4 Câmpul magnetic

4.1 Inducţia magnetică

Experienţa arată că între conductoarele parcurse de curenţi electrici se exercită forţe, cu caracteristici
diferite faţă de forţele electrice. Spre exemplu, între două conductoare rectilinii, paralele, foarte lungi,
parcurse de curenţii i1 respectiv i2, apar forţe sunt de atracţie dacă curenţii au acelaşi sens, respectiv de
respingere în caz contrar. Forţele au direcţia reprezentată în Fig.1, sunt egale ca mărime şi opuse ca
sens.

Fig.1
Se constată experimental că modulul forţei F21, care se exercită asupra unei porţiuni de lungime l din
conductorul 2, este de forma
F21  B1 (i1 , d ) i2l .
Mărimea B1, depinde numai de curentul i1 şi de poziţia în care este plasat conductorului 2 faţă de
conductorul 1. La un curent i1 dat, B1 este o funcţie de punct, la fel ca şi E din câmpul electric.
Această experienţă, precum şi multe altele, au condus la concluzia că un conductor parcurs de
curent electric produce un câmp, numit câmp magnetic, caracterizat printr-un vector numit inducţie
magnetică B. În SI [B]=N/(A.m)=T ( tesla).
Forţa care se exercită între conductoarele parcurse de curent electric este un rezultat al unei forţe
mai fundamentale, numită forţa Lorentz. Astfel, experienţa arată că dacă o sarcină punctiformă q se
deplasează într-un câmp magnetic, atunci asupra ei câmpul exercită o forţă

F  q vxB  (1)
unde v este viteza sarcinii q într-un punct arbitrar din câmp, iar B vectorul inducţie magnetică din
punctul respectiv. Cei trei vectori- v, B şi F –sunt corelaţi astfel (Fig.2) :
 v şi B determină un plan, pe care este perpendicular F;
 sensul lui F coincide cu sensul de înaintare al unui burghiu drept, rotit de la v către B pe
drumul cel mai scurt (dacă q >0).

Fig.2

1
Dacă într-o regiune există atât un câmp electric – pus în evidenţă, de exemplu, prin forţa electrică
F=qE simţită de sarcina q aflată în repaus- cât şi un câmp magnetic – pus în evidenţă, spre exemplu,
prin forţa Lorentz simţită de sarcina q aflată acum în mişcare, atunci forţa exercitată asupra sarcinii
aflată în mişcare este
 
F  qE  q v  B
Pe lângă conductoarele parcurse de curent electric, mai produc câmp magnetic anumite substanţe şi
chiar câmpul electric, dacă este variabil în timp.

4.2 Vectorul magnetizaţie. Curenţi legaţi

Experienţa arată că prin introducerea unui corp într-un câmp magnetic, acesta se magnetizează,
devenind el însuşi o sursă de câmp magnetic. Modul în care se magnetizează diferitele materiale este
determinat de structura lor atomică şi diferă sensibil de la o clasă de materiale la alta.
Magnetizarea unui corp poate fi explicată folosind ca model dipolul magnetic. Acesta este o mică
buclă conductoare, parcursă de curent electric, care produce câmp magnetic, iar dacă este introdusă
într-un câmp magnetic exterior, suferă forţe şi momente mecanice din partea acestuia. O comportare
similară o are şi un mic corp magnetizat. Comportarea magnetică a dipolului magnetic este
determinată de mărimea vectorială m=ISn, numită moment magnetic dipolar, unde S este aria
buclei, I curentul care o parcurge, iar n este versorul normalei la suprafaţa buclei, asociat cu I prin
regula burghiului drept). Unitatea de măsură pentru m este A.m2.

Fig.1 Fig.2
Acest model este sugerat de faptul că la nivel microscopic mişcarea orbitală a electronilor unui
atom poate fi văzută ca un curent circular. Ulterior s-a descoperit că la momentul magnetic al atomului
mai contribuie şi mişcarea de spin a electronilor, respectiv a nucleului. Momentul magnetic m este
rezultanta tuturor acestor contribuţii.
Comportamentul magnetic al unui corp este echivalent cu al unui ansamblu de dipoli magnetici
microscopici, distribuiţi în vid în locul corpului respectiv. În absenţa unor acţiuni exterioare, dipolii
sunt orientaţi aleator şi ca urmare câmpul magnetic rezultant produs de aceştia nul. În prezenţa unui
câmp magnetic, sub acţiunea forţelor exercitate de acesta, dipoli se rotesc astfel încât momentele lor
magnetice să se alinieze după direcţia câmpului magnetic aplicat. Ca urmare, câmpurile individuale ale
dipolilor magnetici se întăresc reciproc, rezultând un câmp magnetic diferit de zero, respectiv corpul
se magnetizează( Fig.2).

Vectorul magnetizaţie
Starea de magnetizare a unui corp este caracterizată prin mărimea vectorială M, numită magnetizaţie,
definită prin relaţia
m
M  lim , [A/m] (1)
v0 v
în care v este un mic volum din corpul respectiv, iar suma de la numitor reprezintă momentul
magnetic rezultant al dipolilor din acest (Fig.2). Din rel.(1) rezultă că M reprezintă densitatea
momentelor magnetice, respectiv momentul magnetic al unităţii de volum.

2
 În general, în absenţa unui câmp magnetic aplicat, momentele magnetice sunt orientate aleator şi
deci rezultanta lor este nulă, adică M=0. În prezenţa câmpului magnetic dipolii se aliniază după
direcţia acestuia, rezultând M0 (Fig.2). Dacă, după anularea câmpului aplicat, M redevine zero,
atunci vorbim de o magnetizare temporară. În caz contrar, adică dacă M0 şi în absenţa unui câmp
aplicat, magnetizarea este permanentă, iar corpul respectiv un magnet permanent. Evident că în
exteriorul unui corp M=0.

Curenţi legaţi
Până la acest moment am identificat două surse de câmp magnetic: sarcinile în mişcare (respectiv
curenţii electrici de conducţie) şi corpurile magnetizate. Ca şi în cazul câmpului electric produs de
corpurile polarizate, este convenabil, din punct de vedere al calculului câmpului magnetic, să
echivalăm corpul magnetizat printr-o distribuţie de curenţi fictivi, care circulă în vid în domeniul
iniţial ocupa de corpul magnetizat, şi care produc un câmp magnetic identic cu cel al corpului
magnetizat. Aceşti curenţi se numesc curenţi legaţi, curenţi de magnetizare, sau curenţi amperieni
(Ampere a fost primul care i-a folosit pentru a explica magnetizrea corpurilor).
Într-un punct din domeniul ocupat de corpul magnetizat, între densitatea curenţilor legaţi J’ şi
magnetizaţia M există relaţia
'
J   M . (2)
Pe suprafaţa respectivă
'
J s M  n , (3)

unde J’s este densitatatea curentului care circulă pe suprafaţa corpului, iar n este versorul normalei la
suprafaţa respectivă.
Spre exemplu, fie o bară lungă, uniform magnetizată (Fig.2). Atunci J’=rotM=0, iar J’s=M, cu
direcţia şi sensul din Fig.2. Câmpul magnetic al barei este deci produs de curenţii amperieni care
circulă pe suprafaţa barei, formând o “pătură” de curent.

Fig.2

Din cele prezentate rezultă următoarea analogie dintre modelul stării de magnetizare şi cel al stării
de polarizare al unui corp:
 dipol magnetic  dipol electric,
 moment magnetic dipolar m  moment electric dipolar p;
 magnetizaţia M  polarizaţia P;
 densitatea curenţilor legaţi (de magnetizaţie) J’  densitatea sarcinilor legate (de
polarizaţie ’.

4.3 Legea magnetizaţiei temporare

Starea de magnetizare temporară a unui corp depinde, printre altele, de mărimea câmpului magnetic
din corpul respectiv. Pentru a caracteriza câmpul magnetic în acest caz este convenabil să introducem
o nouă mărime vectorială, numită intensitatea câmpului magnetic, definită prin relaţia

3
 B
H  M , [A/m] (1)
0
unde 0=4.10-7 H/m este o constantă universală, numită permeabilitatea vidului. În unitatea ei de
măsură intervine henry-ul (H), unitatea de măsură a inductivităţii, pe care o vom defini în capitolul 7.
Rel.(1) se poate scrie în forma
 
B   0 H M , (2)
cunoscută sub denumirea de legea legăturii dintre B, H şi M.
Legătura dintre magnetizaţia M şi intensitatea câmpului magnetic H,
M  M (H ) (3)
pentru corpuri cu magnetizare temporară, poartă numele de legea magnetizaţiei temporare.
Ca şi în cazul polarizaţiei, materialele pentru care M nu depinde de direcţia vectorului H, se
numesc izotrope. În acest caz rel.(3) are forma
M  mH , (4)
unde constanta de proporţionalitate m ( “hi”) se numeşte susceptibilitate magnetică şi este o constantă
de material adimensională. Vectorii M şi H într-un punct al unui mediu izotrop sunt coliniarii.
Materialele care nu satisfac această condiţie se numesc anizotrope. În acest caz M si H nu mai sunt
coliniari, iar m nu mai este un scalar ci un tensor. Dacă m are aceiaşi valoare în orice punct al
corpului magnetizat, acesta se spune că este omogen, respectiv neomogen în caz contrar. Dacă χm are
aceiaşi valoare oricare ar fi valoarea lui H, materialul se spune că este liniar, respectiv neliniar în caz
contrar. Pentru un mediu liniar dependenţa M(H) este o dreaptă, a cărei pantă este chiar m .
Pentru materialele izotrope, magnetizate temporar, înlocuind (4) în (2), obţinem:
    
B   0 H M   0 H   m H   0 1   m H ,
respectiv
B  H (5)
unde cu  r  1   m s-a notat permeabilitatea relativă a materialului, iar cu    0 r
permeabilitatea lui absolută.
În funcţie de mecanismele fizice implicate în procesul de magnetizare, deosebim trei grupe
principale de materiale:
1. Materiale diamagnetice, la care M este opus lui H, astfel că m < 0,
respectiv r < 1. Valorile lui m sunt extrem de mici şi deci practic r  1. Spre exemplu,
susceptibilitatea magnetică a cuprului este m = - 10.10-6 , iar a argintului, m = 19.10-6.
2. Materiale paramagnetice, la care M are sensul lui H, deci m > 0,
respectiv r > 1, dar, din nou, m este foarte mic, respectiv r 1. Spre exemplu,
susceptibilitatea magnetică a aluminiului este m = 22.10-6, iar a platinei, m = 330.10-6.
3. Materiale feromagnetice, la care M are direcţia lui H, dar m este
foarte mare, respectiv r >>1. În această grupă intră fierul, cobaltul, nichelul şi diferite aliaje
ale acestora. Spre exemplu, un aliaj cu permeabilitate foarte mare este permalloy-ul (78,5%Ni,
21,5% Fe), la care r este de ordinul a 104.
Materialele dia- şi paramagnetice se magnetizează aşadar foarte slab şi nu sunt interesante pentru
aplicaţiile tehnice uzuale. Materialele feromagnetice în schimb, sunt surse de câmp magnetic mult mai
mare decât câmpul folosit pentru magnetizarea lor, fiind un fel de “amplificatoare” de câmp magnetic.
Spre exemplu, dacă într-o bobină cilindrică lungă, parcursă de curent electric, în interiorul căreia
există un câmp magnetic uniform de intensitate H, respectiv inducţie B0= 0 H, se introduce o bară
feromagnetică lungă, de susceptibilitate m >>1, magnetizaţia în bară este M = m H, iar inducţia
magnetică B=0(M+H)=0(m+1)H0mH=mB0, adică de m ori mai mare decât în absenţa barei.
Dacă ţinem cont că la un material feromagnetic m este de ordinul miilor şi mai mare, putem înţelege
amploarea acestui fenomen.

4
 a) b)

c)
Fig.1

În Fig.1 sunt reprezentate câmpurile B, H şi M corespunzătoare exemplului considerat.

4.4 Legea fluxului magnetic

Forma integrală a legii
Fluxul vectorului inducţie magnetică B printr-o suprafaţă se numeşte flux magnetic:

  B  ds [Wb] (1)
S
Unitatea lui de măsură se numeşte weber (Wb): 1Wb=1T.1m2.
Dacă suprafaţa este închisă, experienţa arată că este valabilă următoarea proprietate, numită legea
fluxului magnetic:
Fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă arbitrară  este zero:

 B d s  0 (2)


Prin convenţie, elementul de suprafaţă ds este orientat către exteriorul suprafeţei închise . (Fig.1)

Fig.1 Fig.2

Forma locală a legii

5
Aplicând rel.(2) formula lui Gauss-Ostrogradski, obţinem
 Bd s   (divB)  ds 0
 v
de unde rezultă
div B  0 (3)
adică forma locală a legii fluxului magnetic. Comparând această relaţie cu forma locală a legii fluxului
electric, divD=v, rezultă că nu există “sarcini magnetice” similare sarcinilor electrice. Câmpul B este
deci un câmp solenoidal, ale cărui linii de câmp sunt întotdeauna curbe închise, aşa cum s-a
demonstrat în subcap.1.6 (Fig.2).
Dacă în domeniul considerat există suprafeţe de discontinuitate pentru B, ca de exemplu suprafeţe
care separă medii magnetice diferite, atunci relaţia (3) nu mai este valabilă. În acest caz trebuie să
aplicăm forma integrală (2) pentru o suprafaţă de forma unui cilindru plat, cu bazele “mulate” pe cele
două feţe ale suprafeţei de discontinuitate, aşa cum am procedat la legea fluxului electric. Rezultatul
acestui calcul este
 
n 12  B 2  B 1  B1n  B2n  0 ,
respectiv
B1n  B2n , (4)
relaţie care exprimă conservarea componentei normale a inducţiei magnetice la trecerea printr-o
suprafaţă de discontinuitate (Fig.3).

Fig.3

Potenţialul magnetic vector

În baza identităţii vectoriale
div(rot A)    (  A)  0 ,
unde A este un vector arbitrar, putem exprima inducţia magnetică în forma
B  rot A . (5)
Vectorul A astfel definit se numeşte potenţial magnetic vector. Unitatea lui de măsură este T.m sau
Wb/m.
Cu ajutorul potenţialului vector fluxul magnetic printr-o suprafaţă S se poate scrie în forma

  B  ds   rot A  ds   A  dl (5)
S S 
unde s-a aplicat formula lui Stokes. Elementul de linie dl pe conturul închis  care delimitează
suprafaţa S şi elementul de suprafaţă ds al acestei suprafeţe sunt asociate conform regulei burghiului
drept.
APLICAŢIA 1. Să se arate că fluxul magnetic prin orice suprafaţă care se sprijină pe o curbă
închisă este acelaşi.

6
 Fig.4

Rezolvare. Aplicăm legea fluxului magnetic pe suprafaţa închisă =S1S2, unde S1 şi S2 sunt două
suprafeţe deschise arbitrare, având aceiaşi curbă  drept frontieră (Fig.4):
 B  ds   B  ds   B  ds   B  ds1   B  ds2  1   2  0 ,
 S1 S2 S1 S2
de unde
1   2 .
Sensurile elementelor de suprafaţă ds1, respectiv ds2, sunt corelate cu sensul lui dl prin regula
burghiului drept. S-a ţinut cont că ds1=ds, iar ds2=-ds.