Aşezată pe un mal priporos al Nistrului, înconjurată cu un şanţ adînc de apărare, cetatea Tighina

— cu şase porţi mari şi citadelă în centru, cu pînza întinsă pe trei verste şi jumătate şi sprijinită de
zece bastioane şi unsprezece turnuri de pază — era una dintre cele mai puternice cetăţi de pe
Nistru. Ea ocupă o poziţie geografică destul de avantajoasă, fiind ferită de inundaţii. Lîngă ambele
versante ale văii, lărgite considerabil, terasa coboară domol spre oglinda apei, ceea ce a dus, din
vremuri străvechi, la formarea pe acest teren a unui vad. În urma săpăturilor arheologice aici au
fost descoperite rămăşiţe ale culturii geto-dace din sec. IV-III î.Hr. şi II-IV d.Hr. În sec. IX-XI vadul era
protejat de o fortăreaţă a populaţiei băştinaşe, româneşti, ale cărei urme au fost găsite în
apropierea satului Calfa.
În una dintre scrierile împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul, ce a domnit între anii 913-
959, e pomenit un oraş numit Tungate ce exista pe atunci. Conform opiniilor expuse într-o serie de
publicaţii, acest oraş s-ar fi aflat pe locul Tighinei de mai tîrziu. În vecinătatea vadului populaţia se
îndeletnicea cu agricultura şi pescuitul, uneori transportînd de pe un mal pe altul oameni, mărfuri,
vite etc.
Pe timpul cumanilor, care în sec. XI-XII au dominat în regiune, localitatea a fost numită Tighina.
Constatînd prezenţa unor trăsături comune dintre aspectul arhitectonic al cetăţii de piatră şi cel al
construcţiilor fortificate din Italia, unii istorici consideră că ea ar fi fost zidită în sec. XII de către
genovezi. Se ştie, într-adevăr, că pe atunci în sfera de influenţă a negustorilor genovezi intrau şi
regiunile situate la nord de Marea Neagră, unde ei au fondat cîteva colonii, iar pe alocuri au înfiinţat
factorii. Una dintre aceste factorii, se presupune că ar fi existat aici, pe Nistru, unde genovezii au
ridicat o cetate. Ajunşi în anii 40-60 ai sec. XIII la trecătoare, mongolo-tătarii au numit-o Tighina
Ghecidi, trecătoarea Tighinei, nume care în documentele ulterioare apare în varianta locală.
În anii 70-80 ai sec. XIV Tighina a fost integrată în Ţara Moldovei. Cu timpul traficul la vad s-a
intensificat în legătură cu includerea Tighinei în renumitul drum comercial moldovenesc ce lega
Europa Occidentală cu Orientul. Astfel, într-un hrisov din 8 octombrie 1408, ce acordă privilegii
negustorilor lioveni în comerţul cu Statul Moldovenesc şi în efectuarea operaţiilor de tranzit pe
teritoriul lui se subliniază rolul Tighinei ca centru vamal.
Deoarece acest act oficial reprezintă prima menţiune documentară despre centrul vamal Tighina,
vom realiza o descriere amănunţită a lui. După cum ne comunică cercetătorul ieşean Mihai
Costăchescu, pergamentul a fost găsit în arhiva din Liov. Iată conţinutul principal al documentului
tradus din slavonă: “Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru-Voievod, Domn al Ţării Moldovei, facem
cunoscut şi cu această carte a noastră tuturor, care vor lăuda la dînsa sau o vor auzi că am încheiat
cu sfetnicii şi cu orăşenii din tîrgul Liovului şi cu tot poporul lor şi am făcut aşezămînt despre vamă,
în Ţara noastră cu mărfurile lor”. Şi în continuare: “Iar cine merge către ţinutul tătăresc, pentru 12
cîntare, în Suceava, o rublă de argint, în Iaşi treizeci de groşi şi în Cetatea Albă o jumătate de rublă
de argint. Iar cine nu merge la Cetatea Albă, va da la Tighina ca şi la Cetatea Albă, afară de plata
trecătorii, iar la strajă de fiecare car cîte doisprezece groşi. Şi cine va duce vite cornute la tătari, la
vama principală, în Suceava, de vită cornută patru groşi, iar în Iaşi doi groşi, iar la Tighina doi groşi.
Iar pentru o sută de oi, în Suceava şasezeci de groşi, iar în Iaşi treizeci de groşi, iar la Tighina treizeci
de groşi. ”

1
 Deşi 8 octombrie 1408 e data primei atestări documentare a Tighinei şi pe drept e considerată ca
ziua întemeierii oraşului de pe Nistru, e lesne de dedus din cele expuse mai sus că localitatea a fost
întemeiată cu mult mai înainte.
În actul domnesc sus-menţionat oraşul figurează de trei ori sub denumirea Tiaghianiachiaciu.
Aceleaşi prevederi le conţine privilegiul lui Ştefan al II-lea, acordat de asemenea negustorilor din
Liov, din 18 martie 1434. În document Tighina e numită Teghenicheciu. În hrisovul din 24 februarie
1452, în care domnitorul Alexăndrel întărea mănăstirii Bistriţa Botna cu iezerele ei, denumirea
oraşului este mult mai aproape de cea actuală — Teghini.
Potrivit privilegiului dat negustorilor lioveni de către Petru Aron (29 iunie 1456), la Tighina (numită
aici Tighinichiaciou) a rămas numai plata pentru strajă şi, cu certitudine, cea pentru trecătoare, iar
vama a fost transferată la Lăpuşna şi asta, probabil, din cauza creşterii pericolului extern, în primul
rînd din partea tătarilor care făceau incursiuni de jaf în Moldova (cele din 1438, 1439) şi Polonia
(1449).
Vechea denumire a oraşului avînd terminaţiile “cheaciu”, “chiaciou”, “chiciou” poate fi găsită doar
în actele oficiale domneşti înmînate negustorilor lioveni. Şt. Ciobanu, un bun cunoscător al temei
abordate, e de părere că terminaţiile enumerate sînt de origine slavonă şi ar semnifica “la porturile
de la Tighina”. Într-un şir de izvoare de mai tîrziu denumirea cetăţii şi oraşului e ortografiată în chip
divers: Tighinea, Tighin, Teghin, Tehinia, Tehyna, Teghinea, Tehina, Tehin, Tehyn, Tekin.
La finele sec. al XV-lea lîngă vechea localitate moldovenească Tighina a fost construită o fortăreaţă
din lemn şi pămînt. Săpăturile arheologice effectuate de I. Hîncu confirmă această constatare. D.
Cantemir scria în lucrarea sa “Descrierea Moldovei” la capitolul referitor la ţinutul Lăpuşna:
“Acestuia odinioară îi aparţinuse Tighina, numită de turci Bender, pînă nu demult o cetate foarte
întărită, iar acum de însuşi turcii fortificată prin multe lucrări dinspre Nistru...În zadar au fost toate
asediile turcilor, înainte de a se hotărî condiţiile supunerii ei”.D. Cantemir o considera, pînă a trece
în mîinile otomanilor, drept “cea mai fortificată cetate a întregii ţări”.
Arheologul I. Hîncu scria în 1969 că “pe locul citadelei de piatră, ce s-a păstrat pînă în zilele
noastre, în secolele XV-XVI s-a aflat o aşezare moldovenească”. În timpul săpăturilor arheologice au
fost descoperite două şanţuri adînci de apărare care, din păcate, au rămas nedezvelite pînă la
capăt. Unul dintre şanţuri corespundea perioadei de existenţă a aşezării moldoveneşti, iar celălalt
era de o seamă cu citadela.
Cetatea avea menirea de a reţine pătrunderea în Moldova, prin trecătoarea de la Tighina, a
tătarilor care participaseră la campanile otomane din 1476 şi 1484 împotriva lui Ştefan cel Mare.
În vara anului 1538 sultanul cu o oaste enormă se apropie de frontierele Moldovei. Ţara se
pomeneşte singură în faţa expansiunii otomane, fiind atacată şi de forţele polone, şi de cele tătare,
respective la nord şi sud-est.
Pentru a evita lupta pe cîteva fronturi, Petru Rareş lasă un contingent mic de oşteni la Dunăre, iar
pe ceilalţi îi trimite împotriva leşilor şi tătarilor. Oştile tătare sînt zdrobite la Ştefăneşti, iar cele
polone la Hotin.
Trădat şi părăsit de o parte din boieri, Rareş este nevoit să caute refugiu în cetăţile din
Transilvania, primite încă de tatăl său Ştefan cel Mare ca feude de la regale ungar. Era a treia oară
cînd sultanii otomani călcau pămîntul Moldovei. Primii doi (Mahomed II în 1476 şi Baiazid II în 1484)

2
n-au reuşit să ocupe ţara. Şi iată că în septembrie 1538, cu mare alai şi fără lupte, Soliman I intră în
capitala ţării; timp de cîteva zile ţara este prădată şi jefuită de către oastea otomană. Multă jale a
fost atunci în Moldova, mii de locuitori au fost mînaţi în robie.
O bună parte din prăzi nimeresc în mîinile sultanului. Intrînd în Suceava, el pune mina pe tezaurul
bogat al ţării. Cronicarii turci, care văzuseră multe bogăţii în ţările cotropite, se minunau de
mărimea vistieriei lui Petru Rareş, care adunase sume cosiderabile pentru a putea lupta împotriva
expansiunii otomane.
Ocuparea Ţării Moldovei în 1538 şi măsurile luate de sultan au marcat începutul unei noi etape în
istoria Moldovei. În ţară se instaurează regimul suzeranităţii otomane. În contextul politicii
otomane în Moldova, pentru a consolida regimul de constrîngere impus ţării, ţinutul Tighina cu
cetatea şi un vast teritoriu sînt rupte de la principat şi transformate în provincii ale Imperiuliu
Otoman. Cronica moldo-polonă menţionează că Soliman a luat în stăpînirea sa “un castel
moldovenesc, Tighina”. Călătorul turc Evlia Celebi scria mai tîziu că desprinderea Tighinei de ţară s-a
făcut la rugămintea tătarilor . În cetatea Tighina se instalează garnizoana turcă. Denumirea de
Tighina a fost înlocuită de otomani cu cea de Bender, în turca otomană însemnînd “trecătoare
întărită”. Soliman Magnificul a dat ordin să se construiască în locul citadelei vechi o puternică cetate
de piatră. Construcţia ei a fost efectuată în scurt timp (1538-1539), ceea ce demonstrează rolul noii
cetăţi pentru turci. Acest fapt a fost dictat nu numai de scopurile nemijlocite de a supune ţara, ci şi
de politica expansionistă a Porţii faţă de Polonia.
Deşi în 1538 Moldova n-a fost cucerită prin lupte, ci mai curînd datorită trădării marii boierimi,
Soliman califică supunerea Moldovei în 1538 drept rezultat al luptelor duse de oştirile sale în
principat. Prin aceasta sultanul, conform dreptului turco-islamic, numit “dreptul spadei”, îşi atribuia
temei juridic de a stăpîni Moldova. Iată de ce pe o lespede de marmură fixată pe porţile de miazăzi
ale noii cetăţi Tighina trufaşul sultan, pentru a-şi proslăvi Victoria, a dat ordin să se dăltuiască o
inscripţie unde între altele se spune: “Pe voievodul Petru, un viclean cu multe răutăţi, l-am izgonit şi
cînd potcoava calului meu a stîrnit praful am devenit stăpîn al Ţării Bogdania (Moldovei)”. Această
lespede s-a păstrat pe poarta cetăţii pînă la sfîrşitul sec. al XIX-lea.
Călătorul turc Evlia Celebi face mai tîrziu o descriere succintă a fortăreţei otomane: “Această
cetate e o minunată fortificaţie de formă pătrată zidită din piatră... Şanţul din partea uscatului e
foarte adînc, iar pe malul Nistrului şanţ nu este. Cetatea are numai două porţi. Una, mare şi trainică,
e de fier, îndreptată fiind în direcţia cîblei şi deschizîndu-se spre tîrg. În fiece noapte cu ajutorul
scripetelui şi lanţului e ridicat podul suspendat deasupra şanţului, barîndu-se cu el poarta cetăţii.
Deoarece această cetate e din două rînduri de pereţi, apoi spre interiorul ei de la poarta principală
se mai află încă o poartă de fier. Ea e îndreptată spre cîblă şi deasupra ei, pe o lespede pătrată din
marmură albă se găseşte tarihul... Între aceste porţi de fier suspendează sub o arcă înaltă încă o
poartă (în formă de grilă). În timpul luptelor această grilă e lăsată în jos şi se închide cu ea accesul
spre poarta din faţă. Deasupra acestei porţi se află geamia hanului Soliman, ea însă nu e atît de
splendidă şi impozantă. Ea este luminată lateral de două ambrazuri, iar dinspre curte — de două
guri de tragere. Sistemul de acoperire prezintă un planşeu simplu de lemn. În peretele sudic, mult
mai gros decît cel Nordic, se găseşte mihrabul placat cu cărămidă. Partea lui superioară se termină
cu o semicalotă în arc puţin frînt. Mihrabul este flancat de alte 2 nişe dreptunghiulare, cu

3
dimensiunile de 0,3×0,4 m. încăperea pentru rugăciuni comunica cu interiorul citadelei prin
intermediul drumului de strajă, neavînd legături vertical cu culoarul accesului de la parter.
Amplasamentul acestui lăcaş de cult poate fi comparat cu cel al paraclisului de la cetatea Soroca,
dar în primul caz avem o încăpere cu mihrab, iar în al doilea — o capelă creştină cu naos şi altar. În
cazul cetăţii Bender, încăperea pentru rugăciuni e orientată înspre Mecca, iar în cazul cetăţii Soroca,
paraclisul e orientat la est.
Ambele “capele” erau destinate gărzilor, care astfel nu se îndepărtau şi nu părăseau postul de
strajă. Ambele fortificaţii erau paze de graniţă, expuse unor atacuri- surpriză întreprinse de tătari,
cazaci.
Trei moschei plasate independent au fost construite în interiorul fortificaţiei bastionate de la
Bender. Una din ele, “situată la trei stînjeni de la “turnul genovez” a fost transformată în anul 1807
în biserica Sfîntul Alexandr Nevski.
...Cetatea de sus cuprinde douăsprezece turnuri mari, trainice şi impunătoare, acoperite cu
şindrilă. În fiecare din ele stau cîte şase turnuri bal-emez. Iar în celelalte turnuri, la fel ca şi la alte
cetăţi, în cele patru colţuri, stau o sută de turnuri mici şi mari. Turnurile citadelei, dotate cu
deschideri pentru tragere, au cite 3 niveluri. După Evlia Celebi, diametrul turnurilor de colţ era egal
cu 25 aiakuri (1 aiak = 38 cm). Grosimea curtinelor este de 2-5 m, înălţimea de 12-13 m, înălţimea
turnurilor egală cu 19-21 m. Turnul principal de intrare în fort are la parter un culoar, iar la etaj o
încăpere pentru oficierea cultului. Celelalte turnuri adăposteau efectivul garnizoanei. În interiorul
citadelei se găseau pivniţe, depozite de pulbere şi muniţii, cazărmi. Prospectul-perspectivă al cetăţii
din 1774 ne oferă informaţii despre faţadele ei: turnurile aveau acoperişuri conice şi piramidale, iar
curtinele erau cu creneluri. În partea superioară a zidurilor era amenajat un drum de rond.
În interiorul acestei cetăţi este o poartă nu prea mare de fier, îndreptată spre est, care duce în
partea inferioară a fortificaţiei, întărită foarte bine. În şase turnuri rezistente ale acestei cetăţi de
jos stau îndreptate spre Nistru tunuri bal-emez...
În despărţitura cetăţii de jos nu se află alte construcţii în afară de cele o sută de încăperi acoperite
cu şindrilă. Cetatea asta de jos se întinde pînă la marginea Nistrului. Toate trei sute de case din
întreaga cetate sînt acoperite cu şindrilă şi sînt îndreptate cu faţadele spre Nistru. Aici locuiesc toţi
ienicerii, gebegiii şi tunarii din cetate. Fortăreaţa constituie o cetate trecătoare şi este o cheie
puternică a Imperiului Otoman”. În baza săpăturilor arheologice efectuate, I. Hîncu afirmă că în
jurul cetăţii a fost săpat un şanţ adînc.
Din însemnările lăsate de acelaşi Evlia Celebi avem posibilitatea să aflăm numele celui ce a
construit cetatea. E vorba de renumitul arhitect al Imperiului Otoman Sinan-aga, fiul lui Abdul-
Menan-aga (1520-1588), care a participat la campania din 1538 ca inginer de poduri. Evlia Celebi
scrie că “Sinan-aga a construit această cetate, punînd în aplicare întreaga sa artă. În corespundere
cu diverse legi geometrice, el a înălţat bastioane atît de bine chibzuite, turnuri şi ziduri ingenioase şi
durabile, încît pentru a le descrie calităţile nici cuvinte nu găseşti ”.
Unii cercetători contemporani au observat în arhitectonica cetăţii elemente de origine
moldovenească. Astfel, arhitectul chişinăuian V. Voiţehovski sublinia: “Cercetînd zidurile citadelei, s-
a descoperit că ele sînt formate pe verticală din două straturi, ceea ce vorbeşte despre existenţa
cetăţii pînă la expansiunea turcească din 1538. Cel de-al doilea strat a fost adăugat, cum se vede, de

4
către Sinan” . Plus la aceasta, şindrila de pe casele din cetate menţionate de Evlia Celebi este un
material de construcţie utilizat mai mult de români. Detaliile enumerate mai sus atestă o
participare masivă a populaţiei locale la construcţia cetăţii Tighina în 1538-1539 — unul dintre cele
mai preţioase monumente de istorie şi cultură din ţară.
După edificarea cetăţii şi instalării în ea a garnizoanei turce, Tighina devine un centru
administrativ al întinsului imperiu. Conform inscripţiei menţionate de pe poarta cetăţii în urbe
activa un cadiu — Hasan-bei, adică un judecător musulman cu anumite împuterniciri administrative
în circumscripţia respectivă numită cadiat. Un timp Tighina a fost centru de sangeac în frunte cu un
sangeacbei. Firmanul lui Soliman I din 19 mai 1552 conţine informaţii în această privinţă: “Cînd s-a
construit cetatea Tighina, după cum s-a menţionat mai sus, în anul 945 al hegirei (30 mai 1538-18
mai 1539) Cetatea Albă şi Tighina au devenit sangeacuri de sine stătătoare, conduse de sangeacbei.
Pentru un timp scurt, sangeacului Tighinei i s-a atribuit un mare teritoriu.
Pierderile teritoriale din 1538, au declanşat o puternică mişcare de protest. Izvoarele atestă că
chiar din primii ani de după această răşluire au loc acţiuni antiootomane, şi, în primul rînd, atacuri
asupra noilor garnizoane turceşti de pe teritoriul moldav. În 1540 în Moldova este organizat un
complot contra domnului numit la scaunul din Suceava de către sultan — Ştefan Lăcustă. Acesta a
fost ucis, boierii ridicîndu-l la tron pe Alexandru Cornea. Ţara fiind cuprinsă de un val antiotoman,
detaşamente de oşteni moldoveni şi cazaci ucraineni, cu consimţămîntul noului domn, au atacat
cetatea Tighina, punînd în alertă autorităţile de la Istambul. Sînt bătuţi 800 de călăreţi turci, se iau
ca pradă mai multe vite şi oi. Mîniat, sultanul Soliman Magnificul, într-o scrisoare din 10 aprilie
1541 adresată regelui Poloniei, cerea să-i prindă şi să-i pedepsească pe cazacii “care sînt prieteni cu
moldovenii, se unesc cu ei şi pricinuiesc daune statului nostru...”.
Îngrijorată de tulburările de la frontierele nordice ale imperiului, Poarta a acceptat revenirea lui
Petru Rareş la tronul Moldovei. Prin acest pas diplomatic neaşteptat Soliman Magnificul a aplanat,
în primul rînd, situaţia politică gravă din Moldova — în ţară s-a întors domnul legitim din dinastia
Muşatinilor-Bogdăneştilor, fiul legendarului Ştefan cel Mare, vestit luptător contra turcilor. Iată de
ce Petru Rareş este primit cu un înalt entuziasm şi cu mari speranţe de a continua lupta
antiotomană. Pe de altă parte, boierilor răzvrătiţi din Moldova li s-a demonstrat ferm că domnul
ţării poate să fie numit numai de către Poartă şi nicidecum de către feudalii locali. Adică stăpîn în
ţară este sultanul — el îi indică şi îi mazileşte pe domnii moldoveni.
Petru Rareş, majorînd tributul plătit Imperiului Otoman şi acceptînd suzeranitatea sultanului, a
obţinut reîntoarcerea în componenţa Moldovei a unei părţi din teritoriul răpit de către otomani în
1538, care cuprindea iniţial 35 de sate. În componenţa circumscripţiei Tighina rămase o zonă nu
prea mare aflată cu prioritate între cursurile inferioare ale Bîcului şi Botnei. Conform firmanului dat
de Selim II în 22 aprilie 1568, noile frontiere ale circumscripţiei Tighina, stabilite ceva mai înainte de
către ceauşul Feruh (ofiţer de transmisiuni al Porţii), înglobau, după opinia unor cercetători circa 18
sate româneşti. Din 1542 pînă la sfîrşitul domniei lui Soliman I Tighina a fost parte componentă a
sangeacului Cetatea Albă, iar în 1566, la urcarea pe tron a noului sultan — Selim al II-lea, localitatea
din nou devine centru de sangeac. La 1570, în componenţa acestuia intrau 22 de sate.
La început sangeacul Tighina nu era împărţit în unităţi teritorial-administrative ma mici. Astfel
sangeacul Cetatea Albă (numit de turci Akkerman) era împărţit către începutul sec. al XVII-lea în 5

5
nahii: Akkerman, Tatarbunar, Chilia, Ismail, Reni, iar sangeacul Tighina avea doar o singură nahie.
De asemenea, în sangeacul Tighina, era doar o singură unitate juridico-religioasă — kaza. În fruntea
ei stătea cadiul, care, pe baza dreptului musulman, efectua toate procesele judiciare şi informa
Poarta despre situaţia politică de pe loc. Cadiul reprezenta o verigă principală a politicii sultanului,
devenit din 1517 calif şi stăpînul spiritual al lumii musulmane. El avea sarcina de a oprima
tendinţele feudalilor otomani de a ieşi de sub egida puterii centrale şi de a promova asuprirea
naţională şi religioasă a popoarelor cucerite.
Formarea unităţilor administrative turce de sine stătătoare pe teritoriul Moldovei după 1538
confirmă creşterea sarcinilor politice şi militare ale sangeacului Cetatea Albă, şi mai ales ale celui
din Tighina, în această regiune. Astfel, la numirea domnitorilor din Moldova susţinerea din partea
sangeacului din Tighina deseori era hotărîtoare. Sangeacbeiul de Tighina era aici împuternicitul
special al Porţii, căruia trebuia să i se supună domnul Moldovei. Plus la aceasta, transferarea — la
ordinul sultanului — a capitalei din puternica cetate de scaun de la Suceava în tîrgul fără cetate Iaşi
(mijlocul sec. al XVI-lea) a ridicat rolul strategic al Tighinei. Ienicerii sangeacbeiului de Tighina
împreună cu alte forţe turce şi tătare puteau ataca în orice clipă noua capitală moldavă. Tot
sangeacbeiul de Tighina soluţiona deseori litigiile de la noua frontieră moldo-otomană, apărute ca
urmare a încălcărilor hotarelor Ţării Moldovei din partea garnizoanelor turce de pe pămînturile
româneşti. Populaţia de la noile hotare sudice ale Moldovei se găsea permanent în nesiguranţă din
cauza incursiunilor dese ale turcilor şi tătarilor. În momentul în care se răspîndea zvonul despre
astfel de atacuri populaţia o lua la goană, salvîndu-şi astfel viaţa. Cu timpul, în legătură cu aceasta,
în satele şi oraşele moldave de la frontieră apare zicala: “Fugi de parcă dau turcii”, păstrată pînă în
zilele noastre.
Pe parcursul istoriei Poarta Otomană, reieşind din interesele sale militare, politice şi economice, a
încorporat în cadrul marelui imperiu, precum şi a donat vasalilor tătari din Crimeea, doar sate şi
oraşe româneşti din estul Moldovei situate între Nistru, Prut şi Dunăre. Cunoscutul istoric Pavel
Dmitriev ajunge la concluzia că turcii şi tătarii au ocupat aproape jumătate din spaţiul dintre Nistru
şi Prut, Nistru şi Dunăre. Studiile ştiinţifice aprofundate vor preciza acest procent de teritoriu din
trupul Ţării Moldovei ocupat de turci şi tătari. E de menţionat faptul că o parte din problemele
istoriei Basarabiei din sec. XIX-începutul sec. XX, precum şi a Republicii Moldova, în special cele
legate de componenţa etnică a populaţiei din sudul Moldovei, sînt legate de existenţa
administraţiilor otomane şi tătare în spaţiul dintre Prut şi Nistru, Nistru şi Dunăre începînd cu anul
1484 şi mai ales cu anul de cumpănă 1538.
Tighina avea o populaţie nu prea numeroasă, divizată în două comunităţi etnoreligioase: creştină
şi musulmană. Vizitînd Tighina în 1639, călătorul italian Nicolo Barsi menţiona că localitatea “este în
stăpînirea turcilor şi locuitorii ei sînt turci şi moldoveni”. În 1570 creştinii numărau: 101 gospodării
argicole cu familii complete, 6 văduve cu gospodăriile lor, 26 celibatari şi 46 familii “nomade” care
se ocupau aproape în exclusivitate cu vităritul în cîmpiile vecine.
Comunitatea musulmană a oraşului era formată din ostaşi ai garnizoanei locale. În 1570 aceasta
număra ceva mai mult de 300 de oşteni. Deşi ienicerilor din garnizoana cetăţilor otomane le era
interzis să se căsătorească şi să profeseze ocupaţii civile, în condiţiile unui început de criză în
Imperiul Otoman, o bună parte din aceştia aveau familie şi practicau ocupaţii gospodăreşti. În acel

6
an la Tighina figurează 75 de capi de familie şi 37 de celibatari musulmani, care aveau venit de la
gospodăriile lor agricole şi pentru aceasta plăteau statului un impozit de 22 acce pe an numit
ispenge. La Tighina mai staţiona o formaţiune iregulată de infanterişti azabi care apărau localitatea
de atacurile vaselor fluviale. În 1570, la Tighina locuiau 85 de azabi, iar alţii 21 — în satele vecine.
Concomitent, aici continuă să activeze categorii de ţărani cu îndatoriri speciale şi anume —
deservirea trecerii peste Nistru. În limbajul autorităţilor otomane, barcagiii au început să fie numiţi
vozari, iar plata încasată de la cei deserviţi vozarye. Conform prevederilor legislaţiei lui Soliman I, în
calitate de vozarye se percepea cîte o acce pentru transportarea unei bovine ori a patru ovine,
suma adunată fiind parţial folosită pentru plata muncii vozarilor, restul revenind fiscului otoman.
Potrivit regulamentului din 1570, taxa pentru transportare era percepută de la prprietarii care-şi
duceau vitele la păşunat, pe cînd stăpînii vitelor utilizate la munca cîmpului erau scutiţi de vozarye.
De acest privilegiu se bucurau atît musulmanii, cît şi “necredincioşii”, adică creştinii. Informaţia vine
ca o mărturie certă că în a doua jumătate a sec. al XVI-lea populaţia românească de pe malul drept
al fluviului participa activ la valorificarea stepei din stînga Nistrului, fapt ce şi-a găsit reflectare
indirect în legislaţia timpului.
O altă categorie de slujitori de origine română cu îndatoriri speciale la Tighina o constituiau
martolozii (în limba elenă armatolos — miliţian). Aceştia îndeplineau diferite funcţii administrative-
poliţieneşti pe lîngă organele administrative locale, fiind antrenaţi şi în relaţii cu statele vecine.
Doi dintre martolozii Tighinei sînt menţionaţi în firmanul sultanului Selim al II-lea din 24 martie
1568. Unele documente expediate în satele vecine erau scrise în limba română. De exemplu, în
1538, o astfel de scrisoare a fost expediată din Tighina starostelui de Raşcov. Or, slujitorii de origine
română erau utilizaţi şi la întocmirea de documente cu caracter diplomatic.
Băştinaşii erau antrenaţi şi în alte unităţi iregulate. Regulamentul din 1570 conţine informaţii
despre beşliii creştini din localitate, ceea ce denotă implicarea băştinaşilor în diferite servicii cu
caracter militar-administrativ. Neavînd destule forţe pentru a instaura la Tighina şi în împrejurimile
ei o dominaţie sigură, otomanii au fost siliţi să apeleze la serviciul unor categorii de ţărani şi chiar al
unor slujitori militari români, păstrînd astfel anumite instituţii social-politice ale acestora.
Existenţa unei circumscripţii otomane militarizate pe teritoriul Moldovei provoca diferende
teritoriale, urmate de ciocniri armate. Ele şi-au găsit reflectare în actele puterii centrale din 1552,
1568, 1570, 1571, 1573.
În primăvara anului 1574 Ion-Vodă a ridicat hotărît steagul luptei de eliberare contra otomanilor.
În adresarea sa către adunarea ţării domnul sublinia: “Dragii şi mult stimaţii mei boieri, şi voi
iubitele mele slugi. Greul de astăzi întrece toate grelele de mai înainte. Lăcomia turcilor cere un
haraci îndoit. De-l vom da, Poarta nu va zăbovi a ne stoarce şi mai mult, pînă ce ne va stinge cu
totul, căci aceasta o vrea păgînul. De nu vom da, ne aşteaptă război, stricarea ţării, foc şi sabie.
Cugetaţi şi alegeţi”. Şi ţara a ales războiul sfînt , ridicîndu-se cu mic, cu mare la arme. După cum
scrie Gr. Ureche, efectivul oastei moldoveneşti se ridica la 30 de mii de oameni, fără prostime şi
adunătură, ce era pre lîngă Ion-Vodă.
Prima fază a războiului începe în primăvara anului 1574. La Istambul se ia hotărîrea de a trimite în
Moldova oştile turce de la frontieră, precum şi cele ale Ţării Româneşti vasale, ale voievodului din
Transilvania şi ale hanului din Crimeea. Se adună o oaste de aproape 80 de mii de oameni. Ion-Vodă

7
cu oştile sale le iese înainte lîngă Dunăre, în apropiere de satul Jilişte, unde în aprilie 1574 are loc
lupta decisivă. Printr-un atac fulgerător armata turcă şi a vasalilor sultanului fu înfrîntă. În
continuare Ion-Vodă, fără a întîmpina mare rezistenţă, intră în Bucureşti, unde pune ca domn pe
Vintilă-Vodă. Apoi temerarul domnilor zdrobeşte o armată formată din ostaşii turci ai garnizoanelor
cetăţilor de pe teritoriul Moldovei şi atacă Tighina. Cronicarul Grigore Ureche relatează: “Ion-Vodă
văzîndu atîta supărare dinspre turci, umplîndu-se de mînie, cu foc au arsu Tighina şi Cetatea Albă şi
multă pradă au făcut şi mulţi robi şi plean au scos”. În ajutorul cetăţii a venit o nouă oaste
turcească, care s-a ciocnit cu zaporojenii, aliaţi ai lui Ion-Vodă cel Viteaz. “Şi de sîrgu a trimis cazacii
la Ion-Vodă, de au cerşit să le trimită ajutoriu, ca să dea războiul acelor turci, scrie Gr. Ureche. Şi
dacă le-au trimis, pre lesne i-au biruit şi i-au răsipit cu ajutorul proaspăt. Că pînă a veni ajutorul de
la Ion-Vodă, aproape au fost cazacii să piară războiul de mulţimea turcilor. Şi apoi moldovenii
proaspeţi şi odihniţi, dîndu războiu vitejeşte, pre lesne i-au spart”.
În vara anului 1574 turcii au concentrat oşti numeroase ce au fost trimise în Moldova. La 10 iunie
1574, trădat de boieri, Ion-Vodă este învins lîngă lacul Cahul, viteazul domn fiind omorît mişeleşte
de către turci.
Deşi demnitatea lui Ion-Vodă cel Viteaz de a elibera Moldova de otomani a eşuat, ea a dezvăluit
lacune în sistemul de dominaţie a Porţii în spaţiul carpato-nistrean. De aceasta s-au folosit
zaporojenii care atacau cetăţile de pe teritoriul Moldovei stăpînite de turci, inclusiv Tighina.
Pentru a contracara asemenea atacuri, în 1579, lîngă Tighina a fost construită o nouă întăritură,
fără îndoială, cu mîinile ţăranilor români. Nu este exclus ca ea să fi fost ridicată pe malul stîng al
Nistrului, vizavi de Tighina, unde se află azi satul Parcani, nume care în Moldova medievală
desemna o întăritură. Au urmat protestele polonilor, iar mai tîrziu şi atacurile zaporojenilor. În iulie
1583, vreo opt-nouă mii de zaporojeni, susţinuţi de două mii de poloni, au atacat Tighina, arzîndu-i
suburbiile. În urma acestor atacuri sufereau nu numai turcii, ci şi moldovenii, chiar şi cei din
localităţile mai îndepărtate. Gr. Ureche relatează că în 1583 “au mai lovit cazacii din sus de
Tighinea, pre decindea de Nistru, nişte sate ce se discălicase pre hotarul leşescu, turci ciutaci,
moldoveni foarte mulţi, carii ieşiră din ţară...”. La 19 octombrie 1588, un ceauş raporta autorităţilor
centrale otomane: “În cît priveşte cazacii, patru mii venind la Bender, au devastat patru sate
turceşti şi au vrut să plece cu prada, iar fiind strîmtoraţi la mal, cazacii fiind surprinşi de turci, le-au
luat prada. Şi din cazaci circa 200 au fost omorîţi, fiind constrînşi la rîu, unde mulţi au fost înecaţi.
De atunci cazacii nu mai vin”. Totuşi, o ceată căzăcească devastează împejurimile Tighinei la 24
decembrie 1593.
Lupte pentru Tighina au avut loc şi în timpul războiului de eliberare a Ţărilor Române de sub
dominaţia Porţii, la finele sec. al XVI-lea. Într-o scrisoare din 28 februarie 1595 a domnului Moldovei
Aron Tiranul către principele Transilvaniei Sigismund Batori e menţionat atacul trupelor unite
moldo-ardelene asupra Tighinei.
Un ceauş turc fugit din Moldova relata la 19 aprilie 1595 că în armata lui Aron “erau foarte buni
archebuzieri, la Tighina moldovenii au aruncat în aer cu minele lor totul, rămînînd în picioare doar
cetăţuia, pe care însă o ţineau împresurată atît de strîns, că puţin putea să mai rămînă pînă a nu
cădea în mîinile duşmanului”, adică ale moldovenilor şi ardelenilor. La 28 aprilie agentul austriac de
origine italiană Giovani de Marini Poli raporta din Alba-Iulia că creştinii capturaseră la Tighina 96 de

8
tunuri. Armata moldo-ardeleană, care număra circa 19 mii de oameni (14 mii de moldoveni şi 5 mii
de ardeleni), lăsînd un mic detaşament la Tighina, a urmat calea spre alte cetăţi otomane de pe
pămîntul Moldovei.
Atacurile insistente ale moldovenilor şi ardelenilor au stîrnit în rîndul turcilor frică din alte
provincii ale imperiului, aceştia refuzînd să vină în ajutor cetăţilor asediate. Agentul austriac Paolo
Georgi relata că sangeacbeiul Tighinei “a trimis un om în grabă la beiul de Silistra (unde se afla şi
Paolo Georgi în acea vreme) ca să-i trimită trupe de ajutor spre a se putea împotrivi duşmanului şi
că în toate oraşele şi în toată ţara Bulgariei s-a făcut strigare, că dacă ar vrea cineva să meargă în
ajutorul Benderului va fi făcut ienicer cu leafă bună şi nu s-a găsit măcar un om care să aibă dorinţa
de a merge acolo”.
Luptele care aveau loc la Tighina devastau cetatea, care era refăcută, bineînţeles de ţăranii
români. Din raportul solului austriac la Constantinopol Eyzing, din 3 aprilie 1584, aflăm că la 22
martie “au venit cîţiva moldoveni cu ştirea că voievodul Moldovei (Petru Şchiopu) a reclădit din nou
pe socoteală proprie cetatea Tighinei, pe care vara trecută au distrus-o parţial cazacii, şi a înzestrat-
o cu toate cele necesare, în afară de armament. Turcii au întărit cetatea aducînd o sută de turnuri
mari şi mici, trei sute de topoare şi muniţii”. În 1587 domnul moldovean repară din nou cetatea
Tighina.
În sec. XVII situaţia Tighinei se schimbă, dar incursiunile cazacilor continuă ceva mai rar. În 1606
aceştia pradă Buceacul. Către mijlocul sec. XVII garnizoana Tighinei a fost mărită. În 1670 ea număra
peste 500 de pedestraşi, călăreţi şi artilerişti. Mereu atacat de către creştini, oraşul a fost înconjurat
cu un val de pămînt. Evlia Celebi, care l-a vizitat în 1657, relatează că în oraş sunt patru geamii,
şapte mahalale musulmane şi şapte mahalale de valahi şi moldoveni. În total sunt 1 700 case joase
şi cu un etaj, acoperite cu stuh şi cu scînduri (şindrilă)... De asemenea, se găsesc vii puţine, fiindcă
zilnic vin ghiaurii, iar în timpul luptelor ele sunt distruse.
Către mijlocul sec. XVII problema cetăţilor acaparate de către otomani, inclusiv a Tighinei, e
formulată de către domnii Moldoveni în cuprinsul tratatelor internaţionale. Astfel, printre
principalele clauze ale moldovenilor, incluse în proiectul de tratat cu Rusia din 1656, era şi
problema cîtorva cetăţi “pe care le ţin acum păgînii sub cîrmuirea lor ... să fie iarăşi în hotarul ţării
noastre...”.
Şi în a doua jumătate a sec. al XVII-lea atacurile creştinilor asupra Tighinei s-au îndreptat forţele
unite ale moldovenilor şi zaporojenilor în frunte cu domnul ţării Ştefan Petriceico şi hatmanul
Kuniţki. Cronicarul Nicolae Costin relevă că Petriceico, “adunîndu-se cu oaste de ţară, a tras de
odată la Chişinău, de acolo spre Tighina unde i-au ieşit beiul de Tighina înainte cu oaste turcească şi
tătărească şi lovindu-se faţă în faţă cu cazacii şi moldovenii, i-au înfrînt pe turci, şi aşa gonindu-i, i-
au tăiat pînă i-au băgat în Tighina la cetate”.
Secolul al XVIII-lea, cunoscut în istoria Europei ca “Epoca Luminilor”, reformelor politice şi a
erupţiilor revoluţionare, se mai caracterizează şi prin războaie îndelungate de cucerire, prin
împilarea maselor populare de către stat şi proprietarii funciari, prin lupte de eliberare naţională
etc. În sud-estul Europei şi mai ales în principatele Moldova şi Ţara Românească “luminile” aveau
însă caracterul unor sclipiri într-un mediu în care predominau relaţii şi moravuri medievale de o
tensiune socială permanent acutizată de războaie îndelungate, purtate pe teritoriul lor de ţările

9
vecine şi de stoarceri masive de bunuri materiale de către Poarta Otomană. Soarta cetăţii Tighina e
strîns legată de evenimentele ce au avut loc pe parcursul sec. XVIII.
Începînd cu anul 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Roânească pînă în 1821, Poarta Otomană decide
să nu mai încredinţeze tronurile Principatelor domnilor pămînteni, ci să-i numească la ele direct pe
pretendenţii din rîndurile fanarioţilor (bogaţi negustori şi cămătari greci din Fanar — cartier al
Istambulului). Grecii fanarioţi erau cele mai potrivite persoane pentru Poartă, datorită creşterii
influenţei lor politice la Istambul.
După înfrîngerea Imperiului Otoman de către “Liga Sfîntă”, format din mai multe ţări europene
(1683-1699), şi pierderea Cameniţei, Poarta a mutat reşedinţa guvernatorului provinciei, numit şi
seraschier, din Babadag la Tighina şi a început aici lucrări de fortificaţie. Ion Neculce relatează: “De
vară s-a mutat Isuf-paşe de la Baba saracherlicul (comandant militar) la Tighine... Dece s-au apucat
de a tocmi cetatea ş-a o mări ş-a o lărgi, de-au lucrat cîţiva ani, precum se vede, cu aceste 2 ţări
(Moldova şi Ţara Românească)”. Lucrările de reconstrucţie s-au efectuat cu forţele şi mijloacele
românilor, deoarece din cauza lungului război cu “Liga Sfîntă” vistieria imperiului era goală.
Ambasadorul rus la Constantinopol, P. A. Tolstoi, scriind despre reconstruirea Tighinei în 1703,
relata: “În prezent turcii... din cauza lipsei de bani, îşi permit construirea cetăţilor numai în caz de
necesitate”.
Se lucrează intens şi în timpul celei de-a doua domnii a lui Antioh Cantemir (1705-1707): “Venit-au
atunci poroncă de la Poartă, scrie I. Neculce, de au dus multă somă (de bani — Gh. G.) şi mare
lemnu şi greu la Tighine... cu mare grabă... Boierii au stat toată vara cu Orheiul şi cu Lăpuşna şi cu
toţi seimenii (infanteriştii — Gh. G.) din curte, de-i tăie. Şi cu mare greu l-au ridicat pînă-n iarnă... Iar
la anul (1707) de primăvară, venit-au poruncă de la Poartă la Antiohie-Vodă să margă să lucredzi la
Tighine”. „La văleatul 7215 (1707) în luna aprilie în 20 de zile, scrie N. Costin, a purces Antioh-Vodă
din Iaşi la Tighina... Muntenii amu venise înainte de săpau unii la şanţul cetăţii alţii cărau lemne... Că
în acest an au mai adaus cetatea Tighina turcii de au mărit-o cu şanţul zidit de piatră şi cu tabii şi au
făcut şi patru porţi mari zidite de piatră... A şezut cu tot dinadinsul tot greul asupra ţării Moldovei
de căra în toţi anii piatră şi bolovani, fîn şi lemne. De le trebuia o boagă, o sită încă alerga la
Moldova”. Lucrările au continuat şi în anii următori. Prin firmanul emis între 16 octombrie şi 22
decembrie 1708 de sultanul Ahmed al III-lea cerea “autorităţilor dunărene şi domnilor români să
ajute întărirea cetăţii Bender”. Astfel, cu braţele moldovenilor şi muntenilor în jurul castelului vechi
al Tighinei s-a construit, în corespundere cu planul alcătuit de inginerul francez Vo-Ban, un şanţ
adînc, pardosit cu piatră, în spatele căruia se putea ascunde un număr mare de oameni.
Esenţa lucrărilor effectuate la Tighina la începutul sec. al XVIII-lea e dezvăluită de către călătorul
suedez M. Eneman, care a vizitat cetatea în 1709. El afirmă că în acel timp Tighina avea două
funcţii: 1) de a contracara atacurile polonezilor şi ruşilor, care, după Rada de la Periaslavl (1654), tot
mai insistent înaintau spre ţărmul Mării Negre; 2) de a ţine în supunere Moldova şi alte formaţiuni
statale din regiune. Pe lîngă paşaua de Tighina care avea un rang mare, deţinînd trei tuiuri şi
considerîndu-se vizir, se afla cite un reprezentant al Moldovei şi al Ţării Româneşti prin intermediul
cărora demnitarul otoman întreţinea legături directe cu domnitorii ţărilor române. Tot atunci
numărul ostaşilor de la Tighina s-a dublat, atingînd cifra de aproape 1 000 de oameni.

10
 Prin urmare, în anii 1705-1708 cetatea Tighina fu refăcută şi lărgită de către autorităţile turceşti cu
braţele moldovenilor şi muntenilor şi cu materiale din Moldova, cu lemnul din ţinuturile Orheiului şi
a Lăpuşnei şi piatră tare de la Cosăuţi, lîngă Soroca. Citadela din interiorul cetăţii bastionate de
pămînt a rămas neschimbată, în ea efectuîndu-se mici lucrări de întreţinere.
Aşa cum a fost reconstruită în anii 1705-1708 cetatea Tighina a rămas pînă în zilele noastre; în
interiorul ei s-au ridicat mai multe clădiri, s-au făcut mici lucrări de reparaţie a zidurilor,
bastioanelor, şanţurilor şi valurilor, nimic esenţial însă nu s-a schimbat în ea.
După înfrîngerea de la Poltava, la Tighina şi-a găsit refugiu pentru cîţiva ani regele suedez Carol al
XII-lea . Din ordinul sultanului, refugiaţii primeau cîte 500 de piaştri pe zi — în mare parte din
buzunarul contribuabilului român. In 1709 in Bender a murit hetmanul ukrainean Ivan Mazepa, care
s-a refugiat aici impreuna cu regele suedez Carol al XII-lea dupa infringerea de la Poltava. O legenda
interesantă leagă...sarmalele de...Tighina si de Regele Carol al XII-lea al Suediei . În Suedia acestea
se numesc „kåldolmar” şi sunt umplute cu carne de porc tocată şi, uneori, cu orez. Se servesc
alături de cartofi fierţi, sos de carne şi de fructe de pădure. În Suedia sarmalele sunt considerate o
versiune de dolma, şi preluarea lor se datorează exilului în Moldova, la care a fost silit regele Carol
XII, după bătălia pierdută la Poltava, din 1709. Regele s-a refugiat în cetatea Bender (Tighina) şi apoi
a petrecut doi ani în exil, încercând să-i convingă pe turci să-l ajute să înfrângă Rusia. Carol s-a
întors în Suedia urmat de creditorii turci din Tighina, de la care împrumutase bani pentru a-şi
finanţa războaiele. Aceşti turci au locuit în Stockholm între 1716 şi 1732, timp în care dolma-ua a
fost introdusă în bucătăria suedeză. Ea a fost menţionată mai întâi într-o carte de bucate din 1755,
scrisă de Cajsa Warg. Pe atunci se prepara din frunze de viţă-de-vie, dar acestea au fost ulterior
înlocuite cu frunze de varză, mai uşor disponibile în Scandinavia.
În curînd au sosit în Moldova şi părtaşii lui S. Leszczyńsky, aliatul lui Carol al XII-lea, alungaţi de
ruşi din Polonia. Referitor la aceste evenimente, N. Costin relatează că în timpul domniei lui N.
Mavrocordat “a mers voievodul de Kiev la Tighina, lăsînd în urma lui 3 000 de oameni, leşi şi lipcani,
şi mare nevoie şi mare pradă şi nespuse supărări bieţilor locuitori. Veneau leşii şi aici în oraşe pe la
cîrciume şi se îmbătau... răneau pe oameni, ucideau prin tîrg; porunca a fost din partea domnului
să umble şi slujitorii cu beldii (arme) şi acum ei îi băteau pe leşi”. Un timp scurt, o parte din lipcani,
adică tătari din Lituania, au locuit într-o suburbie a Tighinei. După plecarea lor, această suburbie s-a
numit Lipcani. Astfel, mai bine de trei ani şi jumătate, cît a stat Carol al XII-lea la Tighina, localitatea
în cauză s-a aflat în centrul atenţiei principalelor forţe politice din Europa şi Asia. Cu timpul numărul
refugiaţilor oploşiţi la Tighina şi în ţinuturile administrate de domnul Moldovei începe să scadă. În
primul an, în nordul Moldovei au fost capturaţi de către ruşii aflaţi în Polonia circa 1 000 de suedezi
şi zaporojeni.
În această perioadă se înrăutăţesc relaţiile turco-ruse şi la insistenţa hanului Crimeei şi a regelui
Carol al XII-lea la 9 noiembrie 1710 Poarta a declarat război Rusiei. Nu peste mult timp după
aceasta sultanul turc, urmînd sfatul hanului din Crimeea, l-a numit pe Dimitrie Cantemir domn al
Moldovei. Turcii considerau că D. Cantemir, care timp îndelungat s-a aflat la Istambul, va putea să
asigure mai bine ca oricare altul interesele Imperiului Otoman. Însă D. Cantemir, fiind sigur că
Imperiul Otoman merge spre declin, caută contacte cu Rusia. În urma tratativelor Petru I a emis la
Luţk un act special în care au fost incluse toate condiţiile propuse de domnul moldovean. Articolul

11
11 al documentului cuprinde următoarele: “Pămînturile principatului Moldovei, după vechea
hotărnicire moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpînire sunt cele cuprinse
între rîul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi
ale Transilvaniei şi marginele Poloniei...” Una dintre principalele cetăţi ce trebuiau să fie
retrocedate Moldovei conform acestei înţelegeri internaţionale era Tighina.
Planul lui D. Cantemir de eliberare naţională cu ajutorul unei singure forţe externe a eşuat o dată
cu înfrîngerea armatei ruse la Stălineşti (20-22 iulie 1711). Domnitorul rebel se retrage în Rusia,
fiind însoţit de 4 mii de combatanţi ai săi. Aflînd că bătălia de la Stălineşti s-a încheiat cu pacea de la
Prut, nefavorabilă suedezilor, Carol a sosit în tabăra otomană. Însă era prea tîrziu — marele vizir nu
voia să schimbe condiţiile de pace — şi suedezii erau obligaţi să se întoarcă în patrie. În luna august
1711 tabăra suedezilor a fost inundată de apele Nistrului şi ei s-au văzut nevoiţi a se muta cu traiul
pe un loc mai ridicat, în apropierea satului Varniţa. Aici au fost construite clădiri pentru rege,
cancelarie şi generali.
După încheierea definitivă a păcii ruso-turce, sultanul Ahmed al III-lea a poruncit scoaterea cu
forţa a regelui suedez din Tighina. La 1/12 februarie 1713, circa 3 000 de ieniceri turci i-au atacat pe
cei 300 de ostaşi suedezi rămaşi în ţară. La începutul scurtei bătălii turcii au tras din tunuri asupra
taberei suedezilor, după care au escaladat zidul. În jurul regelui rămăseseră doar 60 de ostaşi care
se apărau cu disperare în interiorul casei cuprinse de flăcări. Sfîrşitul luptei e descris plastic de I.
Neculce: “Deci de la o vreme s-au închis în case, de se bătea pîn’ ce-au dat (turcii) foc caselor. Şi
arzînd casele, aşa l-au prinsu (pe rege), şi pîn-a-l prinde, au omorît (Carol) cu mîna lui vro cinci, şase
iniceri. Şi el încă se rănise. Numai au învăţat paşa pe cîţiva turci să-l apuce, să nu-l omoarî inicerii,
că, de l-ar fi lăsat, l-ar fi omorît”. Carol a fost dus lîngă Adrianopol, apoi pe insula Dimotică, de unde
în 1715 a plecat în patrie. Rămăşiţele a două case în care a locuit regele s-au păstrat pînă în timpul
războiului ruso-turc din 1768-1774.
Lărgirea cetăţii Tighina, sporirea numărului ostaşilor garnizoanei necesitau mari cheltuieli, care în
mare parte erau acoperite pe contul Moldovei. În partea de porunci a domnitorului Constantin
Mavrocordat din 1741 găsim un mesaj către serdarul din Chişinău, care trimisese toată cheresteaua
cerută la Tighina. Tot aici sînt menţionaţi salahorii moldoveni, care de trei luni lucrau la cetate şi
urmau să fie plătiţi din haznaua ţării. Autorităţile de la Tighina mai cereau o sumă suplimentară de
bani. Cu alte cuvinte, întreţinerea cetăţii Tighina şi a garnizoanei ei era o grea povară pe umerii ţării.
Istoria de mai departe a cetăţii Tighina, ca şi istoria Principatelor Dunărene în general, a evoluat în
funcţie de mersul războaielor ruso-turce în cadrul cărora se profila un scop major — lupta dintre
părţile beligerante pentru dominaţie în bazinul Mării Negre.
Mult au suferit cetatea şi oraşul în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774. Poarta a avut grijă
să sporească numărul apărătorilor. Dintr-o scrisoare a cadiului local, datată cu 28 februarie 1770,
aflăm că Hasan-aga, un adjunct al lui Mehmed, paşă de Tighina, avea misiunea de a angaja 1 000 de
oameni pentru a lupta cu ruşii. La 15 iulie 1770 armata a II-a rusă în frunte cu generalul Panin a
înconjurat cetatea de pe ambele maluri ale Nistrului. Deşi mai puţin instruiţi, turcii, care aveau un
număr aproape egal cu cel al asediatorilor, întreprindeau acţiuni violente contra ruşilor cauzîndu-le
pierderi. Ruşii au reuşit să scape sub valul de pămînt al cetăţii o mină în care au introdus butoaie cu
pulbere cu o greutate de cîteva sute de puduri. La 14 septembrie s-a produs explozia, după care a

12
urmat asaltul. După cucerirea valului de pămînt, ruşii au început asediul cetăţii cuprinse de flăcări.
Vreo 2 000 de călăreţi şi-au croit drum printre asediatori, retrăgîndu-se peste Dunăre. În dimineaţa
zilei de 15 septembrie, seraschierul Mehmed Efim a capitulat. Pierderile turcilor au fost evaluate la
5 mii de oameni. Cele ale ruşilor erau, de asemenea, considerabile. Oraşul a fost distrus. În depozite
au fost depistate 800 de cetverti (circa 17 t) de grîu, 400 — de făină, 15 000 — de mei, 15 000 de
puduri de pesmeţi, 172 — de sare, iar artileria capturată număra 95 de tunuri, dintre care numai 21
din fontă, restul — 74 — din aramă. În cetate se aflau 84 de case. Aceste date se conţin în raportul
colonelului Korret din 10 octombrie 1772. Tot acolo sînt atestate 22 de case la Parcani. Cît priveşte
oraşul, se menţionează că “toate clădirile au fost arse în timpul luării oraşului Bender”.
După încheierea asaltului cetatea capătă un aspect jalnic. Pe locul cetăţii şi oraşului bogat pînă
mai ieri erau numai ruine fumegînde. În primele trei zile nici nu puteai să te apropii de fostul oraş.
Incendiul straşnic, ajutîndu-i pe ruşi la cucerirea cetăţii, totodată i-a lipsit de toate avantajele
dobîndirii ei. Primind ştirea despre luarea Tighinei şi confruntînd pierderile cu cîştigul obţinut,
împărăteasa rusă (Ecaterina a II-a) a spus: “decît atîta să pierzi şi atît de puţin să primeşti mai bine
nu trebuia luat Benderul deloc”.
Încă în decembrie 1769 divanul moldovenesc trimisese la Sankt-Petersburg o solie prin care ruga
pe împărăteasa Ecaterina a II-a să întoarcă Basarabia, “mai cu seamă cetatea Benderului, care stă ca
nevindecată rană în spinarea ţării”, numind-o “cheia Bugeacului şi a Dunării”. Guvernul rus însă a
pus Tighina cu tot cu cetate şi localităţile din împrejurimi în subordinea comandantului armatei ruse
P.A. Rumeanţev.
După încheierea războiului restabilirea oraşului se făcea cu greu. Statul major al seraschierului de
Tighina a fost mutat la Ismail. În 1785 la Tighina face ravagii ciuma. Rezerva de provizii era
constituită, bineînţeles, din pîinea crescută de ţăranii români. Prin firmanul emis la 14 aprilie 1787
de sultanul Abdul-Hamid se cerea Moldovei să furnizeze Tighinei 30 000 chile (mai mult de 70 t) de
grîu şi 70 000 chile (peste 1 500 t) de orz. La 27 aprilie sultanul ordonă domnului Al. Ipsilanti să
transporte la Tighina cherestea (90 ulmi, lemn tare), necesară la repararea suporturilor pentru
tunuri, iar la 11 octombrie iarăşi îi cere să trimită la Tighina 440 grinzi de diferite dimensiuni,
necesare pentru repararea cetăţii, scînduri pentru suporturile tunurilor, 100 suluri de pînză de
cînepă, 200 ocale de lînă ş.a.
În timpul războiului ruso-turc din 1787-1791, Tighina a suferit mai puţin decît în cel precedent. La
29 octombrie 1789, o armată rusă în frunte cu Gr. Potiomkin a ocupat poziţii de luptă în apropierea
oraşului, pe malul drept al Nistrului. Pe malul opus cetatea era blocată de detaşamentul generalului
Gudovici. La 3 noiembrie, după un şir de demonstraţii de forţă ale armatei ruse, turcii (16 000 de
oameni) au capitulat. Pierderea Tighinei a şi însemnat încheierea în limitele teatrului european de
război a campaniei din 1789. Pentru luarea Tighinei cneazul Potiomkin a fost decorat cu o splendidă
cunună de lauri confecţionată din aur. Dintr-o scrisoare expediată la 11 noiembrie 1789 din Tighina
aflăm că în cetate se aflau 300 tunuri de aramă, 25 mortiere, 12 000 puduri de pulbere, 21 000
puduri de pesmeţi, 205 000 de cetverti (4 300 t) de făină. În timpul tratativelor de pace, în vara
anului 1790, din ordinul lui Potiomkin au fost năruite valurile de pămînt, astupate şanţurile, distruse
un şir de întărituri ale cetăţii. Deoarece, potrivit tratatului de pace de la Iaşi din decembrie 1791,
teritoriul dintre Bug şi Nistru intră în graniţele Rusiei, ultima iniţiază construcţia unei cetăţui în faţa

13
Tighinei, pe malul opus al Nistrului. În preajma noii cetăţui începe a prinde contur viitorul oraş
Tiraspol.
După încheierea războiului Poarta a luat măsuri pentru restabilirea capacităţii de luptă a cetăţilor
de pe teritoriul Moldovei. În mai 1794 au fost refăcute porţile şi cazematele Tighinei, iar celelalte
lucrări de întărire a cetăţii urmau să fie terminate către data de 1 august a aceluiaşi an.
Nici în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 la Tighina n-au avut loc lupte. După cum
relatează generalul rus de origine franceză Langeron, la 24 noiembrie 1806 o unitate rusă în frunte
cu generalul Meiendorf a apărut în faţa oraşului atunci cînd moldoveanul Catargi, care se afla în
slujba Rusiei din timpul ultimului război (1787-1791 — Gh. G.), se străduia să obţină de la paşa
capitularea cetăţii. În acest timp, Meiendorf a aranjat oştirea într-o coloană lungă, ordonîndu-i să
defileze încolo şi înapoi prin faţa cetăţii, ba în chivere, ba în şepci, ba în uniformă de paradă, ba în
mantale spre a crea turcilor impresia că ar conduce o armată foarte puternică...(şi) oraşul s-a
predat. Aşa s-a încheiat dominaţia otomană la Tighina, fără lupte, precum a început.
În 1807 Rusia pune pentru foarte scurt timp cetatea Tighina, ca şi celelalte cetăţi din Basarabia,
sub ocîrmuirea domnitorului Moldovei. În fruntea isprăvniciei din Tighina stau la început boieri
moldoveni, polcovnicul Marcu Gaios şi clucerul Apostol Burda, înlocuiţi apoi cu serdarul Vasilache şi
jitnicerul Simion. În calitate de comandant al cetăţii Tighina, în aprilie 1808, îl vedem pe locotenent-
colonelul Cicaigoff, care în anul 1810 fu înlocuit cu colonelul Greinhammer.
Prin retrocedarea Tighinei Rusia a recunoscut încă o dată drepturile Moldovei asupra acestei
cetăţi, precum şi a altor pămînturi acaparate de otomani. Însă peste 5 ani Imperiul Ţarist a anexat
partea de est a Moldovei împreună cu Tighina, încălcînd astfel prevederile diferitelor tratate
internaţionale, inclusiv ale celor încheiate de Rusia, referitoare la integrarea teritorială a ţării (1656,
1711), complicînd astfel şi mai mult problema.
Partea de răsărit a Principatului Moldovei anexată la Imperiul Ţarist a fost numită de noii stăpîni
impropriu — Basarabia, „nume fals şi fără nici un rost” — după cum spunea N. Iorga, deoarece
geografic numele de “Basarabia” era propriu în evul mediu doar pentru partea de sud a Moldovei,
cuprinsă între Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, adică Bugeacul. Centrul administrativ al teritoriului
noucucerit a fost disputat la început între oraşele Tighina şi Chişinău. În final a fost ales Chişinăul.
În timpul ocupaţiei militare ruse a Moldovei din 1806-1812 a avut de suferit mult şi cetatea
Tighina. Conform unui document al administraţiei militare ruse din 7 septembrie 1811, în cetate se
mai păstrau: un arsenal pentru arme, 4 depozite de produse alimentare, 3 moschei, 4 băi, palatul cu
11 camere al paşalei, 42 de case, unele acoperite cu olane, celelalte cu şindrilă, amintind de
acoperişurile româneşti. Deci la acea dată numărul caselor era exact de două ori mai mic decît în
1770.
Schimbările intervenite în primii ani de ocupaţie ţaristă le aflăm de la consilierul de stat al Rusiei
Svinin, trimis de Ministerul Afacerilor Externe în 1815 să inspecteze Basarabia. În pasajul referitor la
Tighina el scrie: “Cetatea are 10 bastioane înconjurate de un şanţ adînc, 11 tunuri, 6 porţi de piatră
şi 4 poduri. Ea este întreţinută astăzi de o garnizoană compusă dintr-o companie de artilerie, una de
infanterie şi o echipă inginerească. Pentru apărarea cetăţii, judecînd după spaţiul ei, e nevoie de
6 000 de oameni. În interiorul cetăţii au fost sub turci o mulţime de clădiri, case şi prăvălii aşezate
pe străzi înguste, dar după plecarea lor aproape toate clădirile au fost dărîmate, fiind distrus,

14
totodată, şi minunatul palat al paşei. Din cele rămase după aceasta în prezent există următoarele: 4
magazii de piatră pentru provianturi, 1 beci pentru pulbere, 2 depozite pentru artilerie, 3 geamii,
dintre care una este transformată în biserică rusească în numele sfîntului cneaz Aleksandr Nevski,
iar celelalte în magazii, 2 închisori, 30 case vechi de nuiele, ocupate acum de statul major al
garnizoanei şi ober-ofiţeri, precum şi 5 cazărmi pentru soldaţi”.
La 4 aprilie 1818 cetatea Tighina e vizitată de împăratul Rusiei Alexandru I, iar la 6 mai 1828 — de
Nicolai I.
Deşi în prima jumătate a sec. XIX Tighina era calificată drept cetate de clasa I a Imperiului Rus, aici
nu se înregistrează deloc lucrări de reparaţie şi întărire. Doar biserica ortodoxă “Sf. Aleksandr
Nevski”, iar în 1833 ea a fost terminată şi sfinţită. În 1827 în cetate mai rămăseseră numai o casă de
piatră, 26 de case de nuiele, clădirile moscheilor, băilor, etc. Din ordinul conducerii principale
inginereşti ruse şanţul lat de 5 stînjeni ce împrejmuia cetatea a fost lichidat.
Dezvoltarea populaţiei Tighinei a avut un caracter contradictoriu. Numărul locuitorilor creştea pe
contul celor veniţi din guberniile Rusiei, pe cînd ponderea băştinaşilor scăzuse de la circa 50 % în
1806, la 24 % în 1827 şi 8 % în 1897. Între 1827 şi 1897 numărul românilor în oraş abia de s-a dublat
— de la 1 200 la 2 500, adică ritmul de creştere a populaţiei româneşti nu depăşea sporul natural al
populaţiei.
Importanţa strategică a Tighinei în cadrul Imperiului Rus decade vertiginos după războiul ruso-turc
din anii 1877-1878, în urma căruia Turcia îşi pierde în mare măsură poziţiile în Peninsula Balcanică.
În 1897 cetatea a fost suprimată ca obiectiv militar.
În ianuarie 1918 Tighina a avut de suferit mult. Trupele Armatei Roşii, în retragere spre Tiraspol,
bombardează cetatea, producînd mari stricăciuni şi incendiind o bună parte a clădirilor din
interiorul ei. Tot atunci explozia depozitelor de muniţii a transformat interiorul cetăţii în adevărate
ruini. Totuşi citadela din piatră din interior şi cetatea bastionată de pămînt, precum şi fortificaţiile
de jos, au păstrat încă configuraţia fortăreţei.
Prin hotărîrea Sfatului Ţării (organ legitim suprem al Basarabiei) din 27 martie 1918 Tighina,
împreună cu întreaga Basarabie, s-a unit cu România. Au fost create condiţii favorabile pentru
reintegrarea oraşului şi cetăţii în spaţiul naţional românesc. Din “Dosarul cu inventarul bunurilor
statului”, început în 1939, aflăm că cetatea Tighina purta pe atunci numele lui Ştefan cel Mare. Fiind
proprietatea Ministerului Apărării Naţionale (din 1924 în cadrul ei era dislocate Regimentul 10
Vînători), ea era folosită ca teren de instrucţie.
Însă în urma odiosului pact Ribbentrop-Molotov şi a ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940
Tighina şi toată Moldova de Est au fost rupte din trupul ţării. Cetatea Tighina a avut de suferit şi în
timpul cuceririi capului de pod Varniţa de către trupele sovietice. Aflîndu-se în mîinile fasciştilor,
cetatea s-a aflat în cîmpul de bătaie al artileriei sovietice ce ţintea din satul Parcani.
La 3 iulie 1945 Comitetul Executiv Bender adoptă hotărîrea de a lua sub ocrotire cetatea Tighina,
ea fiind un monument de istorie şi arhitectură de pe teritoriul fostei R.S.S.M. Conform acestei
hotărîri, erau interzise orice lucrări de reconstrucţie şi demolare a cetăţii. Ceva mai tîrziu, la 4
noiembrie 1949, Comitetul Executiv aprobă lista monumentelor istorice din perimetrul oraşului, ce
urmează a fi luate sub protecţie, în ea fiind inclusă şi cetatea Tighina.

15
 La 23 iunie 1975 c.c. al p.c.m. şi Consiliul de Miniştri al R.S.S.M., printr-o hotărîre comună (nr.
211), declară cetatea Tighina monument de importanţă republicană.
Deşi se afla sub protecţia legii, în realitate situaţia acestui monument era deplorabilă. Devenind
obiect militar în subordinea Ministerului Apărării al fostei U.R.S.S., cetatea a fost ascunsă după un
văl de taină. În anii ’50 a fost şters de pe faţa pămîntului unicul minaret ce se mai afla aici. Biserica
ortodoxă “Aleksandr Nevski” a fost prefăcută în club. La începutul anilor ’80, în legătură cu lărgirea
considerabilă a uzinei militare din raza cetăţii, a dispărut pentru totdeauna bastionul din partea de
nord-est şi poarta Hotinului, în cîteva locuri a fost astupat şanţul, s-au efectuat lucrări de lichidare a
valului de pămînt. În diverse părţi ale cetăţii a fost mutilat stratul cultural, fără a le permite
arheologilor să desfăşoare săpături.
În epoca restructurării (1988) la Tighina a luat fiinţă un comitet pentru salvarea cetăţii, intitulat
“Cetatea”. Scopul lui constă în restaurarea cetăţii şi transformarea ei într-un complex muzeistic.

Dar şi pînă în prezent situaţia cetăţii şi a oraşului Tighina nu s-a schimbat aproape deloc, ea fiind
condiţionată în parte de situaţia demografică din Tighina. Din cauza migraţiei masive din alte
republici ale fostei U.R.S.S., în 1989 băştinaşii formau doar 30% din populaţia oraşului. În prezent
situaţia urbei şi a cetăţii Tighina s-a agravat din cauza tendinţelor proimperiale ale separatiştilor din
Tiraspol. Astăzi complexul de apărare de la Bender pentru un specialist în fortificaţii medievale –
este ca Antarctica pentru pionieri. Un subiect imens neexplorat, care este de obicei exprimată în
cărţi de ştiinţă populară ", încă în aşteptare pentru cercetătorilor lor de a împărtăşi cele mai
profunde secrete". Nu ştiu cît de secrete, dar fragmente de nuclee de fier din dreapta situate in
şanţul cetăţii Bender stau chiar sub picioarele tale. Aceste semne disponibile "o mulţime" de
antichităţi - un fenomen neobişnuit. Ca o regula, turişti, sau "câmpul de colecţie" se ocupa cu
aspirarea a toate cîte se află rău, ridica orice bucată semnificativă.

Dar fragmentele în sine nu sunt dovezi de o reputaţie în declin "zonă de frică şi de oroare”, este
bine înrădăcinată în minţile celor care consideră că "retragerea rezervorului - încă nu înseamnă
nimic".

Moldovenii nu sunt însă primii vizitatori. De câţiva ani deja, europenii amatori de vacanţe inedite
pot să viziteze Transnistria, inclusiv Cetatea. Fortăreaţa este acum în restaurare, iar lucrările sunt în
toi. Câteva maşini grele încarcă şi descarcă pietre la poarta principală.

Muzeul şi macheta cetăţii

În muzeu, în afară de macheta la scară a cetăţii, se găsesc arme vechi, ghiulele, pietre cu inscripţii,
monede şi bancnote, bucăţi de ceramică, pipe. Manechine de soldaţi în haine şi cu arme de epocă
străjuiesc incinta. Între ei, un soldat rus, unul otoman, dar şi un soldat suedez. Aceasta deoarece
aici s-a refugiat, timp de 4 ani, între 1709-1713, regele suedez Carol al XII-lea, după înfrângerea de
la Poltava, fiind acceptat ca oaspete de Imperiul Otoman.

16
 Istoria cetăţii Tighina, Gloria şi drama ei, constituie o parte indisolubilă a istoriei poporului român.
Datoria noastră este de a salva acest monument, transformîndu-l într-un complex istorico-
arhitectonic în aer liber.

17
Bibliografie:

1. Cetăţi de pe Nistru, Alexandru Husar, Gh. Gonţa, Silvia Dimitriu-Chicu, Chişinău 1998;
2. Cetăţile Moldovei, Constantin Dragomir, Lica Sainciuc, Pavel Balan, Chişinău Hyperion 1991;
3. Cetăţi, mică enciclopedie ilustrată din ţara Moldovei, Mariana Şlapac, Ed. Arc;
4. Cetăţi medievale din Moldova, Mariana Şlapac, Ed. Arc.

18