp:
- ora, ziua, anul, mileniul.
 Anterior sistemului SI s-a folosit sistemul CGS (Centimetru, Gram, Secunda).

1.1.4 UnitǎŃi tolerate pentru mǎrimile derivate

Cu ajutorul unitãŃilor fundamentale ale sistemului SI se stabilesc unitãŃile derivate, care aparŃin
de asemenea sistemului SI. In afara acestor unitãŃi derivate, se folosesc încã, conform convenŃiilor
internaŃionale, o serie de unitãŃi tolerate, de exemplu:
p e n t r u frecvenŃǎ: rotaŃia pe secundã
pentru presiune
- barul 1 bar = 10 5 N / m 2

- torul 1 Torr = 1,333 ⋅ 10 2 N / m 2

- atmosfera 1 atm = 1,01325 ⋅ 10 5 N / m 2

- milimetrul coloanã apã 1 mm H 2 O = 9,80665 N / m 2

p e n t r u energie
-wattora 1 Wh = 3600 J

-kilowattora 1 kWh = 3,6 ⋅ 10 6 J

pentru cantitatea de electricitate: -amperora 1 Ah = 3600 C
pentru forŃã: kilogramul forŃã şi tona forŃã
pentru presiune: kilogramul forŃã/metrul pãtrat
pentru vâscozitatea dinamicã: poise-ul
pentru vâscozitatea cinematicã: stokes-ul
pentru lucrul mecanic şi energie: kilogramul forŃã ⋅ metru
pentru putere: calul putere

1.1.5Multiplii şi submultiplii zecimali

Denumire Simbolul Factorul de

multiplicare
tera T 1012
giga G 109
mega M 106
kilo k 103
hecto h 102
deca da 10
deci d 10-1
centi c 10-2
mili m 10-3
micro µ 10-6
nano n 10-9
pico p 10-12
femto f 10-15
atto a 10-18
1.2. Elemente de algebrã şi analizã vectorialã

1.2.1Elemente de algebrã vectorialã

1.2.1.1 .Descompunerea unui vector dupã trei direcŃii perpendiculare.


Considerãm vectorul a orientat în spaŃiu, având punctul de aplicaŃie în originea axelor de
coordonate carteziene. ProiecŃiile vectorului pe axele x, y, z sunt respectiv a x , a y , a z iar versorii




celor trei axe sunt i , j , k . Amintim cã versorul este un vector cu modulul egal cu unitatea. Deci:




i = j = k =1

Figura 1.1 Descompunerea unui vector dupa trei direcŃii

Conform descompunerii fãcute în figura 1.1 se poate scrie

a = a x + a y + az = ax i + a y j + a z k (1.1)

In conformitate cu descompunerea din relaŃia (1.1) rezultã cã orice ecuaŃie vectorialã va fi

echivalentã cu un sistem de trei ecuaŃii scalare. De exemplu, fie urmãtorii trei vectori:





V1 = 2 xi + ( x + 4 y ) j + ( y + z )k





V2 = yi + ( x + z ) j + xk





V3 = 4i + 3 j + 2k




Considerãm cã ecuaŃia vectorialã are forma: V1 + V2 = V3
Atunci rezultã







(2 x + y )i + (2 x + 4 y + z ) j + (x + y + z )k = 4i + 3 j + 2k
Aceasta se stransformã în sistemul
2 x + y = 4

2 x + 4 y + z = 3
x + y + z = 2


1.2.1.2 Produsul scalar a doi vectori

Produsul scalar a doi vectori este scalarul (numărul) care rezultã din înmulŃirea modulelor celor



doi vectori şi a cosinusului unghiului format de ele. Fie doi vectori a , b cu modulele a, b fãcând



între ei unghiul θ. Atunci produsul scalar al celor doi vectori notat a ⋅ b este dat de relaŃia:



a ⋅ b ≡ a ⋅ b ⋅ cosθ (1.2)
Conform relaŃiei (1.2) se observã cã vom avea satisfãcute urmãtoarele egalitãŃi





i ⋅ i = 1 ⋅ 1 ⋅ cos 0 0 = 1 i ⋅ j = 1 ⋅ 1 ⋅ cos 90 0 = 0 





j ⋅ j = 1 ⋅ 1 ⋅ cos 0 0 = 1 j ⋅ k = 1 ⋅ 1 ⋅ cos 90 0 = 0 (1.3)





k ⋅ k = 1 ⋅ 1 ⋅ cos 0 0 = 1 i ⋅ k = 1 ⋅ 1 ⋅ cos 90 0 = 0 



Vectorii a şi b pot fi descompuşi dupã un sistem de axe de coordonate carteziene în
conformitate cu relaŃia (1)





a = axi + a y j + az k 




 (1.4)
b = bx i + b y j + bz k 



Atunci efectuând produsul vectorilor a şi b şi Ńinând seama de relaŃiile (1.3) rezultã



a ⋅ b = a x b x + a y b y + a z bz (1.5)

1.2.1.3 Produsul vectorial a doi vectori

Se numeşte produs vectorial a doi vectori, vectorul cu modulul egal cu produsul
dintre modulele celor doi vectori şi sinusul unghiular dintre ele, având direcŃia perpendicularã pe
planul format de cei doi vectori, iar sensul fiind dat de regula burghiului drept prin rotirea primului
vector peste celãlalt pe drumul cel mai scurt.



Fie doi vectori a , b cu modulele a, b fãcând între ele unghiul θ. Atunci modulul



produsului vecrorial al celor doi vectori notat a × b este dat de relaŃia



a × b ≡ a ⋅ b ⋅ sin θ (1.6)

Tinând seama de definiŃie este evident cã produsul vectorial nu este comutativ ca cel
scalar, ci satisface relaŃia



( )



a×b = − b ×a (1.7)
De asemenea se poare lesne arãta cã vom avea satisfãcute urmãtoarele egalitãŃi:






i ×i = 0 i× j =k 






j× j =0 j ×k = i  (1.8)






k ×k = 0 k × i = j 



Considerând descompunerea vectorilor a şi b dupã un sistem de coordonate
carteziene rezultã:





a × b = i (a y bz − a z b y ) + j (a z bx − a x bz ) + k (a x b y − a y bx )


(1.9)

Se observã cã relaŃia (1.9) poate fi scrisã şi sub formã de determinant dupã cum
urmeazã




i j k



a × b = ax ay az (1.10)
bx by bz

Dacă se apelează la tensorul Levi-Civita, atunci componentele produsului vectorial seb pot scrie
astfel:
3



( a×b )l = ∑ ε ikl ai bk
i ,k =1

1.2.1.4 Produsul vectorial mixt

Produsul mixt vectorial este produsul scalar între un vector şi vectorul rezultat din




produsul vectorial al altor doi vectori. Fie a , b , c trei vectori, atunci produsul mixt este numãrul dat




de relaŃia a ⋅ (b × c ) .
Tinând seama de expresia produsului vectorial rezultã





b × c = i (b y c z − bz c y ) + j (bz c x − bx c z ) + k (bx c y − b y c x )

iar conform expresiei produsului scalar

a ⋅ (b × c ) = a x (b y c z − bz c y ) + a y (bz c x − bx c z ) + a z (bx c y − b y c z ) (1.11)

RelaŃia (1.11) se poate scrie de asemenea sub formã de determinant dupã cum
urmeazã:
ax a y az




a ⋅ (b × c ) = bx b y bz (1.12)
cx cy cz

1.2.1.5 Dublu produs vectorial

Dublu produs vectorial este vectorul rezultat din efectuarea produsului vectorial între




un vector şi vectorul rezultat din produsul vectorial al altor doi vectori. Fie a , b , c trei vectori,




atunci produsul dublu vectoril este dat de relaŃia a × (b × c ) .
Tinând seama cã





b × c = i (b y c z − bz c y ) + j (bz c x − bx c z ) + k (bx c y − b y c x )

iar expresia produsului vectorial fiind datã de relaŃia (1.10), produsul dublu vectorial se poate scrie




i j k




a × (b × c ) = ax ay az
b y c z − bz c y bz c x − bx c z bx c y − b y c x

Dezvoltând determinantul se obŃine

a × (b × c ) = i (a y bx c y − a y b y c x − a z bz c x + a z bx c z ) +
+ j (a z b y c z − a z bz c y − a x bx c y + a x b y c x ) +




+ k (a x bz c x − a x bx c z − a y b y c z + a y bz c y )

Grupând termenii în mod convenabil rezultã

a × (b × c ) = i bx (a y c y + a z c z ) + j b y (a z c z + a x c x ) + k bz (a x c x + a y c y ) −




− i c x (a y b y + a z bz ) + j c y (a z bz + a x bx ) + k c z (a x bx + a y b y )



 Efectuãm apoi urmãtoarele substituŃii conform relaŃiei (1.5)





a y c y + az cz = a ⋅ c − ax cx a y b y + a z bz = a ⋅ b − a x bx 





az cz + ax cx = a ⋅ c − a y c y a z bz + a x bx = a ⋅ b − a y b y 





ax cx + a y c y = a ⋅ c − az cz a x bx + a y b y = a ⋅ b − a z bz 

Atunci rezultã:







(



)


a × (b × c ) = (a ⋅ c ) bx i + b y j + bz k − i a x bx c x − j a y b y c y − k a z bz c z −
( )(




)






− a ⋅ b c x i + c y j + c z k + i a x bx c x − j a y b y c y − k a z bz c z

Dupã efectuarea reducerilor expresia de mai sus se poate scrie

( )
a × (b × c ) = (a ⋅ c ) ⋅ b − a ⋅ b ⋅ c (1.13)



( )







Termenii (a ⋅ c ), a ⋅ b reprezintã produsul scalar al vectorilor a , c respectiv a , b .
Se observã cã relaŃia (1.13) poate fi scrisã simbolic sub formã de determinant dupã
cum urmeazã

(a

⋅ b )





(a
⋅ c
)
a × (b × c ) =
(1.14)
c b

1.2.2 Elemente de analizã vectorialã

Analiza vectorialã se ocupã cu calculul diferenŃial şi integral în spaŃiul cu trei
dimensiuni. Intr-un spaŃiu cu trei dimensiuni un punct M este caracterizat fie de coordonatele


x0 , y 0 , z 0 fie de vectorul de poziŃie r0 . La fel ca în spaŃiul cu douã dimensiuni, mulŃimii punctelor



M, respectiv mulŃimii vectorilor de poziŃie r , li se poate ataşa o altã mulŃime F (r ) astfel ca între
cele douã mulŃimi de puncte sã existe o corespondenŃã biunivocã. Similar cu cazul spaŃiului cu douã


dimensiuni putem construi o funcŃie scalară F (r ) , a cãrei variabilã independentã este vectorul de


poziŃie r .

1.2.2.1 DiferenŃiala unei funcŃii

Considerãm pentru vectorul de poziŃie o variaŃie ∆r cãreia îi corespunde o variaŃie


∆F a funcŃiei F (r ) datã de relaŃia




∆F = F (r + ∆r ) − F (r ) (1.15)
Aceastã relaŃie se mai poate scrie
∆F = F ( x + ∆x, y + ∆y, z + ∆z ) − F ( x, y, z ) (1.16)
Scriem din nou aceastã variaŃie dupã cum urmeazã
∆F = F ( x + ∆x, y + ∆y, z + ∆z ) − F ( x, y + ∆y, z + ∆z ) +
+ F (x, y + ∆y, z + ∆z ) − F ( x, y, z + ∆z ) + (1.17)
+ F (x, y, z + ∆z ) − F ( x, y, z )
Se poate observa cã aceastã expresie este egalã cu cea din relaŃia (1.16). RelaŃia
(1.17) se poate modifica dupã cum urmeazã
F ( x + ∆x, y + ∆y, z + ∆z ) − F ( x, y + ∆y, z + ∆z )
∆F = ∆x +
∆x
F ( x, y + ∆y, z + ∆z ) − F ( x, y, z + ∆z )
+ ∆y + (1.18)
∆y
F ( x , y , z + ∆z ) − F ( x , y , z )
+ ∆z
∆z


Definim diferenŃiala funcŃiei F (r ) astfel:

F ( x + ∆ x, y + ∆ y, z + ∆ z ) − F ( x, y + ∆ y,z + ∆ z )
dF = lim dx +
∆ x →0 ∆x
F ( x, y + ∆ y,z + ∆ z ) − F ( x, y,z + ∆ z )
+ lim dy + (1.19)
∆ y →0 ∆y
F ( x, y,z + ∆ z ) − F ( x, y,z )
+ lim dz
∆ z →0 ∆z
Deoarece
F ( x + ∆x, y + ∆y, z + ∆z ) − F ( x, y + ∆y, z + ∆z )
lim
∆x → 0 ∆x
se numeşte derivata în raport cu x a funcŃiei F ( x, y, z ) când y şi z rãmân constanŃi, acest fel de
∂F
derivatã numindu-se derivatã parŃialã şi se noteazã . Analog celelalte limite sunt derivatele
∂x
∂F ∂F
parŃiale ale funcŃiei F în raport cu y şi z şi se noteazã respectiv şi .
∂y ∂z
Atunci expresia finalã a diferenŃialei este
∂F ∂F ∂F
dF = dx + dy + dz (1.20)
∂x ∂y ∂z


De exemplu sã considerãm funcŃia F (r ) = r 2 . Dar r 2 este pãtratul modulului vectorului de

poziŃie şi este egal cu x 2 + y 2 + z 2 . Deci funcŃia aleasã se scrie

F ( x, y , z ) = x 2 + y 2 + z 2
∂F ∂F ∂F
= 2 x, = 2 y, = 2z
∂x ∂y ∂z
Atunci pentru exemplul considerat
dF = 2 xdx + 2 ydy + 2 zdz


Vectorul de poziŃie r este dat de relaŃia





r = xi + yj + zk (1.21)
Atunci





dr = dxi + dyj + dzk
Definim
∂F
∂F
∂F

grad F ≡ i+ j+ k (1.22)
∂x ∂y ∂z
unde grad F se numeşte gradientul funcŃiei F şi dupã cum se poate observa este un vector. In
continuare notãm
∂
∂
∂

i+ j+ k ≡∇ (1.23)
∂x ∂y ∂z
Operatorul ∇ se numeşte nabla. Dupã cum se poate observa ∇ este un operator
diferenŃial şi în acelaşi timp vectorial ceea ce înseamnã cã se va bucura atât de proprietãŃile
diferenŃialei cât şi de proprietãŃile vectorilor. Atunci relaŃia (1.22) se mai poate scrie
grad F = ∇F


Se poate observa cã dF nu este altceva decât produsul scalar între grad F şi dr deci



dF = grad F ⋅ dr = ∇F ⋅ dr (1.24)


De exemplu sã calculãm gradientul funcŃiei F (r ) = r 2 vom avea:

grad F = ∇r 2 =
( ) ( ) (
∂ x2 + y2 + z2
∂ x2 + y2 + z 2
∂ x2 + y2 + z 2

i+ j+ k
)
∂x ∂y ∂z




grad F = 2 xi + 2 yj + 2 zk
 1.2.2.2 Câmpuri vectoriale
Pânã acum ne-am ocupat de câmpurile rezultate prin corespondenŃa biunivocã între o



mãrime scalarã F (r ) şi vectorul de poziŃie r . Astfel de câmpuri se numesc câmpuri scalare. In
spaŃiul cu trei dimensiuni se poate construi o corespondenŃã biunivocã între o mãrime vectorialã




E (r ) şi vectorul de poziŃie r . Aceastã corespondenŃã biunivocã va defini în acest caz un câmp
vectorial.

1.2.2.3. Integrale în spaŃiul cu trei dimensiuni

In spaŃiul cu trei dimensiuni existã mai multe elemente diferenŃiale în raport cu care
se poate efectua o integralã. Primul element diferenŃial este elementul de lungime





dr = dxi + dyj + dzk
Cu ajutorul acestui element diferenŃial se poate construi integrala




∫ (r ) ⋅ dr
E
C
(1.25)



Dar vectorul E (r ) se poate descompune dupã cele trei axe de coordonate dupã cum
urmeazã






E (r ) = Pi + Qj + Rk (1.26)
Atunci integrala pe curba C devine



∫ ⋅ dr = ∫ Pdx + Qdy + Rdz
E
C C
(1.27)

Acest tip de integralã se numeşte curbilinie. In cazul când curba C este închisã integrala se numeşte
circulaŃie şi se noteazã



∫ E ⋅ dr = ∫
C C
Pdx + Qdy + Rdz (1.28)

Alt element diferenŃial este elementul de suprafaŃă. Orice suprafaŃã în spaŃiu are în


fiecare punct o normalã, având versorul n . Notând elementul de arie cu dA putem construi
integrala




∫∫S
E (r ) ⋅ n ⋅ dA (1.29)



Aceastã integralã se numeşte fluxul vectorului E (r ) prin suprafaŃa S. Integrala de
sus se mai poate scrie




∫∫ E (r ) ⋅ dA
S
(1.30)



unde d A = n ⋅ dA este elementul diferenŃial de arie orientatã. Pentru a descompune pe axele de


coordonate elementul diferenŃial d A se poate observa cã:


-pe direcŃia Ox elementul de arie este dy ⋅ dz având ca normalã versorul i


-pe direcŃia Oy elementul de arie este dx ⋅ dz având ca normalã versorul j


-pe direcŃia Oz elementul de arie este dx ⋅ dy având ca normalã versorul k
Atunci





d A = dy ⋅ dz ⋅ i + dz ⋅ dx ⋅ j + dx ⋅ dy ⋅ k



Considerând descompunerea vectorului E (r ) din relaŃia (1.26) integrala (1.30) devine




∫∫ E
S
( r ) ⋅ d A = ∫∫ P dy dz + Q dx dz + R dx dy
S
(1.31)

In cazul când integrala se face pe o suprafaŃã închisã se utilizeazã notaŃia:

∫∫ E( r ) ⋅ d A
 S
(1.32)

Considerând elementul de volum al spaŃiului notat cu dv, care este un scalar, putem
construi integrala


∫∫∫V F( r ) dv (1.33)

Integrala de mai sus se numeşte integralã de volum şi considerând cã dv = dx dy dz

se mai poate scrie


∫∫∫ F (r ) dv = ∫∫∫ F ( x, y, z)dx dy dz
V
V
(1.34)

1.2.2.4. DivergenŃa



Fie E( r ) un vector care caracterizeazǎ un câmp vectorial. Definim operaŃia matematicǎ



numitǎ divergenŃa vectorului E ca fiind produsul scalar dintre operatorul ∇ şi vectorul E adicǎ



div E = ∇ ⋅ E

∂E
∂E
∂E
div E = i + j +k (1.35)
∂x ∂y ∂z





Stiind cã E = E x i + E y j + E z k rezultã

∂E ∂E y ∂E z
div E = x + + (1.36)
∂x ∂y ∂z

1.2.2.5. Rotorul


Definim rotorul vectorului E ca produsul vectorial între operatorul nabla şi vectorul


E:



rot E = ∇ × E (1.37)
Conform dezvoltãrii produsului vectorial prin relaŃia rezultã




i j k

∂ ∂ ∂
rot E = =
∂x ∂y ∂z
Ex Ey Ez

 ∂E ∂E y 
 ∂E x ∂E z 
 ∂E y ∂E x 
= i  z −  + j −  + k  −  (1.38)
 ∂y ∂z   ∂z ∂x   ∂x ∂y 
Din cele prezentate pânã acum se poate observa cã gradientul şi rotorul unui vector sunt
vectori iar divergenŃa unui vector este un scalar.
1.2.2.6. Formula Gauss – Ostrogradski
Formula Gauss – Ostrogradski permite trecerea de la o integralǎ pe o suprafaŃa închisǎ la o
integralǎ de volum:






∫∫ E (r ) dA = ∫∫∫ div E (r ) dv
∑ V

Tinând seama cǎ E (r ) = Pi + Qj + Rk , in coordonate carteziene formula Green – Ostrogradski
devine:
 ∂P ∂Q ∂R 
∫∫
P dy dz + Q dz dx + R dx dy = ∫∫∫ 
∑ V ∂x

+ +
∂y ∂z 
dx dy dz (1.39)

unde P, Q, R sunt proiecŃiile vectorului E pe axele de coordonate.

1.2.2.7. Formula lui Stokes

Formula lui Stokes permite trecerea de la o integralǎ pe contur închis care descrie aşanumita
circulaŃie a unui vector la o integralǎ pe suprafaŃa care se sprijinǎ pe acest contur:







∫ E (r ) dr = ∫∫ rot E (r ) ⋅ dA
C S
(1.40)



adicã circulaŃia vectorului E pe curba C este egalã cu fluxul rotorului vectorului E pe
suprafaŃa S închisã de curba C.
Explicitând pe componente ale vectorului, si considerând ca suntem în cazul coordonatelor
carteziene x,y,z rezultǎ:
 ∂R ∂Q   ∂P ∂R 
∫
C
Pdx + Qdy + Rdz = ∫∫ 
S ∂y

−
∂z 
dy dz +  − dx dz +
 ∂z ∂x 
(1.41)
 ∂Q ∂P 
+  − dx dy
 ∂x ∂y 



unde P, Q, R sunt proiecŃiile vectorului E (r ) pe axele de coordonate.

1.2.2.8. AplicaŃii utile ale calculului cu operatorul vectorial nabla

Ne propunem sã calculãm rot rot E

( )



rot rot E = ∇ × ∇ × E (1.42)
Utilizând formula produsului dublu vectorial din relaŃia rezultã
( ) ( )



∇ × ∇ × E = ∇ ∇E − (∇∇ )E (1.43)

Produsul (∇∇ ) se noteazã cu ∆ şi este operatorul lui Laplace.

Utilizând expresia lui ∇ din relaŃia (1.23) şi observând cã ∇ ⋅ ∇ = ∇ 2 adicã pãtratul modulului lui
nabla rezultã
∂2 ∂2 ∂2
∆ = ∇2 = + +
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
De exemplu
∂2F ∂2F ∂2F
∆F = + 2 + 2 (1.44)
∂x 2 ∂y ∂z
adicã suma derivatelor parŃiale de ordinul doi ale funcŃiei F.
In mod analog pentru un vector avem





∂2E ∂2E ∂2E
∆E = 2 + 2 + 2 (1.45)
∂x ∂y ∂z
Atunci relaŃia (1.71) se poate scrie




rot rot E = grad div E − ∆E (1.46)


Vom calcula acum div rot E
Se observã cã în membrul doi avem un produs mixt vectorial care va fi exprimat printr-un
determinant având douã linii identice.
In teoria determinanŃilor se aratã cã un astfel de determinant este nul. Atunci


div ⋅ rot E = 0 (1.47)
In sfârşit sã calculãm rot grad F
rot grad F = ∇ × ∇F (1.48)
Se observã cã avem de-a face cu un produs vectorial a doi vectori colineari care conform relaŃiei
trebuie sã fie nul. Prin urmare:
rot grad F = 0 (1.49)

1.2.2.9 Calculul integralei Poisson

+∞
I = ∫ e − x dx
2

−∞

Pentru calculul acesei integrale se foloseşte identitatea

+∞ +∞ +∞ +∞ (
− x2 + y2 )
I 2 = ∫ e − x dx ∫ e − y dy = ∫ ∫
2 2
e dxdy
−∞ −∞ −∞ −∞

In aceastã integralã dublã, extinsã la întreg planul xy, se introduc coordonatele polare r,ϕ
care sunt exprimate cu ajutorul coordonatelor carteziene: x = r ⋅ cos ϕ ; y = r ⋅ sin ϕ astfel cǎ:

r 2 = x2 + y2
y
ϕ = arc tg
x
dx dy = r dr dϕ

Cu ajutorul acestor relaŃii, expresia I 2 devine

2π ∞ 2π ∞
I2 = ∫ ∫ e − r rdrdϕ = ∫ dϕ ∫ e − r r dr
2 2

0 0 0 0

Notând r 2 = t , se obŃine 2 r dr = dt şi deci

∞ dt ∞
I 2 = 2π ∫ e −t = π ∫ e −t dt = π e −t ∞
0 =π
0 2 0

In consecinŃã
+∞
I=∫
2
e − x dx = π
−∞
1.3 Constante fizice fundamentale

Denumirea constantei Simbol Valoare Unitate de mǎsurǎ

Viteza luminii in vid c 2,998 ⋅ 10 8 m ⋅ s −1
Constanta gravitaŃiei γ 6,670 ⋅ 10 −11 N ⋅ m 2 ⋅ kg −2

Constanta gazelor R 8,314 ⋅ 10 3 J ⋅ kmol −1 ⋅ K −1

Constanta lui Avogadro NA 6,023 ⋅ 10 26 kmol −1

Constanta lui Boltzman k 1,381 ⋅ 10 −23 J ⋅ K −1

Constanta lui Planck h 6,626 ⋅ 10 −34 J ⋅s

Sarcina electronului e 1,602 ⋅ 10 −19 C

Masa de repaus a electronului me 9,109 ⋅ 10 −31 kg

Masa de repaus a protonului mp 1,673 ⋅ 10 −27 kg

Masa de repaus a neutronului mn 1,675 ⋅ 10 −27 kg

Unitatea u u 1,660 ⋅ 10 −27 kg

Permitivitatea vidului ε0 8,855 ⋅ 10 −12 F ⋅ m −1

Permeabilitatea vidului µ0 1,256 ⋅ 10 −6 H ⋅ m −1
Presiunea atmosfericã standard Pa 1,013 ⋅ 10 5 N ⋅ m −2

AcceleraŃia gravitaŃionalǎ standard g 9,807 m ⋅ s −2

Tema 1: VerificaŃi din punct de vedere dimensional dacǎ formula F = m ⋅ a ⋅ t este corectǎ.
Tema 2: Se dau vectorii:





a = 5i + 9 j − 7 k





b = −2i + 12 j − 2k
Sǎ se calculeze:
-unghiul dintre cei doi vectori
-produsul vectorial al celor doi vectori





-sǎ se compare produsele vectoriale a × b şi b × a



-sǎ se calculeze ∇a şi ∇ × a
Tema 3: PotenŃialul electric creat de o sarcinǎ electricǎ Q intr-un punct din spaŃiu este dat de
funcŃia scalarǎ:
 Q
V ( x, y,z ) = 9 ⋅ 109
x2 + y 2 + x2
CalculaŃi dV.
Tema 4 Sǎ se calculeze fluxul câmpului electric produs de o sarcina punctiformǎ Q=10 nC, plasatǎ
în centrul unui pǎtrat cu latura l=100 cm, prin una din fetele laterale ale pǎtratului.



Tema 5 CalculaŃi fluxul vectorului a = 5 ⋅ r prin suprafaŃa unui cilindru cu baza în planul xOy, cu
înǎlŃimea z=5 cm şi raza cercului bazei r=2 cm.