2 Câmpul electric

2.1 Sarcina electrică

Un experiment simplu pune în evidenţă faptul că o bară de ebonită, în prealabil frecată cu o bucată de
stofă, atrage mici bucăţele de hârtie. Aceiaşi proprietate o au şi alte corpuri, ca de exemplu sticla,
chihlimbarul, obiecte din plastic etc. Există şi alte procedee, cum ar fi iradierea, prin care se obţine
acelaşi efect.
Aceste experimente conduc la concluzia că prin procedeele menţionate corpurile ajung într-o stare
fizică nouă, pe care o numim stare de încărcare electrică. Mărimea fizică folosită pentru a caracteriza
această stare este sarcina electrică. Cu cât forţele exercitate sunt mai mari, cu atât sarcina electrică a
corpului este mai mare. Tot experimental s-a constatat că anumite corpuri încărcate se atrag, în timp
ce altele se respingere. Acest fapt a fost explicat admiţând că există două specii de sarcină electrică,
numite convenţional sarcină pozitivă, respectiv negativă. Între două corpuri încărcate cu sarcini de
acelaşi semn se exercită forţe de respingere, iar între corpurile încărcate cu sarcini de semne opuse se
exercită forţe de atracţie.
Unitatea de măsură pentru sarcina electrică este coulomb-ul (C). Acesta se defineşte, din motive
practice, pe baza relaţiei care leagă curentul electric de sarcina electrică:
1 C = 1 A1s
unde A ( amper) este unitatea de măsură a curentului electric.
Experienţa arată că sarcina electrică a oricărui corp este un multiplu al unei valori
e  1,602.10-19 C
numită sarcină elementară sau cuanta de sarcină. Sarcina electrică este aşadar o mărime discretă.
La nivel atomic, cele două tipuri de particule încărcate electric sunt electronul, încărcat cu sarcina -
e, şi protonul (componentă a nucleului), încărcat cu sarcina +e.În stare normală numărul de electroni
dintr-un atom este egal cu numărul de protoni, astfel că atomul este neutru din punct de vedere
electric; la fel şi corpurile compuse din astfel de atomi.
Un corp încărcat electric la scară macroscopică este format dintr-un număr extrem de mare de
sarcini microscopice. Într-un element de volum de dimensiuni extrem de mici în comparaţie cu
dimensiunea corpului există aşadar un număr suficient de mare de sarcini elementare încât caracterul
discret al sarcinii electrice să nu prezinte importanţă. Putem admite deci că sarcina este distribuită
continuu în corpul respectiv, situaţie în care putem defini o densitate volumică de sarcină electrică
q dq
v  lim  [C/m3] (1)
v  0 v dv
unde dq este sarcina din volumul elementar dv (Fig.1a).

a) b) c)
Fig.1

În mod similar se defineşte densitatea superficială de sarcină electrică

1
 q dq
 s  lim  [C/m2], (2)
s0 s ds
respectiv densitatea lineică de sarcină electrică
q dq
l  lim  [C/m] (3)
l 0 l dl
semnificaţiile mărimilor rezultând şi din Fig.1.1b şi c.
În general densitatea de sarcină variază de la un punct al corpului la altul. În caz contrar vorbim de
o distribuţie uniformă.
Dacă se cunoaşte variaţia spaţială a densităţii de sarcină, prin integrarea relaţiilor (1-3) se poate afla
sarcina totală. Spre exemplu, din rel.(1) rezultă

q v v dv
Dacă dimensiunea corpului încărcat electric este neglijabilă în raport cu distanţa la care evaluăm
efectele stării de încărcare, vorbim de o “sarcină punctiformă”. În acest caz nu mai are importanţă
modul în care este distribuită sarcina în corpul respectiv.

2.2 Câmpul electric. Intensitatea câmpului electric

Experienţa arată că între corpurile încărcate electric se exercită forţe, care satisfac principiul acţiunii şi
reacţiunii precum şi principiul superpoziţiei. În particular, între două sarcini punctiforme q1 şi q2,
plasate în vid la distanţa r una de cealaltă, aceste forţe au expresia
q1 q 2
F 2  F 1  u 12 (1)
4 0 r 2
cunoscută azi sub denumirea de legea lui Coulomb; 0 este o constantă universală, numită
permitivitatea vidului, care în SI are valoarea
0 = 1/(4.9.109)  8,854.10-12 [F/m],
unde F (farad) este unitatea de măsură a capacităţii electrice.

Fig.1
Forţa asupra sarcinii q2 poate fi rescrisă în forma
 q1 
F 2  q 2  u 12   q 2 E 2
 4 0 r
2

unde s-a notat cu E2 expresia din paranteză. În mod similar se poate rescrie şi F1. Pentru simplificarea
expunerii, renotăm q1=Q, q2=q, F2=F, u12=ur. Atunci, forţa exercitată asupra sarcinii q, din partea
sarcinii Q, este
 Q 
F  q u r   q E
 40 r
2

unde
Q
E ur (2)
4 0 r 2
Se observă că mărimea vectorială E nu depinde de prezenţa sarcinii q, ci numai de poziţia punctului în
este ea plasată, şi evident de sarcina Q. Pentru o valoare dată a sarcinii Q, expresia (1.5) asociază
fiecărui punct din spaţiu o mărime vectorială dependentă doar de poziţia punctului. Cu alte cuvinte, E

2
defineşte un câmp vectorial, numit câmp electric; E se numeşte intensitatea câmpului electric.
Întrucât acest câmp este condiţionat de existenţa sarcinii Q, spunem că Q produce în spaţiul în care
este plasată, un câmp electric.
Experienţa arată că şi în prezenţa unor corpuri de dimensiuni finite asupra unei sarcini punctiforme
q se exercită o forţă electrică de tipul
F  qE , (3)
Intensitatea câmpului electric E produs de corpurile încărcate are o expresie diferită de aceea a
câmpului produs de o sarcină punctiformă. O problemă fundamentală a electromagnetismului constă
tocmai din găsirea acestei expresii.
În consecinţă, într-o regiune a spaţiului există un câmp electric dacă în orice punct din această
regiune asupra unei sarcini punctiforme q (numită şi micul corp de probă), aflată în repaus, se exercită
o forţă de tipul F=qE (Fig.2).

Fig.2

Prin definiţie, intensitatea câmpului electric într-un punct este

F
E (4)
q
unde F este forţa exercitată asupra sarcinii de probă q aflată în repaus în acel punct.
Adesea în loc de “intensitatea câmpului electric” vom spune “câmp electric”, la fel cum în loc de “un corp încărcat cu o
sarcină q” spunem, mai simplu, “o sarcină q”. Nu trebuie să pierdem din vedere că atât câmpul electric cât şi şi corpul
încărcat sunt realităţi fizice, în timp ce intensitatea câmpului electric şi sarcina electrică sunt mărimi fizice.
Unitatea de măsură pentru E este N/m. În practică însă se foloseşte unitatea echivalentă V/m, unde
V (volt) este unitatea de măsură pentru tensiunea electrică.
Într-un mediu liniar, în particular în vid, intensitatea câmpului electric satisface principiul
superpoziţie (suprapunerii efectelor):

Câmpul electric produs de un ansamblu de corpuri încărcate electric este egal

cu suma vectorială a câmpurilor electrice produse de fiecare corp în parte.

Această proprietate o satisfac şi celelalte câmpuri vectoriale care vor fi definite în capitolele următoare
(inducţia electrică D, inducţia electrică B, intensitatea câmpului magnetic H), precum şi mărimi fizice
derivate din acestea prin operatori liniari (potenţialul electric V, potenţialul magnetic vector A).
În general vectorul E se modifică de la un punct la altul, atât ca modul cât şi ca direcţie. Putem
obţine o reprezentare grafică a variaţiei spaţiale a câmpului electric în două moduri:
1. Reprezentăm, la scară, vectorul E într-o reţea regulată de puncte. Această metodă se foloseşte
atunci când analizăm câmpul prin metode numerice. de analiză a câmpului electric. O astfel de
reprezentare este arătată în Fig.1.4, pentru cazul câmpului unei sarcini punctiforme; pentru
simplificarea desenului vârfurile săgeţile vectorilor nu mai sunt desenat.

3
 Fig.3 Fig.4
2. A doua metodă constă în trasarea unei familii de linii de câmp. O linie de câmp este o curbă la
care vectorul câmp este tangent, în orice punct al curbei (Fig.1.5). De regulă, pe fiecare linie de câmp
se marchează cu o săgeată sensul vectorului câmp respectiv. Conform teoremei de unicitate a
câmpurilor vectoriale, prin fiecare punct trece o singură linie de câmp, iar oricare două linii de câmp
nu se intersectează sau autointersectează. Numărul liniilor de câmp este infinit, dar se trasează numai
atâtea cât este necesar; acestea formează spectrul liniilor de câmp, sau spectrul câmpului respectiv.
Dacă se cunoaşte expresia intensităţii câmpului electric în funcţie de coordonate, atunci liniile de
câmp se pot desena exact. De cele mai multe ori însă liniile de câmp se trasează calitativ, ţinând cont
de particularităţile problemei şi de simetria corpurilor care produc câmpul. Şi în acest caz spectrul
liniilor de câmp conţine informaţii calitative preţioase. Astfel, în zonele în care densitatea liniilor de
câmp este mare câmpul este mai intens decât în zonele unde densitatea lor este mai mică.
Un câmp vectorial a cărui mărime şi direcţie nu se modifică de la punct la punct, se numeşte câmp
uniform. Spectrul lui este format din linii de câmp paralele între ele şi echidistante (Fig.5e). În caz
contrar câmpul este neuniform (Fig.5a-5d).
În Fig.5 sunt schiţate spectrele liniilor de câmp produse de: a)- o sarcină punctiformă pozitivă; b)-o
sarcină punctiformă negativă; c)- două sarcini punctiforme egale şi de semn opus; d)- două sarcini
punctiforme egale şi de acelaşi semn; e)- două plane paralele, uniform încărcate cu sarcini egale şi
opuse ca semn.

a) b)

c) d) e)
Fig.5

Trasarea calitativă a spectrului liniilor de câmp poate uşura rezolvarea unei probleme de câmp. Este
recomandabil ca rezolvarea unui probleme de câmp în general să fie precedată de schiţarea spectrului
liniilor de câmp, ţinând cont de proprietăţile generale ale câmpului respectiv şi de simetria geometrică
a sursei de câmp.

4
 O mărime globală importantă în câmp electric este integrala de linie a vectorului E, între două
puncte A şi B, în lungul unei curbe C, numită tensiune electrică (între punctele respective):

u AB  E  dl
C
Interpretarea fizică a acestei mărimi rezultă dacă ne imaginăm o sarcină punctiformă q, care se
deplasează de la A la B în lungul curbei C, într-un câmp electric de intensitate E. Atunci, lucrul
mecanic efectuat de câmp pentru deplasarea sarcinii respective este
 
L AB  F  dl  q E  dl  q.u AB ,
C C
de unde rezultă
u L
AB AB
q
deci tensiunea dintre două puncte este numeric egală cu lucrul mecanic efectuat de câmpul electric
pentru a deplasa o sarcină punctiformă pozitivă unitară între cele două puncte.
În cazul unui câmp uniform, dacă deplasarea are loc în lungul unei linii de câmp, obţinem
u AB  E.l
unde l este lungimea segmentului de dreaptă AB.

2.3 Vectorul polarizaţie. Sarcini de polarizaţie

Starea de polarizare a dielectricilor
Din punct de vedere al comportării în câmp electric, materialele se clasifică în
 Materiale conductoare, în care există purtători mobili de sarcină electrică (p.m.s.), care se
pot deplasa liber de la un atom la altul; spre exemplu, în metale p.m.s. sunt electronii de
valenţă.
 Materiale izolante (dielectrici), în care nu există p.m.s.
În prezenţa câmpului electric materialele dielectrice se polarizează. Există două mecanisme
principale prin care se poate polariza un dielectric.
1. Polarizarea electronică (sau prin deformare).
Din motive de simplitate ne vom referi la atomul de hidrogen, care are un nucleu cu o sarcină pozitivă
+e şi un electron cu o sarcină negativă –e, care orbitează în jurul nucleului. Pe intervale de timp
suficient de lungi, la scară microscopică (cca. 10-16s), nu mai interesează poziţiile individuale ale
electronului, respectiv putem considera că sarcina –e este distribuită spaţial “continuu” în jurul
nucleului, ocupând un domeniu sferic concentric cu nucleul (norul electronic). Întrucât “centrul”
sarcinii negative distribuite coincide cu centrul sarcinii pozitive (Fig.1a), câmpul electric produs de
atom va fi nul.

a) b) c)
Fig.1
În prezenţa unui câmp electric, asupra electronului acţionează forţa F=qE, astfel că norul
electronic se alungeşte (“se deformează”) în sens opus câmpului electric, ceea ce face ca centrul
sarcinii negative să se separe de cel al sarcinii pozitive cu o distanţă l foarte mică (cca. 10-5 din
diametrul atomului) şi care depinde de E. Spunem că atomul s-a polarizat. Polarizarea este temporară
deoarece prin anularea câmpului electric norul electronic revine la forma lui iniţială.
În stare polarizată atomul se prezintă ca un “dipol electric”: un sistem format din două sarcini
punctiforme egale şi opuse ca semn, situate una faţă de cealaltă la distanţa l foarte mică. Acest dipol,
orientat după direcţia câmpului electric, este la rândul lui o sursă de câmp electric. Câmpul produs de

5
dipol este proporţional cu mărimea p=ql, numită moment electric dipolar. orientat după direcţia
câmpului (Fig.1c).
Dacă introducem un dielectric format din atomi, iniţial nepolari, într-un câmp electric, fiecare
atom se polarizează după direcţia locală a câmpului electric (Fig.2); câmpurile electrice produse de
dipolii elementari se compun şi dau un câmp rezultant, care reprezintă câmpul electric produs de
materialul polarizat. Aşadar, în prezenţa unui dielectric, câmpul electric este o superpoziţie dintre
câmpul exterior polarizator şi câmpului propriu, produs de atomii polarizaţi.

Fig.2
2. Polarizare prin rotaţie (sau orientare)
Moleculele unor substanţe au o structură nesimetrică, comportându-se ca un dipol chiar şi în absenţa
unui câmp exterior. Ca exemplu, în Fig.3 este reprezentată molecula de apă. Moleculele dipolare ale
unui astfel de dielectric sunt orientate aleator şi prin urmare câmpul electric rezultant este nul.
Introducând un material format din molecule polare într-un câmp electric, dipolii se rotesc astfel
încât vectorul p tinde către direcţia locală a câmpului aplicat (Fig.4). Alinierea momentelor dipolare
conduce la un câmp electric propriu rezultant nenul. Acest tip de polarizare se numeşte prin rotaţie
sau orientare.

Fig.3 Fig.4

În câmp electric alternativ, moleculele polare execută mici oscilaţii unghiulare în jurul unei poziţii de echilibru, cu
frecvenţa câmpului electric aplicat. Aceste oscilaţii au loc cu disipare de energie; energia disipată este cu atât mai mare cu
cât frecvenţa câmpului este mai mare. Căldura rezultată determină ridicarea temperaturii corpului respectiv. Pe acest efect se
bazează încălzirea în câmp de înaltă frecvenţă.
Sarcina totală a unui dielectric nu se modifică prin polarizare ea rămânând nulă; câmpul electric
aplicat determină doar o redistribuire locală a acesteia, distribuţia de sarcină care apare este “legată”
de atomi respectivi.
Prin anumite procedee tehnologice se pot obţine dielectrici care rămân polarizaţi şi după anularea
câmpului electric exterior, adică dielectrici cu polarizare permanentă, numiţi şi electreţi. Aceştia
sunt folosiţi în anumite aplicaţii tehnice, spre exemplu, la construcţia unor microfoane sau difuzoare.

Vectorul polarizaţie
Pentru a caracteriza starea de polarizare a unui dielectric este nevoie de o mărime fizică adecvată.
Vom considera un mic volum v din dielectric şi vom nota cu N numărul de dipoli moleculari pe care
îi conţine (Fig.5). Prin definiţie, mărimea vectorială
N
 pk
P lim 1
, (1)
v0 v
unde pk (k=1, N) reprezintă momentele dipolilor din elementul de volum considerat, se numeşte
polarizaţie. Din rel.(1) rezultă că P reprezintă densitatea de volum a momentelor dipolare, sau,
momentul dipolar al unităţii de volum. Unitatea de măsură pentru P este [P]=[q].[l]/[v]=C/m2

6
 Fig.5

În vid, neexistând materie, P=0. De asemenea, în absenţa unui câmp electric exterior în orice punct
al unui dielectric fără polarizaţie permanentă P=0.

Sarcini de polarizaţie
Starea de polarizare electrică, împreună cu starea de încărcare electrică, reprezintă stări de electrizare
a substanţei. Starea de încărcare electrică este caracterizată prin mărimea fizică scalară  (densitatea
de sarcina electrică), în timp ce starea de polarizare, specifică dielectricilor, este caracterizată prin
mărimea fizică vectorială P (polarizaţia).
Este convenabil să caracterizăm starea de polarizare a unui dielectric printr-o distribuţie
echivalentă de sarcină electrică, numită sarcină de polarizare sau sarcină legată. Condiţia de
echivalenţă este următoarea: “golim” corpul polarizat de conţinutul lui material şi în locul rămas liber
plasăm sarcinile de polarizaţie, cu o astfel de distribuţie încât câmpul electric produs de acestea să fie
identic cu câmpul propriu al corpului polarizat.
Pentru exemplificare, ne vom referi la o placă dielectrică omogenă introdusă într-un câmp electric
uniform E0 perpendicular pe placă (Fig.6a). Câmpul aplicat E0 fiind uniform, placa se polarizează
uniform, adică distribuţia dipolilor moleculari este uniformă. Întrucât sarcinile dipolare din volumul
plăcii se compensează reciproc, efectul polarizării constă în apariţia pe feţele plăcii perpendiculare pe
E0 a unei distribuţii superficiale de sarcină ’s, respectiv -’s, numită sarcină de polarizaţie sau
sarcină legată, deoarece nu se poate deplasa liber de la un atom la altul (Fig.6b). Prin urmare, dacă am
înlocui placa dielectică cu două suprafeţe corespunzând feţelor plăcii, şi pe care am considera o
distribuţie de sarcină ’, această distribuţie ar produce un câmp E’ identic cu câmpul produs de
placa polarizată. Aşa cum se observă, câmpul plăcii polarizate E’ este opus câmpului aplicat E0.
Câmpul rezultant va fi E=E0+E’, mai mic în placă decât în exteriorul ei (Fig.6c).

a) b) c)
Fig.6
Între fluxul vectorului P printr-o suprafaţă închisă , situată în întregime în dielectric, şi sarcina de
polarizaţie din volumul delimitat de , există relaţia

Q'   P  ds (2)

Ţinând cont că

7
 
Q'   'v dv ,
v
unde cu ’v s-a notat densitatea volumică a sarcinii de polarizaţie, după ce aplicăm rel.(2)
transformarea Gauss-Ostrogradski, obţinem forma locală a rel.(2),
'v  divP (3)
Din această relaţie rezultă că în cazul unei polarizări neuniforme apare o distribuţie volumică de
sarcină de polarizare.
Pe suprafaţa de separaţie a doi dielectrici, în general P este discontinuu şi deci nu putem aplica
formula lui Gauss-Ostrogradski pentru a obţine o formă locală a rel.(2). În acest caz vom calcula
fluxul lui P printr-o suprafaţă închisă având forma unui cilindru plat, de înălţime h foarte mică, cu
bazele “mulate” pe feţele suprafeţei de separaţie S12, ca în Fig.7. Înălţimea h fiind foarte mică, fluxul
prin suprafaţa laterală a cilindrului se poate neglija. Suprafaţa bazelor, S, se alege suficient de mică
pentru a putea considera vectorul P constant pe baze respectivă. Cu aceste presupuneri, fluxul lui P
prin cilindrul  are expresia
 P  ds  P1  n1 S  P 2  n 2 S  n12  (P 2  P1 )S .

Pe de altă parte, sarcina de polarizaţie închisă de , şi care se găseşte pe porţiunea din S12 interceptată
de cilindru, are expresia
Q'  ' s S .
Înlocuind ultimile două relaţii în (2), obţinem
 
's  n 12  P 2  P 1  P1n  P2n , (4)
unde ’s este densitatea sarcinii de polarizaţie pe suprafaţa respectivă, n12 este versorul normalei la
suprafaţă în punctul considerat, orientat de la mediul 1 către mediul 2, iar P1n şi P2n sunt componentele
normale ale polarizaţiei la suprafaţa considerată (Fig.7).

Fig.7
Sarcina de polarizaţie totală a unui corp este însă nulă, deoarece distribuţia sarcinii de polarizaţie
corespunde de fapt unei redistribuiri la nivel local a sarcinii atomice sau moleculare, care este nulă.

Rigiditate dielectrică
Dacă intensitatea câmpului electric depăşeşte o anumită valoare, specifică fiecărui tip de dielectric,
forţa exercitată de câmp asupra electronilor devine aşa de mare încât “smulge” unii electroni din
atomii de care aparţin, îi accelerează şi astfel se iniţiază un proces în avalanşă de producere a noi
electroni “eliberaţi”; în final, în dielectric apare un “canal” conductor. Spunem că dielectricul a
“străpuns”. Curentului electric intens care străbate canalul conductor determină o degajare masivă de
căldură care conduce la arderea şi distrugerea materialului izolant. Acest fenomen apare, de exemplu,
la un condensator electric căruia i se aplică o tensiune mai mare decât tensiunea nominală.
Valoarea maximă a intensităţii câmpului electric Estr,ce se poate stabili într-un dielectric fără a
provoca străpungerea acestuia, se numeşte rigiditate dielectrică. Aceasta este o mărime caracteristică
fiecărui dielectric în parte. De exemplu, pentru aer uscat, în condiţii normale de presiune şi
temperatură, Estr  30 kV/cm. Altfel spus, dacă între două plăci metalice, aşezate în aer la distanţa

8
d=1mm una de cealaltă, se aplică o tensiune mai mare decăt Umax=Estr.d=3kV, atunci între plăci apare
un arc electric. Hârtia are rigiditatea dielectrică de cca. (100-200) kV/cm, pertinaxul (100-150)
kV/cm, etc.
În cazul dielectricilor gazoşi, aflaţi într-un câmp puternic neuniform, aşa cum este, de exemplu, câmpul din vecinătatea
vârfurilor sau firelor metalice, străpungerea dielectrică este precedată de un fenomen numit efect corona. Acesta este o
descărcare electrică autonomă, incompletă, în vecinătatea conductoarelor, datorată ionizării puternice a gazului din această
regiune. Conductoarele apar înconjurate de o coroană luminoasă (halou), de un violet-palid. Datorită proceselor de ionizare
asociate, efectul corona este o sursă puternică de perturbaţii radio. Efectul corona a fost observat de marinari apărând pe
vârful catargelor în atmosfera încărcată care precede o furtună, fiind numit focul sfântului Elm.

2.4 Legea polarizaţiei temporare

Pentru dielectrici cu polarizare temporară există o relaţie directă între vectorul polarizaţie şi
intensitatea câmpului electric,

P  f(E) (1)
relaţie cunoscută drept legea polarizaţiei temporare. Această lege este o lege de material întrucât
dependenţa dintre P şi E depinde de natura dielectricului în cauză.
Dacă polarizaţia P într-un punct nu depinde de direcţia vectorului E din acel punct, spunem că
materialul este izotrop; în caz contrar este anizotrop. Pentru dielectrici izotropi legea polarizaţiei
temporare se scrie în forma

P   0 e E (2)

unde e este o constantă de material adimensională, numită susceptivitate electrică. Dacă

susceptivitatea electrică are aceiaşi valoare în oricare punct al dielectricului, dielectricul este omogen;
în caz contra este neomogen. În fine, dacă susceptivitatea electrică nu depinde de mărimea câmpului
electrc E, atunci dielectricul este liniar; în caz contrar este neliniar.
Pentru caracterizarea câmpului electric în medii dielectrice este convenabil să introducem un nou
vector, numit inducţie electrică D, definit prin relaţia
D   0 E  P , [C/m2] (3)
cunoscută sub denumirea de legea legăturii dintre D, E şi P.
Pentru dielectrici izotropi şi fără polarizaţie permanentă, înlocuind rel. (2) în (3), obţinem

D   0 E  P   0 E   0  e E   0 1  e E ,
sau

D  E (4)
unde
 r 1  e (5)

reprezintă permitivitatea relativă a dielectricului, iar

   0 r [F/m] (6)

permitivitatea absolută a acestuia.

Permitivitatea relativă este evident adimensională, iar cea absolută are aceiaşi unitate de măsură ca
şi permitivitatea vidului. În cazul vidului P=0, şi deci din rel.(2.5) rezultă că e0=1, iar din (2.15)
rezultă r0=1. Pentru aer r=1,0006, astfel că în majoritatea aplicaţiilor tehnice putem să-l asimilăm
vidului.
Permitivitate este un parametru de material important al unui dielectric, conţinând aceiaşi
informaţie ca şi susceptivitatea lui. Permitivitatea unui dielectric se determină experimental. Criteriile

9
de clasificare a dielectricilor în (ne)omogeni, (ne)liniari, respectiv (an)izotropi legate de e rămân
valabile şi pentru  .

2.5 Legea fluxului electric

Forma integrală a legii fluxului electric
Fluxul vectorului inducţie electrică se numeşte flux electric. Experienţa arată că fluxul electric printr-o
suprafaţă închisă depinde numai de sarcina liberă din interiorul suprafeţei respective. Enunţul legii
fluxului electric este următorul:
Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă arbitrară este egal cu sarcina liberă
din volumul delimitat de suprafaţa considerată,
 D  ds  Q

v (1)

Prin convenţie, elementul de suprafaţă ds al unei suprafeţe închise este orientat către exteriorul
acesteia (Fig.1).

Fig.1 Fig.2
În Fig.2 sunt reprezentate câteva exemple de scriere a legii fluxului electric, pentru a evidenţia faptul
că numai sarcinile din interiorul suprafeţei închise contribuie la fluxul prin suprafaţa respectivă:
Q Q  Q3
D  ds  1 ,
0  D  ds  2
0 
, respectiv D  ds  0 .
1 2 3

Forma locală a legii

Dacă sarcina Q este distribuită volumic în v, cu densitatea v, atunci

Qv   v dv . (2)
v
Transformând integrala de suprafaţă din (1) într-o integrală de volum cu ajutorul relaţiei lui Gauss-
Ostrogradski şi ţinând cont de rel.(2), obţinem
 (divD) dv   v dv ,
v v
de unde

div D   v (3)

Această relaţie reprezintă forma locală a legii fluxului electric, cu enunţul: în orice punct din câmpul
electric divergenţa vectorului inducţie electrică este egală cu densitatea de sarcină din acel punct.
Este posibil ca sarcina electrică să fie distribuită pe o suprafaţă S12, cu densitatea s, situaţie care
apare, de exemplu, dacă S12 separă două medii dielectrice diferite. În acest caz vectorul D suferă un
salt la trecerea de pe o faţă a suprafeţei pe cealaltă şi relaţia lui Gauss-Ostrogradski nu mai este

10
valabilă. Pentru a găsi forma locală în puncte ale unor suprafeţe de discontinuitate a vectorului D,
aplicăm legea fluxului electric în formă integrală unei suprafeţe închise de forma unui cilindru plat, de
înalţime h foarte mică, cu bazele de-o parte şi de cealaltă a suprafeţei S12 , cum am procedat în
subcap.2.3. (Fig.3).

Fig.3

Obţinem astfel relaţia

n12  ( D 2  D1 )  D2n  D1n   s , (4)
unde n12 este versorul normalei la suprafaţă în punctul considerat, orientat de la mediul 1 către mediul
2, iar D1n şi D2n sunt componentele normale ale inducţiei la suprafaţa S12 în punctul considerat, care
reprezintă forma locală a legii fluxului electric pentru puncte ale unei suprafeţe de discontinuitate a lui
D.
Dacă pe S12 nu există sarcină liberă, adică s=0, atunci din (4) rezultă
D 1n  D 2 n , (5)
relaţie care exprimă conservarea componentei normale a inducţiei electrice la suprafaţa de separaţie a
doi dielectrici diferiţi.

Teorema lui Gauss

În vid P=0 şi deci D=0E. În acest caz legea fluxului electric are expresia
Qv

E  ds   ,
0
(6)

cunoscută sub denumirea de teorema lui Gauss. Forma locală corespunzătoare este
v
div E  , (7)
0

Calcului câmpului electric cu ajutorul legii fluxului electric

Forma integrală a legii fluxului electric poate fi folosită pentru calculul câmpului electric în
probleme care prezintă simetrii particulare. În dielectrici liniari, omogeni şi izotropi, sau în vid, din
relaţia D=E rezultă că vectorii E şi D sunt coliniari şi proporţionali în orice punct din acel dielectric,
întrucât  este o mărime constantă în acest caz.
Algoritmul metodei bazate pe această lege este următorul:
1. Folosind considerente bazate pe simetria problemei se stabileşte direcţia vectorului E, precum
şi coordonatele de care depinde modulul acestuia;
2. Se alege o suprafaţă închisă  în concordanţă cu tipul de simetrie al problemei astfel încât pe
unele porţiuni ale acesteia vectorii E şi ds să fie coliniari, iar modulul E să fie constant, iar pe
celelalte porţiuni E şi ds să fie ortogonali.
3. Se calculează fluxul electric prin 
4. Se calculează sarcina din volumul delimitat de 
5. Se înlocuiesc rezultatele de la 3 şi 4 în legea fluxului electric şi se explicitează E
APLICAŢIA 1 O sarcină punctiformă Q este plasată în vid. Să se calculeze intensitatea câmpului
electric într-un punct arbitrar P.

11
 a) b)

Fig.4
Rezolvare. Din motive de simetrie, vectorul E într-un punct P este dirijat după dreapta care uneşte acel
punct cu sarcina “sursă” Q orientat dinspre sarcină dacă aceasta este pozitivă. Modulul său are aceiaşi
valoare în puncte situate la aceiaşi distanţă de sarcina Q - simetrie sferică. (Fig.4a). Pentru a aplica
teorema lui Gauss alegem ca suprafaţă  o sferă de rază r cu centrul în Q. Atunci
 E  ds   E.ds  E  ds  4r 2 E
  
Sarcina din volumul delimitat de  este chiar Q astfel că
Q
 E  ds  4r 2 E   0

de unde
Q Q
E , D  0 E 
4 0 r 2 4r 2
Dacă notăm cu r vectorul de poziţie al punctului faţă de sarcina Q, atunci
Q r
E  
4 0 r 3
APLICAŢIA 2. O sarcină electrică este uniform distribuită pe o dreaptă, cu densitatea l. Să se
calculeze intensitatea câmpului electric într-un punct arbitrar P.

Fig.5

Rezolvare. Din motive de simetrie vectorul E este perpendicular pe firul încărcat (Fig.5). Modulul său
are aceiaşi valoare în toate punctele situate la aceiaşi distanţă de firul încărcat - câmpul are deci
simetrie cilindrică. Vom aplica legea fluxului electric pe o suprafaţă închisă  cilindrică coaxială cu
firul, de lungime l, având bazele perpendiculare pe fir. Pe suprafaţa laterală vectorii E şi ds sunt
coliniari (E.ds=E.ds), iar pe cele două baze sunt perpendiculari (E.ds=0). Fluxul prin  este deci

12
   0 E.ds   0 S lat E ds  20 rlE
Sarcina din volumul închis de  este uniform repartizată segmentul de fir de lungime l delimitat de
cele două baze ale cilindrului. Prin urmare
QV    l dl   l l
fir

Egalând cele două relaţii obţinem

l
E
2 0 r
APLICAŢIA 3. O sarcină electrică este uniform repartizată pe un plan, cu densitatea s. Să se
calculeze intensitatea câmpului electric într-un punct arbitrar P.

a) b)
Fig.6
Rezolvare. Din motive de simetrie vectorul E este perpendicular pe plan, iar modulul său are aceiaşi
valoare în toate punctele situate la aceiaşi distanţă faţă de plan (Fig.6a). Vom aplica legea fluxului
electric pentru o suprafaţă închisă cilindrică, perpendiculară pe plan, bazele fiind paralele cu planul
încărcat, de-o parte şi de alta a lui (Fig.6b). Pe cele două baze vectorii E şi ds sunt coliniari, iar pe
suprafaţa laterală sunt perpendiculari. Fluxul prin suprafaţa închisă este deci
 
 0 E  ds  2 0 E.ds  2 0 E.S ,
 baza
S fiind aria uneia din baze. Sarcina din interiorul suprafeţei este distribuită pe porţiunea din plan
intersectată de cilindru, de arie S:
QV   s .S
Înlocuind cele două rezultate în legea fluxului electric rezultă
s
E
2 0
Se observă că E nu depinde de poziţia punctului faţă de plan, deci câmpul este uniform.
APLICAŢIA 4. O sferă dielectrică, de rază a şi permitivitate , este uniform încărcată cu sarcină,
distribuită volumic cu densitatea v (Fig.7). Presupunând sfera plasată în vid, să se calculeze:
a). Câmpurile D şi E.
b). Polarizaţia P şi densitatea sarcinilor de polarizaţie ’v, ’s.

13
 a) b) c)
Fig.7

Rezolvare. a). Din motive de simetrie, câmpul electric are o simetrie sferică, la fel ca în cazul unei
sarcini punctiforme. Este însă de presupus că expresia câmpului într-un punct din sferă diferă de cea
dintr-un punct din exteriorul sferei. Vom considera deci două cazuri, după cum punctul în care
calculăm câmpul este în interiorul, respectiv exteriorul sferei încărcate.
a). r<a . Suprafaţa  este conţinută în mediul dielectric, iar fluxul are expresia
  E  ds   E.ds  E  ds  4r 2 E
  
În volumul delimitat de suprafeţa  se găseşte sarcina
4r 3

Qv   v dv 
3
v
v
Înlocuind cele doua rezultate în legea fluxului electric, obţinem
r r
E   v respectiv D  E  v
3 3

b). r>a. Suprafaţa  este acuma în vid, iar fluxul are expresia
  0 E  ds   0  E.ds   0 E  ds  40 r 2 E
  
În volumul delimitat de  se găseşte este toată sarcina distribuită în sfera încărcată, deci
4a 3
 
Qv    v dv   v dv 
3
v
v  va
Înlocuind în legea fluxului electric obţinem
a3 a3
E v , respectiv D  0 E  v
3 0 r 2 3r 2

Se observa că pe suprafaţa sferei E are un salt, în timp ce D este continuu:

a a a a
E r a  v , E r a   v , D r  a  v , D r  a  v
 3  3 0  3  3
Continuitatea lui D rezultă şi din teorema de conservare a componentei normale a lui D. În adevăr,
într-un punct de pe suprafaţa sferei nu există distribuţie de sarcină liberă, deci componenta normală a
lui D se conservă. Pe de altă parte, D fiind radial, el nu are decât componentă normală în punctul
considerat şi deci D(r=a-)=D(r=a+), aşa cum am găsit mai sus.
b). În exteriorul sferei dielectrice fiind vid, P=0 şi nu avem nici sarcini de polarizaţie.
În sfera dielectrică, din legea polarizaţiei temporare rezultă
v r  r  1 v r
P   0  e E   0  r  1   
3 0  r r 3
Densitatea volumică a sarcinii de polarizaţie se obţine din relaţia
  1 v  1
 'v   div P   r  div r   v  r
r 3 r

14
unde s-a ţinut cont că divr=3. Datorită faptului că P este discontinuu pe suprafaţa sferei, pe aceasta
apare o distribuţie superficială de sarcină de polarizaţie, dată de relaţia

 

 ' s   n 12  P 2  P 1   P r  a  P r  a 

r  1 v a
r

3
fiindcă P(r=a+)=0, fiind în vid..
Ca o verificare vom calcula sarcina de polarizaţie totală, care ştim că trebuie să fie nulă:
 
Q'   'v d v   's d s   'v dv   's d s   
v S v S

 v  r 1  4 a 3  v a  r 
1
    4 a 2 0
 r 3 3 r

APLICAŢIA 5. O placă dielectrică din teflon (r=2,1) este introdusă într-un câmp electric
perpendicular pe placă, uniform, de mărime E0 cunoscută (Fig.8). Să se calculeze D, E şi P într-un
punct din exteriorul, respectiv interiorul plăcii.

Fig.8

Rezolvare. Câmpul electric produs de placa polarizată este echivalent cu cel produs de două plane
uniform încărcate cu sarcini superficiale de polarizaţie egale şi de semne opuse s’. Se poate arăta
uşor că acest câmp are intensitatea zero în exteriorul planelor, respectiv ’s/0 între plane (indicaţie:
folosiţi rezultatul din aplicaţia 3 şi principiul superpoziţiei).
Câmpul rezultant este E=E0+E’, unde E’ este câmpul materiei polarizate, adică câmpul sarcinilor
de polarizaţie. Într-un punct din exteriorul plăcii E= E0, D=0 E=0 E0, iar P=0, placa fiind în vid.
Pe suprafaţa de separaţie placă-vid nu există sarcină liberă (s=0), deci componenta normală a lui
D se conservă. Cum D nu are decât componentă normală pe această suprafaţă rezultă că D în placă are
aceiaşi valoare ca în exteriorul ei, adică D=0E0. Corespunzător, intensitatea câmpului electric în placă
este
D  0 E0 E0
E    0,48E 0
  r
În final, calculăm polarizaţia în interiorul plăcii:
 1
P  D   0 E   0 E0   0 E   0 E0 1    0,52 0 E0 .
 r 
APLICAŢIA 6. Un corp metalic încărcat cu sarcina Q este plasat în vid. Să se compare intensitatea
câmpului electric E0 dintr-un punct arbitrar cu valoarea câmpului E din acelaşi punct dacă mediul în
care este plasat corpul are permitivitatea .
Rezolvare.

15
 a) b)
Fig.9

Dacă scriem legea fluxului electric pentru o suprafaţă , în cele două situaţii (Fig.9), obţinem:
  0 E 0 .ds  Q1 , respectiv   0 r E.ds  Q1
1 1
Întrucât fluxul rămâne acelaşi (sarcinile libere de pa corpurile metalice nu se modifică, iar sarcinile de
polarizaţie care apar în dielectric nu intervin în legea fluxului electric), putem trage concluzia că
E=E0/r, adică într-un punct din dielectric intensitatea câmpului electric este de r ori mai mică decât în
absenţa dielectricului.

16