În interiorul acestui număr

imbii
Condiţiile de formare a stelei 1
Sir James Jeans si nebuloasele 2
Stadiul de protostea 3
Formarea stelei propriuzise 4
Stadiul de giganta rosie 5
Stadiul de pitica alba 6
Stadiul de Stea Neutronica 7
Transformarea in Gaura Neagra 7
Universul dupa Big Bang 8
Chimie de la hidrogen al oameni 9
Povesti, legende, descoperiri 10
 De la nebuloasă la
17.09.2010
Volumul 1, Aparitia 1

supernovă

Conditii de formare a stelei

In cele ce urmeaza va vom prezenta durata de viata si

evenimentele ce apar inainte si dupa aparitia unei stele.

În afară de stele, galaxia noastră conţine si o cantitate mare

de praf şi gaz; acestea din urmă fiind formate din hidrogen şi
heliu, materii prime esenţiale pentru formarea stelelor.

La început norul are o temperatura e doar câteva grade K şi

o densitate foarte mică de doar 106 atomi / m3..

Pentru ca acest nor să se poată transforma într-o nebulosă

este necesar să îi crească densitatea. Există mai multe metode
ca aceasta sa se îintample: spre exemplu unda de şoc a unei
supernove. Dacă acesta ar fi singura metodă cunoscută în
formarea unei stele am avea o situaţie de tipul „Oul sau
găina?” ridicată la scară astronomică: cum s-a format steaua

Pagina 1
 Pagina 4

Sir James Jeanes si

nebulaosele

Nori moleculari, în care se formeaza stele. Nebuloasa Lagoon,

situată la 6500 ani lumină, în constelația Serpens.

Sir James Jeanes este un astronom englez din secolul XX care a

studiat modul in care o nebuloasa influenteaza modul de aparitie a
unei stele, Astfel a stability ca in esenţă procesul funcţionează în
felul următor: să presupunem că avem un nor sferic imens cu
raza rc care are aceeaşi temperatură T şi densitate ρ în orice punct.
Aceasta înseamnă că :

unde M – este masa totală a norului.

Jeans a spus că dacă menţinem temperatura şi densitate constante dar
adăugăm straturi suplimentare norului, astfel încât atât masa totală cât
si raza acestuia vor creşte, se va ajunge în momentul în care presiunea
interioară a norului, nu va mai „ţine piept” şi acesta va începe să se
contracte. Masa critică numită în acest caz, masa Jeans măsoară
valoarea rc numită lungimea Jeans. Atât masa cât şi lungimea
Jeans sunt invers proporţionale cu rădăcina pătrată a densităţii norului
– adică prin creşterea desităţii norului se presupune că norul va începe
să se contracte. Lungimea Jeans lj este de asemenea proporţională
cu rădăcina pătrată a temperaturii norului. Exemplu de regiune în care se formează stele. Este o parte din
nebuloasa Triffid, aflata la 9000 de ani lumină. Se poate observa în
constelația Sagittarius.
Asadar:
 Pagina 3

Stadiul de Protostea

În acest moment partea centrală a norului a devenit o protostea.

Are o temperatură de aproximativ 2000K şi este de mai multe ori
mai mare decât Soarele. Astfel va fi foarte asemănatoare cu o
gigantă sau supergigantă roşie si tot astfel noua protostea va
apărea undeva în partea dreaptă sus a diagramei H-R. Locul în
care va apărea depinde de masa protostelei. Cu cât este mai
masivă o protostea cu atât va apărea mai sus spre dreapta
diagramei H-R, locul unde-şi va începe evoluţia premergătore
Secvenţei Principale.

De asemenea protostelele se aseamănă cu gigantele rosii şi prin

faptul că la temperaturi de 2000-3000K, opacitatea materialului
din interiorul lor este relativ mare, şi calea cea mai eficientă prin
care radiaţia termică poate ajunge la suprafaţă este convecţia.

Reactie din interiorul protosferei de tip proton-proton

Aceasta face ca la început protosteaua care se contractă să rămână la o temperatură constantă iar pe măsură ce raza şi
suprafaţa protostelei scad, luminozitatea ei să scadă de asemenea. Astfel protosteaua urmează un traseu aproape vertical în
jos, în diagrama H-R – Traseul Hayashi (după astronomul japonez Chushiro Hayashi).

Protostelele cu o masă mică se contractă mai lent. În condiţiile în care au suficientă masă (minim 0.1 mase solare),
temperatura din centru va ajunge la valoarea de 107K, ceea ce permite reacţiilor de tip proton-proton să se întâmple.
Aceste protostele cu masă mică au devenit acum stele din extremitatea de jos a secvenţei principală, cu alte cuvinte o pitică
de tip M.

O globula Bok. In interiorul acestui nor opac de praf, se În centrul imaginii se observă o proplidă: o stea tânără, în
afla o protostea. Se afla in constelatia Cassiopeia, la 9500 formare, înconjurată de o gogoașă de gaz. Obiectul se afla
ani lumina departare. în nebuloasa din Orion, la 1600 ani lumină departare.

Formarea Stelei propriuzise
Evolutia in timp a unei stele pe baza cercetarilor lui Hayashi.
Dupa aparitia conditiilor favoriabile precum cele prezentate mai sus
intervin in scena cercetarori care explica formarea unei stele
propiuzise astfel astronomul american Louis Henyey şi colegii săi au
arătat că pentru protostele masive , stadiul Hayashi (astronomul care a
conceput stadiul de evolutie a unei stele) este relativ scurt , fiind
urmat de o evoluţie mai mult sau mai puţin orizontală, denumită chiar
Traseul Henyey. Acest tip de evoluţie presupune o mişcare aproape
Această regiune unde se formează stele, se află în afara galaxiei
noastre, în Norul Mare al lui Magellan, o galaxie satelit.
Nebuloasa, ce a primit numele de N11B se află la o depărtare de
160.000 de ani lumină. Imagine luată de telescopul spațial
Hubble
Pagina 6
orizontală de la dreapta la stânga în diagrama H-R. Cu alte cuvinte
temperatura protostelei creşte dar luminozitatea ei rămâne
aproximativ constantă.
Temperatura în creştere a protostelei în mod normal ar trebui să
îi crească şi luminozitatea, dar întrucât protosteaua se contractă,
suprafaţa în scădere este răspunzătoare de lipsa creşterii nivelului
de luminozitate. Prin urmare, Traseul Henyey este mai mult sau
mai puţin orizontal. Timpul petrecut pe aceste trasee variază de la
104 ani pentru cele mai masive protostele, până la 10 7 ani pentru
cele cu o masă mai mică.
Cu cât o protostea este mai mare, cu atât este mai scurt timpul
până când aceasta îşi face apariţia în Secvenţa Principală.
Punctul în care stadiul Hayashi sau Henyey se incheie,
marchează momentul intrării în Secvenţa Principală şi se numeşte
Zero-Age-Main- Sequence.
În momentul în care o stea ajunge în ZAMS, nucleul său încă se
mai contractă, chiar dacă mai lent pentru a atinge echilibrul
hidrostatic. Aceasta creşte temperatura nucleului destul încât să
dilate învelişul stelei.
Globule Bok în nebuloasa IC 2944. Acești nori denși de gaz ascund
stele în formare. Globulele Bok au fost descoperite în 1947 de către
astronomul Bart Bok. Imagine luată de telescopul spațial Hubble
 Pagina 5

Stadiul de Gigantă Roșie

epuizandu-se, se incheie al treilea stadiu in evolutia stelei.

Invelisurile exterioare ale stelei se dilata, iar steaua
incepe sa piarda din masa. In anumite conditii, pierderea
de masa poate avea un caracter exploziv. In urma unei
explozii de nova (sau supernova), invelisurile exterioare
ale stelei sunt expulzate in spatiu.

Traseul evolutiv pe care il parcurge o stea dupa ce

paraseste secventa principala este cunoscut sub numele
de faza postsecventa principala de evolutie a stelei.
Aceasta faza este mult mai bine studiata, decat faza de
contractie (traseul Hayashi).

Este al treilea stadiu in evolutia unei stele. Daca in
nucleul dens de heliu al unei stele gigante temperatura
atinge o valoare de 108 grade K, incep reactiile nucleare
ale heliului care se transforma in carbon. Cand heliul se
epuizeaza in nucleu, iar hidrogenul se epuizeaza in
invelisul din jurul nucleului, sursele de energie nucleara
In functie de masa se produce o stratificare a stelei dupa
compozitia chimica. Stelele masive pot evolua spre
formareain centru a unui nucleu de fier. In acest moment
ele se considera moarte din punct de vedere nuclear,
colapsul gravitational al nucleului si explozia de
supernova fiind inevitabile.

Supergigantă roșie

După ce își epuizează rezervele de hidrogen, stelele cu masă de ori mai mari ca al Soarelui (în jur de 14 AU, adică de 14 ori distanța

peste 10 ori mai mare decât masa solară devin supergigante de la Pământ la Soare).

roșii, intrând în faza de ardere a resurselor de heliu. Aceste stele

au o temperatură de suprafață foarte scăzută (3.500-4.000 K) și
diametre enorme, Diametrul celor mai multe dintre gigantele
roșii este cuprins între 200 și 800 diametre solare. Dacă o
gigantă roșie ar putea fi plasată în centrul sistemului solar,
aceasta ar îngloba chiar și Pământul.

Supergigantele roșii nu au o fotosferă distinctă, au un vânt

stelar lent și dens, iar, dacă reacțiile nucleare din nucleu sunt
încetinite din diverse motive, ele se pot reduce ca dimensiuni,
devenind supergigante albastre.

Faza de supergigantă roșie a unei stele este relativ scurtă,

durând între câteva sute de mii și circa un milion de ani.

Cinci din cele mai mari supergigante roșii cunoscute din

Galaxie sunt Canis Majoris, Mu Cephei, KW Sagitarii, V354
Cephei și KY Cygni, toate cu diametre de aproximativ 1.500 de
Cele mai mari super-gigantice cunoscute
 Pagina 6

Pitica Alba
Scurgerea lenta de materie are loc la gigantele de masa mica. In acest mod se formeaza
nebuloasele planetare, ale caror nuclee firbinti se transforma in stele pitice albe.

Pentru gigantele cu masa mai mare, pierderea de masa are loc printr-o explozie de nova
sau printr-o serie de explozii (nove recurente). Daca masa finala, dupa explozie, este 1,2
mase solare (limita lui Chandrasekhar), steaua se transforma intr-o pitica alba. Pentru
gigantele cu masa mai mare trecerea la stadiul de pitica alba se poate face printr-o explozie
de supernova (daca masa finala este sub 1,2 mase solare).

In urma pierderii de masa, invelisul de hidrogen fiind expulzat in spatiu, din stea ramane
nucleul foarte dens. Astfel, piticele albe sunt stele foarte dense, formate din materie
degenerata (gaz electronic degenerat). In ele nu mai au loc reactii termonucleare, radiind
pe seama rezervei de energie termica acumulata in trecut. Piticele albe se racesc treptat
transformandu-se in pitice negre (care nu se observa).

Stadiul de pitica alba e un stadiu final in evolutia unei stele, pitica alba fiind o stea care
Steaua dublă Sirius. Componenta strălucitoare
moare prin racire.
Sirius A este însoțită de o pitică albă, Sirius B,
mult mai slabă, care în această fotografie luată cu
telescopul spațial Hubble se vede la stînga-jos față
de componenta A.

Pitica Rosie

Stea mica (circa o zecime din masa si diametrul Soarelui), rece, cu lumina slaba.
Piticele rosii ard lent si au o varsta estimata la 100 miliarde de ani. Par sa fie tipul cel
mai raspandit de stele, dar sunt dificil de observat din cauza luminii lor slabe. Doua
dintre cele mai apropiate stele de Soare, Proxima Centauri si Steaua lui Barnard, sunt
pitice rosii.

Proxima Centauri cea mai apropiata

pitica rosie

Pitica Cenusie
Aceasta stea-planeta ,pitica cenusie orbiteaza, in jurul stelei 229, care este localizata in
constelatia Lepus la cca. 19 ani lumina de Pamant. Pitica cenusie, numita Gliese 229B, este
de 20 - 50 ori mai mare decit Jupiter.]
O pitica cenusie este un obiect substelar cu o masa mai mica decat este necesar pentru a
mentine arderea data de reactia de fuziune nucleara pe baza de hidrogen in nucleul ei, asa
cum sunt stele din secventa principala, dar care are suprafata si interiorul total convective,
fara nici o diferentiere chimica in profunzime.

Nemesis este o pitică roșie sau o pitică

cenușie ipotetică, care orbitează Soarele la
o distanță de 50,000-100,000 UA (1-
2 ani lumină) undeva în spatele
norului Oort..
 Pagina 7

Stadiul de Stea Neutronica

Daca dupa explozia de supernova a unei stele cu masa initiala mare, masa ramasa a stelei este mai mica, atunci
acest nucleu stelar se contracta puternic (prin colaps gravitational), transformandu-se in stea neutronica. Intr-o
anumita faza a existentei sale aceasta se poate manifesta ca radiopulsar sau ca sursa discreta de raze X intr-un
sistem binar restrans (eventual - pulsar Roentgen).

Stadiul de Gaura Neagra

La gigantele masiva, masa care ramane dupa explozie poate depasi 2,5-3 mase solare. Un asemenea nucleu stelar dens este
instabil intrand in colaps gravitational, care (teoretic) se contracta idefinit. Cand raza stelei in colaps gravitational coboara sub
raza Schwarzschild, steaua se transforma intr-o gaura neagra. Gaurile negre sunt considerate ca singularitati ale Universului.

Observatiile au pus in evidenta miscari relative, in nebuloase difuze, cu viteze de ordinul a 1km/s. Daca in timpul contractiei
gravitationale momentul cinetic se conserva, ar insemna ca prin contractie viteza de rotatie a norului (nebuloasei) ar deveni mare
si s-ar rupe inainte de a se forma stele. Totusi nu se intampla asa. Inseamna ca exista un mecanism prin care momentul cinetic se
indeparteaza din nebuloasa. Pe baza datelor observationale, se poate considera ca nebuloasa este legata de mediul inconjurator
printr-un camp magnetic. Daca liniile de forta ale campului magnetic sunt inghetate in materia interstelara, atunci o parte din
momentul cinetic al nebuloasei in contractie va fi transferat mediului inconjurator prin intermediul acestui camp. Astfel rotatia
nebuloasei este franata, fiind posibila formarea, prin contractie, a protostelelor si a stelelor.

Calculele arata ca transferul de moment cinetic inceteaza cand densitatea protostelei devine suficient de ridicata. Protosteaua,
condensandu-se mai departe, isi va mari viteza de rotatie, transformandu-se intr-o stea cu o viteza ecuatoriala de cateva sute de
km/s (indepedent de masa).

Gauri Negre

Ramasitele unei super nove devin o stea

neutronica de unde se poate vedea doar
nucleul, masa fiind imprstiata
 Pagina 8

Universul dupa Big Bang

Două scenarii posibile au fost propuse pentru a descrie viitorul Universului: Astfel, în prima variantă, Universul are un început la
singularitate, urmat de o fază de expansiune; dacă masa galaxiilor depășește un anumit prag, așa-numita masă critică, forța de gravitație
va putea depăși inerția initială și va duce în cele din urmă la încetinirea expansiunii, apoi galaxiile vor începe să se miște una spre
cealaltă, Universul sfârșind printr-o contracție într-o altă singularitatea, eveniment numit Big Crunch (marea contracție). Cealaltă
posibilitate era ca masa materiei din Univers să nu ajungă la valoarea necesară pentru a invinge viteza inițială, în care caz expansiunea
ar continua la infinit, intr-o rată tot mai lentă, dar care nu va ajunge niciodată la zero.

Totuși, observații recente[2] indică că Universul posedă o rată de expansiune în continuă accelerație - altfel spus, se extinde din ce in ce
mai repede. Explicația pare a fi prezența unei forme de energie ( "energia neagră" ) care nu a fost luată în calcul pana atunci.

Calculele din 2009 arată că vârsta universului este de 13,75 ± 0,17 miliarde de ani. Gamov și studenții săi au ajuns la concluzia ca
unele elemente chimice din universul de azi provin din primele timpuri ale formării acestuia. Unele radiații, care se presupune ca
datează din perioada big bang-ului și încă mai circulă prin univers

Reprezentarea Stintifica a expansiunii universului dupa Big Bang

 Pagina 9

De la Hidrogen la
oameni
In urma cercatarilor s-a ajuns la concluzia că unele elemente chimice din universul de azi provin din primele timpuri ale formării
acestuia. Unele radiații se presupun că datează din perioada Big Bangului și încă mai circulă prin univers. S-a mai descoperit că cele
mai ușoare elemente, ca hidrogenul, deuteriul și heliul, au fost primele elemente în univers, iar celelalte elemente mai grele s-au format
ulterior. Cercetătorii susțin că elementele mai grele decât heliul și mai ușoare decât fierul s-au format în procesul nuclear în stele ,dupa
explozie, cea mai mare parte a materiei lor s-a raspandit în nori imensi de praf si gaz care s-au condensat apoi treptat în stele de
„generatia a doua”. În miezul lor a continuat crearea unor elemente chimice si mai complexe. Si aceste stele au explodat, iar atunci
cand materia pe care au expulzat-o s-a aglomerat din nou, s-au aprins stele de „generatia a treia”, cum este si Soarele nostru. În
preajma acestora se gasesc deja toate elementele chimice pe care le cunoastem.: iar elementele mai grele decât fierul s-au format în
urma exploziilor supernovelor. Restul povestii o stiti probabil, in milioane de ani pe o planeta mica intr-un univers rece au aparut
oamenii, cea mai complexa forma de viata cunoscuta inca.
 Pagina 10

Povesti,legend, descoperiri
In urmatoarele va vom prezenta un caz unic, vom trata ipoteza existentei unei „sori a soarelui” care graviteaza in jurul lui incheind o
rotatie completa in 26/27 milioane de ani.Aceasta setea are numele de Nemesis si de-a lungul timpului a ajutat sau a ingreunat viata
pe pamant datorita presupuselor interventii.
In 1984, paleontologii David Raup și Jack Sepkoski au indentificat că în ultimii 250 de milioane de ani au avut loc 12 mari extincții.
Intervalul de timp dintre ele a fost determinat ca fiind aproximativ 26 de milioane de ani. Ei nu au putut indentifica cauza acestei
periodicități, sugerând că ar putea exista e legătură non-terestră.
Două echipe de astronomi, Whitmire și Jackson, David Hut și Muller, au publicat independent ipoteze asemănătoare prin care
explicau Periodicitatea Extincției în masă a lui Raup și Spekoski. Ipoteza spune că Soarele ar putea avea o stea companioană, cu o
orbită eliptică care o dată la 26 de milioane de ani deranjează cometele din norul Oort, marind numărul celor care vizitează sistemul
solar la câteva miliarde, după unele ipoteze, pământul devenind o țintă sigură. Dacă există cu adevărat, natura stelei este incertă.
Richard Muller sugerează că cel mai probabil statut pentru Nemesis este cel de pitică roșie cu a magnitudine între 7 și 12, în timp ce
Daniel Whitmire argumentează că ar fi o pitică cenușie. Ultima extincție în masa a avut loc acum 5 milioane de ani iar Muller
poziționează steaua la 1-1,5 ani lumină față de Soare.
Cele mai mari extincii s-au produs in :
Cambrian (aprox 500 milioane ani );
Permian (aprox 250 milioane ani) interesant este ca in aceasta perioada s-a intramplat cea mai mare extinctie a vietii cunoscuta
vreodata 95 % din vietuitoare au fost omorate, pe langa celelalte ipoteze apare descoperirea unui crater de 500 km în diametru în
Antartica, apărând și ipoteza prăbușirii unui meteorit
Cretacic (aprox 65 milioane ani);
Momente critice in care viata pe Pamant a luat o intorsatura neprevazuta.

Extinctiile in masa produse in ultimii 500 de ani

se potrivesc cu trecerea lui Nemesis prin norul
Oorton.

Reptile ale perioadei permiene

Hurdia Victoria pradator antic al Cambrianului

 Pagina 11

Echipa 4:

Baincescu Florin ;

Boz Bogdan - coordonator echipa ;

Carcel Dragos ;

Istrate Cristian ;

Lica Remus ;

Popa Matei ;

Bibleografie:

www.wikipedia.ro ;
www.wikipedia.com ;
www.descopera.ro ;
www.nasa.com ;