8 Unde electromagnetice în spaţiu liber

8.1 Ecuaţiile undelor electromagnetice

Ecuaţiile lui Maxwell relevă posibilitatea propagării în spaţiu a câmpului electromagnetic sub formă
de unde electromagnetice, fapt confirmat experimental de către H. Hertz. În cele ce urmează vom
stabili ecuaţiile pe care le satisface câmpul electromagnetic într-un punct dintr-un domeniu nelimitat,
în care nu există o sarcină liberă ( v=0), umplut cu un mediu omogen, liniar şi izotrop, aflat în repaus.
Cu aceste ipoteze, ecuaţiile lui Maxwell devin
E 0 (1a)
 H  0 (1b)
H
E  (1c)
t
E
H   E   (1d)
t

Aplicând operatorul () ecuaţiei (1c) şi ţinând cont de ecuaţia (1d), obţinem

 
  E  

t
 
 H   
E
t
 
2E
t 2
Folosindu-ne de identitatea vectorială
   
 E   E   2 E
şi ţinând cont de rel. (1a), obţinem
E  2E
 2 E     (2a)
t t 2

unde 2 este operatorul Laplace aplicat unui câmp vectorial (vezi cap1).
În mod similar, dar pornind de la rel.(1d), obţinem
H 2H
 2 H     (2b)
t t 2
Soluţiile E(x, y, z, t) şi H(x, y, z, t) ale acestor două ecuaţii cu derivate parţiale, de ordinul 2, liniare,
corespund unei unde electromagnetice, motiv pentru care sunt denumite ecuaţiile undelor
electromagnetice, sau ecuaţiile lui Helmholtz.
Dacă sursele de câmp variază sinusoidal în timp, atunci şi E(t), H(t) variază sinusoidal deoarece
mediul este presupus liniar. În acest caz putem folosi metoda reprezentării în complex a funcţiilor
sinusoidale, aşa cum am procedat deja la vectorul Poynting:
E( t )  E m sin(  t   E )  E  E m e j . E
H ( t )  H m sin(  t   H )  H  H m e j . H
Vectorilor reali E  E( t ) u E şi H  H ( t ) u H le vor corespunde vectorii complecşi E  E u E ,
respectiv H  H u H , unde u E şi u H sunt versorii corespunzători.

1
 Ecuaţiile pe care le satisfac vectorii complecşi se obţin din ecuaţiile (2a, 2b) înlocuind vectorii reali
cu vectorii complecşi corespunzători şi operatorul de derivare în raport cu timpul prin înmulţirea cu j
a vectorului complex respectiv:
 2 E  j jE (3a)
2 H  j j  H (3b)
Cu notaţia
 2  j j  (4)
cele două ecuaţii devin

2E   2E (5a)

2 H   2 H (5b)

Mărimea complexă introdusă anterior,

  j j    j (6)

se numeşte constantă de propagare. Aşa cum vom vedea când rezolvăm ecuaţiile de undă (5.6), partea
reală  caracterizează micşorarea amplitudinii undei electromagnetice care se propagă într-un mediu
disipativ, de unde denumirea de constantă de atenuare; partea reală β intervine în faza undei, motiv
pentru care se numeşte constantă de fază. Analiza dimensională a rel.(5) ne arată că []=m-1, de unde
şi []=[β]=m-1. Pentru a face totuşi o diferenţiere între  şi β, s-a convenit ca []=Np/m, [β]=rad/m,
ceea ce nu contravine cu dimensiunea fizică a acestor constante deoarece neperul (Np) şi radianul sunt
unităţi de măsură adimensionale.
Ecuaţiile (5a, 5b) se puteau obţine şi pe altă cale şi anume pornind de la ecuaţiile lui Maxwell în
complex
E  0 (7a)
 H  0 (7b)
E  j H (7c)
H  ( j)E (7d)
Acuma repetăm procedura care ne-a condus la ecuaţiile (2a, 2b): aplicăm operatorul  ecuaţiei
(7c), ţinem cont de ecuaţia (7d) ş.a.m.d..
Dacă trecem la un sistem de coordonate cartezian, ecuaţiile (5) devin

 2E x  2E x  2E x
    2E x (8a)
x 2 y2 z2
 2E y  2E y  2E y
    2E y (8b)
x 2 y2 z2
 2E z  2E z  2E z
    2E z (8c)
x 2 y2 z2
 2H x  2H x  2H x
    2H x (8d)
x 2 y2 z2
 2H y  2H y  2H y
    2H y (8e)
x 2 y2 z2
 2H z  2H z  2H z
    2H z (8f)
x 2 y2 z2

2
În cele ce urmează vom integra aceste ecuaţii pentru cazul particular al unei unde plane uniforme.

8.2 Unde plane uniforme

Să presupunem că într-un punct din spaţiu există un câmp electromagnetic descris prin vectorii E(x, y,
z, t) şi H(x, y, z, t), care satisfac ecuaţiile de undă (8a-8f). Vom presupune că direcţia vectorului E este
aceiaşi în orice punct din spaţiu (undă polarizată liniar) şi vom alege un sistem de coordonate
cartezian cu axa Ox paralelă cu E (Fig.1). Mai presupunem că în planul z=ct care trece prin punctul
considerat câmpurile E şi H sunt uniforme (undă plană uniformă).

Fig.1

În aceste ipoteze, E are componentă numai după axa Ox, care, pentru z fixat, nu depinde de x şi y,
adică este funcţie numai de variabila z. Vom considera câmpuri cu variaţie sinusoidală în timp, ceea ce
ne permite să lucrăm în complex:
E  E x ( z )u x , E y  E z  0 . (1)

În ecuaţia lui Maxwell

E   j H (2)
explicităm rotorul:

ux uy uz
   E x
 E   u y   j( H x u x  H y u y  H z u z )
x y z z
E x z  0 0

Comparând rezultatul cu membrul drept al rel.(2) obţinem componentele lui H :

1 E x
H x  0, H y    , Hz 0
j  z
De aici rezultă că vectorul H are componentă numai după axa Oy, şi ea funcţie numai de z:
1 E x
H  H y z  u y    uy (3)
j  z
În consecinţă, vectorii E şi H sunt perpendiculari unul pe celălalt şi de asemenea pe axa Oz.
Ţinând cont de relaţiile (1) şi (2), ecuaţiile (8a-8f) se reduc la ecuaţiile
d 2E x
  2E x (4a)
dz2

d 2H y
  2H y (4b)
dz2
în care intervin cele două componente ale câmpului electromagnetic.

3
 Ecuaţiile (4a, 4b) sunt ecuaţii diferenţiale de ordinul 2, fiecare în câte o singură necunoscută. În
anumite calcule sunt utile ecuaţiile de ordinul întâi care rezultă trecând în complex ecuaţiile (6.1.1c) şi
(6.1.1d):
dE x
  j H y (5a)
dz
dH y
    j E x (5b)
dz
Derivând (5a) în raport cu z şi ţinând cont de (5b) obţinem ecuaţia (4a). În mod similar rezultă
ecuaţia (4b).
Soluţiile ecuaţiilor diferenţiale ordinare (4a, 4b) sunt de forma
  z  z
E x  Eme E m e (6a)
  z  z
H y  H me H m e (6b)

unde E m , E m , H m , H m sunt constante de integrare care depind de condiţiile pe frontiera

domeniului spaţial. Aceste patru constante nu sunt însă independente, lucru care rezultă dacă înlocuim
încercările de soluţie (6a, 6b) în ecuaţia (5a), de exemplu. Obţinem

 E m e   z  E m e  z   j H m e   z H m e  z , 
respectiv
 E 
m   
 j H m e   z   E m  j H m e  z  0 .
Această relaţie trebuie să fie satisfăcută oricare ar fi z, ceea ce implică anularea expresiilor din
paranteze, de unde

E m E m j

 
 (7)
H m H m

Întrucât
[E] V / m V
  ,
[H ] A / m A
aceste rapoarte au dimensiune fizică de rezistenţă, motiv pentru care expresia
j j 
  (8)
  j
se numeşte impedanţă intrinsecă, sau impedanţa de undă a mediului în care se propagă unda; ultima
egalitate s-a obţinut ţinând cont de definiţia constantei de propagare . Cu această notaţie rel.(7) devin
 E m  E m
Hm  , Hm 
 
iar soluţiile (6a, 6b),
E x  E m e  z  E m e  z (9a)
E m  z E m  z
H e  e (9b)
 
y

Ţinând cont de rel.(9) şi că în formă polară

E m  E m e j  , E m  E m e j  ,   e j  
soluţiile (6a, 6b) devin

E x  E m e  z e  j z e j   E m e  z e j z e j  (10a)

4
 E m E m
H  e  z e  j  z e j   e  j    e  z e j z e j   e  j   (10b)
 
y

Revenind în domeniul timp, obţinem


E x  z, t   e E x e jt  
E m e  z cost  z     E m e  z cost   z     , (11a)


H y  z, t   e H y e jt  
E m E m


t
e  z cos   z   
  


e  z cos t   z       . 11b)  
Întrucât Ex şi Hy depind atât de variabila temporală t, cât şi de variabila spaţială z, proprietate
definitorie unor unde, rel.(11a, 11b) reprezintă unde electromagnetice care se propagă după direcţia
axei z, adică perpendicular pe planul determinat de vectorii E şi H. Undele electromagnetice sunt
aşadar unde transversale, întrucât direcţia de propagare este perpendiculară pe planul în care au loc
oscilaţiile. Vectorul Poynting într-un punct al unui plan transversal este
S  E  H  Eu x  H u y  EH u z
adică este dirijat după axa Oz. Unda fiind uniformă, în orice punct al unui plan transversal vectorul
Poynting are aceiaşi valoare, la un moment dat.
În următoarele două subcapitole vom analiza mai în detaliu propagarea undelor plane uniforme
ţinând cont şi de proprietăţile mediului în care se propagă acestea.

8.3 Unde plane uniforme în medii nedisipative

Dacă mediul în care se propagă unda este un dielectric perfect (  = 0), atunci constanta de propagare
este pur imaginară,
  j   ,  0,    , (1)
iar impedanţa intrinsecă a mediului, pur reală,
 
 ,  ,   0 . (2)
 
În mediile perfect izolatoare nu există curenţi de conducţie, şi deci nu apare disipare de energie sub
formă de căldură, motiv pentru care aceste medii se numesc nedisipative, sau fără pierderi. În astfel de
medii soluţiile generale ale ecuaţiilor undelor plane uniforme iau forme mai simple. Astfel, ţinând cont
de rel.(1, 2), soluţiile generale (6.2.11) devin

E x z, t   E m cost  z      E m cost  z     (3a)

E m E m
H y  z, t   cost  z     cost   z     (3b)
 
Primul termen din rel.(3a),
E x z, t   E m cost  z     ,
corespunde unei unde care se propagă în lungul axei z, în sensul crescător al acesteia- unda directă,
sau unda pozitivă. În adevăr, să urmărim cum evoluează în timp un punct oarecare al graficului
funcţiei Ex+(z, t), spre exemplu punctul de maxim P (Fig.1).

5
 Fig.1
În orice moment coordonata z a punctului P satisface condiţia
cos( t   z   )  1
respectiv
t   
t  z     0 , de unde z 

Pe măsură ce t creşte, creşte şi z, deci P se deplasează în sensul pozitiv al axei Oz. creşterii lui z. De
fapt, într-un interval de timp t toate punctele graficului se deplasează în sensul pozitiv al axei z cu
aceiaşi distanţă z=(t++)/β. Pentru un observator care se deplasează odată cu unda (stă “călare” pe
cosinus), deci poziţia lui relativă faţă de undă rămâne aceiaşi, faza cosinusului rămâne constant,
t   z     ct.
Derivând această relaţie în raport cu t obţinem viteza cu care se deplasează observatorul, deci şi unda,

vf  (4)

numită viteză de fază. Ţinând cont că    , rezultă

1
vf  (5)

Aşadar viteza de propagare a undei este determinată de parametrii de material ai mediului. La
propagarea în vid 0=1/(49.109 F/m, 0=4.10-7H/m şi deci
v f  3 108 m s
adică tocmai viteza luminii în vid.
Să presupunem că “îngheţăm” variaţia lui Ex+(z, t) la situaţia de la un moment arbitrar t*.
Distribuţia spaţială a lui Ex+(z,),
E x z   E m cost *  z      Em cos(z  t *    )

este periodică în z, cu perioada 2,

cos(  z 2  t *   )  cos(  z1  t *    2)
Distanţa de la un punct la altul, pe parcursul căreia faza undei variază cu 2, se numeşte lungime de
undă . Prin urmare
2
  z 2  z1 

2
 (6)

Ţinând cont că β=/vf, respectiv =2f=2/, mai obţinem următoarele relaţii
vf
 v f T  (7)
f
Relaţia (7) permite şi o altă interpretare a lungimii de undă: lungimea de undă  reprezintă distanţa
parcursă în intervalul de timp T de un punct arbitrar al undei (observatorul care “călăreşte” unda).

6
 Un raţionament similar ne conduce la concluzia că al doilea termen din soluţia Ex (z, t),
E x z, t   E m cost  z    
corespunde unei unde care se propagă în lungul axei z, dar în sensul negativ al acesteia - unda inversă
sau unda negativă. Relaţiile pentru viteza de fază şi lungimea de undă rămân aceleaşi ca pentru unda
directă.
Trecând la componenta magnetică a undei, Hy(z, t), observăm că primul termen din rel.(3b), pe
care îl vom nota cu Hy+(z, t), este proporţional cu Ex+(z, t) întrucât  este o constantă reală. Prin
urmare, Hy+(z, t) corespunde unei unde directe “magnetice” cu aceiaşi viteză şi lungime de undă ca şi
unda directă “electrică “ Ex+(z, t). În mod similar, al doilea termen din rel.(3b), pe care îl vom nota cu
Hy-(z, t), este proporţional cu Ey-(z, t) şi corespunde unei unde inverse “magnetice”. Datorită semnului
“-“ această undă este defazată cu  faţă de unda inversă electrică. În Fig.2 sunt reprezentate undele
directe, electrică, respectiv magnetică, la un moment de timp arbitrar.

Fig.2
Este important de subliniat faptul că unda directă electrică, respectiv magnetică sunt legate
intrinsec una de cealaltă, formând o entitate fizică numită undă electromagnetică directă. Aceiaşi
observaţie este valabilă şi pentru undele inverse. Cele două unde electromagnetice se propagă, pornind
de la sursa de oscilaţii, în ambele sensuri ale axei z, adică în întreg spaţiul. În Fig.3 sunt reprezentaţi
vectorii Poynting corespunzători undei electromagnetice directe, respectiv inverse.

Fig.3
Propagarea undelor electromagnetice în medii fără pierderi este caracterizată de patru mărimi
fizice: impedanţa intrinsecă a mediului  , viteza de fază vf a undei, constanta de fază  şi lungimea
de undă . Este convenabil să exprimăm aceste mărimi prin raportare la valorile lor din vid:
r 3  108 2f 3  108
120 , vf  ,   rr ,  , (8)
r  rr 3 108 f rr
Se observă că impedanţa de undă şi viteza de fază depind numai de parametrii de material r, r ai
mediului, în timp ce constanta de fază şi lungimea de undă depind şi de frecvenţa sursei.
Din rel.(7) rezultă că între lungimea de undă în vid 0, exprimată în metrii şi frecvenţă, exprimată
în MHz, există relaţia, des folosită în practică,
[0m] . f [ MHz]  300

7
APLICAŢIA 1. O undă electromagnetică plană, uniformă, cu frecvenţa f = 1 GHz, se propagă într-
un bloc de teflon de mari dimensiuni. Să se calculeze viteza de fază vf, impedanţa intrinsecă a
mediului , constanta de fază β şi lungimea de undă . Pentru teflon r = 2,1; r = 1;   0.
Rezolvare. Dacă unda s-ar propaga în vid, atunci 0=c/f=0,3m, 0=2/0=20,9 rad/m. În teflon, cu
relaţiile (5.30) obţinem vf = 2,07.108 m/s, =260 , =0,207 m, β=30,4 rad/s. Se observă că vf şi 
sunt cu cca. 31% mai mici decât în vid.

8.4 Unde plane uniforme în medii disipative

În medii cu conductivitate nenulă câmpul electric al undei dă naştere unor curenţi de conducţie, de
densitate J=E, care, prin efect Joule- Lenz, determină o disipare de căldură. astfel de medii se numesc
disipative, sau cu pierderi. În mediile disipative energia câmpului undei scade pe măsură ce aceasta
progresează în mediul respectiv. Ca urmare amplitudinea undei se micşorează progresiv - spunem că
unda se atenuează.
În cazul mediilor cu pierderi constanta de propagare  şi impedanţa intrinsecă a mediului  sunt
numere complexe. Separând partea reală şi imaginară a lui  din rel.(6)/subcap.8.1, obţinem
1 2 1 2
 2   2 
           
 1   1 ,  1   1 . (1a, 1b)
2      2     
   

Câmpul electric, respectiv magnetic, rezultă din relaţiile (8.2.11), unde  şi β au expresiile de mai
sus:

E x  z, t   e E x e jt  
E m e  z cost  z     E m e  z cost   z     ,


H y  z, t   e H y e jt  
E m E m



e  z cos t  z         
 
e  z cos t   z       .

Pentru a interpreta aceste soluţii, ne vom referi la primul termen din rel.(6.2.11a),
E x z,t   E m e  z cost  z     (2)
Acelaşi raţionament de la undele în medii nedisipative ne duce la concluzia că el reprezintă o undă
electrică directă, având viteza de fază

vf  (3)

În expresia amplitudinii undei, E m e  z , apare în schimb variabila spaţială z., ceea ce înseamnă că
amplitudinea undei se modifică pe măsură ce unda progresează în spaţiu. Mai exact, întrucât  >0,
amplitudinea scade exponenţial cu creşterea lui z (Fig.1a). Printr-un raţionament similar, termenul al
doilea, E x ( z, t ) , reprezintă o undă inversă a cărei amplitudinea E m e  z scade pe măsură ce unda
progresează în sensul negativ al axei z (Fig.1b).

8
 a) b)

Fig.1
Aceiaşi concluzie este valabilă şi pentru cei doi termeni din expresia (8.2.11b) pentru H. Spre
deosebire de cazul propagării în medii fără pierderi, impedanţa de undă este o mărime complexă şi
deci unda directă magnetică este defazată faţă de unda directă electrică cu un unghi  egal cu
argumentul numărului complex . Acelaşi defazaj există şi între undele inverse respective, la care se
adaugă cel de  datorat semnului “-“. In Fig.5.6 este reprezentată unda directe electrică, respectiv
magnetică.

Fig.2

Deşi distribuţia spaţială a câmpului electric, respectiv magnetic, nu mai este periodică, totuşi
valorile lor extreme au loc la intervale spaţiale regulate, astfel că putem defini o lungime de undă la fel
ca şi la propagarea în medii fără pierderi:
vf 2
 v f T   (4)
f 
APLICAŢIA 1. O undă plană, de frecvenţă f=1 MHz, se propagă într-un bloc de cupru de
dimensiuni foarte mari, având parametrii de material =5,8.107 S/m, r=1, r=1. Să se determine
viteza de fază a undei, constanta de atenuare, constanta de fază şi impedanţa intrinsecă a mediului.
Rezolvare. Din relaţia de definiţie (8.1.4) rezultă constanta de propagare:
  j j   1,513104  j1,513104 ,
respectiv =1,513.104 Np/m, =1,513.104 rad/m. Constantele  şi β se puteau calcula şi cu relaţiile
(1a, 1b). Din rel.(3) şi (4) obţinem viteza de fază şi lungimea de undă:
 2 f vf
vf    415,3m s ,   4,15310 4 m ~
 0,41mm
  f
Se observă că unda se propagă mult mai încet în acest mediu decât în vid (viteza ei este comparabilă
cu viteza sunetului în aer). Corespunzător, lungimea de undă este mult mai mică decât la propagarea în
vid.
Din relaţia de definiţie (6.2.8) rezultă impedanţa intrinsecă a mediului,

9
 j ~
 3, 7 10 4 e j  4 ,
  j
cu modulul  = 3,7.10-4  şi argumentul  =  / 4. Câmpul magnetic al undei directe este aşadar
defazat cu  / 4 în urma câmpului electric.
APLICAŢIA 2. Adâncimea de pătrundere
Să se determine distanţa parcursă de unda din aplicaţia precedentă ştiind că la capătul intervalului
spaţial amplitudinea ei este de 100 de ori mai mică decât la începutul intervalului
Rezolvare. Amplitudinea undei este determinată de factorul e z . În punctul de coordonată z1
amplitudinea undei este proporţională cu e z1 , iar în punctul coordonată z2 > z1, cu e z2 . În general,
pe distanţa z2-z1 amplitudinea undei s-a micşorat de
e z1
A  e ( z2  z1) (5)
e z2
ori, respectiv cu
AdB  20lg A  20( z 2  z1 ) lg e  8,66( z 2  z1 )
decibeli. În exemplul considerat AdB=20lg100=40, de unde rezultă z2-z1=AdB/(8,66)=
40/(8,66.1,51.104)=0,3.10-3m=0,3 mm.
Prin definiţie, distanţa în lungul căreia amplitudinea undei scade de e ori, respectiv se atenuează cu
20lge=3 dB, se numeşte adâncime de pătrundere şi se notează cu δ. Din această definiţie şi din relaţia
(5) rezultă e   e , de unde
1
 (6)

După ce a parcurs o distanţă 5δ, amplitudinea undei este de e5 ori mai mică decât la început,
respectiv este 1/e50,007 din valoarea ei iniţială, fiind practic neglijabilă. Adâncimea de pătrundere ne
oferă un ordin de mărime al distanţei până la care amplitudinea undei devine neglijabilă. Ea depinde
de mărimea constantei de atenuare , care la rândul ei depinde, conform rel.(1a), de frecvenţă şi de
parametrii de material ,  şi .
Mediile disipative întâlnite în practică pot fi clasificate în medii bune dielectrice, respectiv bune
conductoare.
1. Un mediu este un bun dielectric dacă densitatea J a curentului de conducţie este neglijabilă în
raport densitatea JD=D/t =E/t a curentului de deplasare. În regim sinusoidal J=Emsin(t),
JD=Emcos(t), astfel că J<<JD implică

   , respectiv  1 (7)

În acest caz, folosind aproximarea
2 2
   ~ 1  
1   1   (8)
   2   
expresiile (1a, 1b) pentru constanta de atenuare, respectiv de fază devin
 
~ ~  (9a, 9b)
2 
Cu aceste expresii, relaţiile (6.2.8) şi (6.4.3) pentru impedanţa de undă, respectiv viteza de fază, devin
 1
~
 , respectiv v f ~
 (10a, 10b)
 
Faţă de dielectricul perfect (=0), singura diferenţă care apare se referă la constanta de atenuare ,
care nu mai este nulă.
2. Un mediu este un bun conductor dacă JD << J, adică

   respectiv  1

Ţinând cont de această condiţie, din rel.(1a, 1b) rezultă

10
  
  ~
 (11)
2
iar din (8.2.8),

 1 j  (12)
2

Ţinând cont de rel.(11), pentru adâncimea de pătrundere a undei electromagnetice într-un mediu bun
conductor obţinem relaţia
2 1
  (13)
  f 

Din această relaţie rezultă că adâncimea de pătrundere scade odată cu creşterea frecvenţei. În cazul
cuprului (=5,8.107 S/m), la f = 50 Hz obţinem =9,4mm, iar la f = 100 MHz, rezultă =6,6 m.
Faptul că o undă electromagnetică pătrunde pe o distanţă foarte mică într-un bun conductor se
foloseşte la ecranarea unor incinte, fie faţă de câmpurile electromagnetice externe, fie pentru a
împiedica radiaţia către exterior a câmpurilor generate în interiorul incintei. În acest scop se folosesc
plăci din cupru, a căror grosime trebuie să fie cel puţin egală cu 5δ, adâncimea de pătrundere
calculându-se la frecvenţa minimă a câmpului radiant.
APLICAŢIA 1. O undă electromagnetică plană se propagă în apa unui ocean. Să se determine
parametrii de propagare ,  ,  ,  şi δ la următoarele frecvenţe:
1. f = 10 GHz;
2. f = 25 KHz.
Pentru apa sărată =4 S/m, r=80, r=1.
Rezolvare.
1. Pentru f=10 GHz rezultă  /=0,08 <<1 şi apa sărată se comportă ca un bun dielectric. Din
rel.(5.35) rezultă =84,3 Np/m, β=1873 rad/m. Din rel.(5.37) obţinem =42,15 , iar din rel.(5.34),
=3,35 mm; δ=1/=0,012m=12 mm ! După cca 60 mm din undă nu mai rămâne mai nimic.
2. Pentru f=25 kHz rezultă  / =35.103 >> 1 astfel că apa sărată se comportă acuma ca un bun
conductor. Din rel.(5.39) rezultă =β=0,628, iar din rel.(5.40) obţinem  ~0 ,05 1 j  . În fine,
din rel.(5.34) obţinem =10 m; δ=1/=1,6 m. Adâncimea de pătrundere, deşi încă mică, a crescut
sensibil faţă de cazul 1.
Acest exemplu explică de ce comunicaţiile radio între obiectele submerse se realizează la frecvenţe
joase. Ţinând cont că lungimea unei antene liniare este de ordinul de mărime al lungimii de undă,
rezultă în acest caz o antenă de lungime mare, de regulă un fir conductor pe care obiectul submers îl
trage după el. Un obiect aerian aeropurtat, care comunică cu un obiect submers, pe aceiaşi frecvenţă,
trebuie să folosească o antenă şi mai lungă, întrucât lungimea de undă în aer, la aceiaşi frecvenţă, este
mult mai mare decât în ocean. Se poate evita acest lucru neplăcut dacă obiectul submers lansează o
baliză care conţine un convertor de frecvenţe şi are două antene – un fir lung imersat, pentru legătura
radio pe frevcvenţe mici prin apă şi o antenă scurtă, pentru legătura pe frecvenţe mari în aer cu
obiectul aerian.

8.5 Incidenţa normală a undelor la planul de separaţie a două medii

Atunci când o undă întâlneşte suprafaţa de separaţie a două medii diferite, o parte a undei se propagă
în noul mediu (unda transmisă), iar o altă parte se reflectă, întorcându-se în vechiul mediu (unda
reflectată). Ne interesează ce fracţiune din unda incidentă suprafeţei o reprezintă unda transmisă, şi ce
fracţiune unde reflectată.
Vom presupune că sursa de unde electromagnetice se găseşte într-un mediu cu parametrii 1, 1, 1,
separat de celălalt mediu, cu parametrii 2 , 2 , 2 , de o suprafaţă plană, la care unda este incidentă
normal, adică planul determinat de vectorii E şi H coincide cu planul de separaţie (Fig.1). Doar unda
directă emisă este incidentă planului de separaţie, unda inversă propagându-se în sens opus.

11
 Fig.1 Fig.2

Alegem un sistem de coordonate cartezian, cu planul xoy suprapus planului de separaţie şi cu axa z
orientată de la mediul 1 către mediul 2. Vectorii undei incidente se obţin din relaţiile generale (6.2-9a,
6.2-9b),

E x  E m e  z  E m e  z (1a)
E m  z E m  z
H  e  e (1b)
 
y

din care eliminăm termenii corespunzători undei inverse. Pentru simplificarea notaţiilor, vom
redenumi unda directă undă incidentă (cu indicele “i”), rezultând
 z
E i  z   E im e 1 (2a)
 z E im 1 z
H i  z   H im e 1  e , (2b)
1
unde Emi şi Hmi reprezintă amplitudinile complexe ale undei incidente, iar 1 si 1 constanta de
propagare, respectiv impedanţa intrinsecă pentru mediul 1.
Unda transmisă are în mediul 2 rol de undă directă, expresiile câmpurilor fiind tot (1a, 1b), dar cu
indicele corespunzător “t”:
 z
E t  z   E tm e 2 (3a)
E tm  2 z
H t  z   H tm e  2 z  e , (3b)
2
unde unde 2 şi 2 se referă la mediul 2.
Unda reflectată, propagându-se în mediul 1 în sensul negativ al axei z, poate fi asimilată unei unde
inverse, astfel că din relaţiile generale (1a, 1b) rezultă
 z
E r  z   E rm e 1 (4a)
 z E rm  z
H r  z   H rm e 1  e 1 , (4b)
1
indicele “r” referindu-se la unda reflectată. Această undă se suprapune undei incidente, astfel că în
mediul 1 unda rezultantă este
E i  z   E r  z  , H i  z  H r  z  .
Din formele locale ale ecuaţiilor lui Maxwell pentru suprafeţe de separaţie dintre medii diferite,
rezultă că componentele tangente ale lui E şi H se conservă, adică
E i  z   E r  z z0  E t  z z0

12
 H i  z  H r  z z0  H t  z z0
Ţinând cont de rel.(2, 3, 4), rezultă
E im  E rm  E tm (5a)
E im E rm E tm
  (5b)
 1 1 2

unde Emt , Emr şi Emi sunt amplitudinile undelor respective.

De regulă, se cunoaşte amplitudinea undei incidente, urmând a se determina amplitudinea undei
transmise, respectiv reflectate. Rezolvând sistemul de ecuaţii (5a, 5b), obţinem
2 2  2  1
E tm  E im  T E im , E rm  E im   E im , (6a)
 2  1  2  1

E tm Ei E rm Ei
H tm  T m , H rm     m (6b)
2 2 1 1
unde T este coeficientul de transmisie (fracţiunea din unda incidentă care trece în mediul 2), iar 
este coeficiet de reflexie (partea din unda incidentă care revine în mediul 1),
2 2  2  1
T ,  (7)
 2  1  2  1
Din aceste relaţii rezultă următoarele concluzii importante:
1. Dacă impedanţele intrinseci ale celor două medii sunt egale (1 =2), atunci T=1, =0, adică
unda electromagnetică trece dintr-un mediu în celălalt fără a fi reflectată;
2. Dacă mediul 2 este perfect conductor (2), atunci 2 = 0, deci T = 0,  = -1, adică unda
incidentă este reflectată în totalitate şi nu avem undă transmisă (“oglindă metalică”-Fig.2).
Vom analiza mai în detaliu acest ultim caz. Pentru simplitate, vom presupune mediul 1 fără pierderi
(1=0). Câmpul electric din mediul 1 are expresia
E 1  z   E i ( z )  E r ( z )  E im e  1z   E im e  1 z
unde
1  j 1 (1  j 1 )  j  1 1  j 1
Întrucât   1 , rezultă
E 1z   E m e
i
  j1 z
e
j1 z
  2 j E m sin(  1 z )
unde, pentru simplificarea calculelor, am presupus constanta Emi şi am notat-o cu Em.
Revenind în domeniul timp, obţinem
 
E1 ( z, t )  e E 1 ( z ) e j t  2 E m sin (t ) sin (1 z) (8)
Se observă că variabila temporală t şi cea spaţială z sunt decuplate (nu mai sunt argumentele aceleiaşi
funcţii). Relaţia (8) poate fi interpretată ca o sinusoidă în variabila spaţială z, a cărei amplitudine
2Emsin(t) variază în timp. Să urmărim punctele în care E1(z, t) este maxim, numite ventre.
Coordonatele lor rezultă din condiţia sin(β1z)=1:
2k   / 2 
z ventre     1 (1  4k ) , k  0,1, ...
1 4
Poziţiile lor sunt independente de variabila t, adică sunt fixe. De valoarea lui t depinde numai mărimea
maximelor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru punctele în care câmpul se anulează, numite noduri.
Aşadar câmpul oscilează în timp, dar nu mai progresează în spaţiu (“bate pasul pe loc”), situaţie
numită undă staţionară. Spre exemplu, în Fig.3 este reprezentată distribuţia spaţială a câmpului
electric la momentele de timp t=0, t=T/4, respectiv t=3T/4.

13
 Undele staţionare sunt un fenomen nedorit deoarece, nepropagându-se în spaţiu, nu pot fi folosite
pentru transferul de energie sau informaţie.
În realitate, orice mediu conductor are o conductivitate finită, ceea ce conduce la un coeficient de
reflexie cu modulul subunitar. Drept consecinţă, nu mai apar puncte în care unda reflectată să anuleze
unda incidentă (nodurile). Distribuţia spaţială a câmpului în lungul axei z este marcată de punctele de
maxim (ventrele), între care sunt intercalate puncte de minim nenul. O astfel de undă se spune că este
parţial staţionară.

Fig.3
O măsură a gradului de staţionaritate al undei este raportul de unde staţionare (SWR, de la engl.
(Standing-Wave Ratio),

E max 1 
SWR   (9)
E min
1 
unde E max , E min reprezintă valoarea maximă, respectiv minimă, a distribuţiei spaţiale a intensităţii
câmpului electric. În cazul suprafeţei perfect conductoare  = -1 şi deci SWR=.

14