ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA
STELELOR
Teoria “ evoluţiei stelare” este mult mai
dezvoltată decât aceea a “evoluţiei galaxiilor”,
două motive:
- elucidarea origiinii energiei stelare
demonstrarea faptului că reacţiile monucleare
constituie principala sursa de energie în cea mai
parte a existenţei unei stele;
- numărul mare de observaţii asupra unui mare
număr de stele (în primul rând din Galaxie), care
permite compărarea traseelor evoluţive (teoretice)
ale stelelor cu datele de observaţie
corespunzătoare.
Evoluţia solara
De-a lungul timpului s-au facut mai multe
cercetări care arată că în istoria unei stele există
mai multe faze:
- Contracţia gravitatională (foto 1.2)
- Stadiul de stea a secvenţei principale.
Contracţia gravitatională
Contracţia gravitaţională. În prezent este
acceptată ideea că stelele se formează din materia difuză
interstelară. În favoarea acestei concepţii este faptul că
stelele tinere sunt situate in bratele Galaxiei noastre,
acolo unde se observă şi materia difuză formată din gaz
şi praf interstelar. Această materie este reţinută aici de
către câmpul magnetic galactic, câmp care este însa mult
prea slab pentru a putea reţine stelele un timp îndelungat.
De aceea stelele vârstnice nu se găsesc, în general, în
braţele Galaxiei, ci în componenţa sferică a acesteia.
Stadiul de stea a secvenţei principale. Acesta
este al doilea stadiu în evoluţia unei stele. O stea rămâne
un timp îndelungat în acest stadiu - cea mai mare parte a
vieţii sale. În secvenţa principalp steaua radiazp energia
furnizatp de reacţiile termonucleare (sursa principalp de
energie este arderea hidrogenului). Aici steaua este într-o
fază de echilibru, în care masa, raza şi luminozitatea sunt
aproape constante (luminozitatea variază cu cateva
zecimi de magnitudine în milioane - miliarde de ani).
Poziţia pe care o ocupă o stea în secvenţa principală
depinde de masa ei.
Scârlatache
Edmond
1
 NICI STELELE CEREŞTI
NU SUNT NEMURITOARE
Stelele ne par eterne, însă nu sunt. Se nasc
şi mor, iar acest ciclu dăinuie de aproximativ
treisprezece miliarde de ani. Stelele îşi au
originea în aşa numitele maternităţi stelare, iar
acestea nu sunt altceva decât regiuni gigantice şi
dense de gaz şi praf. Aceste regiuni pot colapsa
fie datorită unei influenţe exterioare (o undă de
soc provenita de la o supernova ce a explodat în
apropiere sau o coliziune cu o galaxie) fie datorită Foto 1.2
propriei atracţii gravitaţionale. În urma colapsului
se naste o protostea. Miezul acestei stele e format din fier, stratul
De-a lungul existenţei ei, o stea poate imediat superior e alcătuit din siliciu, următorul strat e
trece prin multe stadii. Unul din aceste stadii este din oxigen ş.a.m.d.p., iar cel din exterior e format din
acela de stea neutronică (foto 1.1). hidrogen. O astfel de stea poate genera o explozie de tip
supernova a cărei luminozitate e comparabilă cu cea a
galaxiei gazdă. Explozia poate lăsa în urmă o stea
neutronică sau o gaură neagră.
Radiaţia electromagnetică (lumina de ex.) nu
poate scăpa dintr-o gaură neagră, așa încât interiorul unei
găuri negre nu este vizibil, de aici provenind şi numele.

Ursu Răzvan

Foto 1.1

O stea neutronică este un tip de rămăşiță

fie a colapsului gravitaţional al unei stele
massive. O stea neutronica este atat de densa
incat daca ar fi sa confectionam o lingura de masa
din materialul acesteia, ar cantari cel putin cateva
trilioane de tone!
O altă etapă prin care trece o stea este cea
de gigantică roşie (foto 1.2).

2
 SOARELE Soarele are o mişcare de rotaţie
neuniformă ca viteză şi un câmp magnetic redus.
Din energia totală emisă de Soare Pământul
Soarele este astrul central al sistemului primeste numai a 2 miliarda parte. Soarele are o
nostru planetar. Soarele este alcătuit în întregime arie a suprafeţei de 11.900 de ori, un volum de
din gaze, densitatea lui reprezintând doar ¼ din 1.300.000 ori şi o masă de 332.950 mai mare
densitatea medie a Pământului. Numai 2 gaze decât a Pământului.
alcătuiesc 99 % din masa Soarelui: hidrogen 74%
şi heliu 25%, restul de 1 % este format din alte 63
de elemente care se întâlnesc şi pe Pământ.
Soarele se compune dintr-o parte centrală
(interiorul soarelui) şi din atosfera solară.
Interiorul soarelui concentrează cea mai
mare parte a acestei stele şi este alcătuit
predominant din hidrogen, caracterizându-se prin
temperaturi foarte ridicate si presiuni foarte mari.
Ca urmare materia este în stare de plasmă.

Ţâbîrnă Radu

Atmosfera solară este compusă din

fotosferă (este stratul exterior, luminos al
Soarelui), cromasferă (învelişul care înconjoară
fotosfera) şi coroană solară (învelişul exterior al
atmosferei solare). Din coroana solară sunt emise
fluxuri de plasmă cunoscute sub denumirea de
vânt solar, care ajung foarte aprope de planeta
noastră.

3
 Stelele cele mai masive produc elemente chimice
SFĂRŞITUL UNEI STELE mai grele, cum ar fi fierul. Ele cresc și devin
supragigante, cu o rază chiar și de mii de ori mai
Când o stea și-a consumat în timp cea mai mare decât cea a Soarelui. Interiorul lor este
mare parte din combustibilul de hidrogen, miezul format dintr-o succesiune de straturi din ce în ce
acesteia se contractă și devine mai cald. Hidrogen mai puțin calde și mai puțin dense spre exterior,
se găsește încă din abundență la marginea stelei, compuse din diferite gaze. Brusc, ele explodează
unde continuă sa se transforme în heliu. Steaua se și materia lor se împrăștie în spațiu. Este un
mărește, și culoarea acesteia tinde spre roșu. adevărat joc de artificii cosmic. În mod violent,
Steaua devine o gigantă roșie. Diametrul său steaua devine de 10 miliarde de ori mai luminoasă
poate ajunge de 10 până la 100 ori mai mare decât decât Soarele. Acest fenomen poartă numele de
cel al Soarelui nostru. În centru se declanșează supernovă. După explozie, nu mai rămâne din ea
noi reacții nucleare: heliul prezent în mijlocul decât miezul. În funcție de masa pe care o are,
stelei se transformă în carbon. Atmosfera stelei acesta devine fie o stea de neutroni, fie o așa-
este proiectată în spațiu, formând în jurul stelei o numită "gaură neagră".
sferă de gaze în expansiune, o nebuloasă. Când
heliul din mijlocul stelei se transformă în carbon,
steaua se contractă din nou, dar nu mai devine
suficient de caldă pentru a declanșa noi reacții
nucleare. Ea devine o pitică albă (o stea mică, de
mărime comparabilă cu Pământul; dar unde o
cantitate de materie de mărimea unui ou
cântărește câteva tone). Această stea se răcește,
strălucirea ei scade încetul cu încetul, până se
stinge. Nu mai rămâne din ea decât o "pitică
neagră", prea rece ca să mai strălucească.

Structura unei stele moarte

Lică Hurubaş
Romulus

Pitica neagră