M-am gandit indelung ce voi scrie in acest eseu, intrucat locurile pe care le-am vizitat

sunt extrem de putine la numar si imi apar destul de neinsemnate. Si totusi, habar n-am
din ce motiv, prima amintire aparuta pe ecranul constiintei mele a fost o excursie la
Sambata de Sus; da o excursie la o manastire si nu numai.
Incercand sa inteleg de ce a aprut ca prim gand aceasta nesemnificativa incursiune,
realizez ca ea e de fapt plina de incarcaturi. Dar sa pornesc cu inceputul.
Excursia la care fac referire / despre care vorbesc a avut loc cand eu eram cred in clasa a
saptea. A fost o excursie organoizata de firma la care lucra mama si am fost impreuna cu
ea, colectivul din care facea parte si copiii colegilor ei. Asadar, un element special a fost
faptul ca este singura excursie, de care mi-amintesc, in care am fost cu mama, in care am
interactionat cu oamenii cu care ea petrecea cea mai mare parte a timpului.
Traseul a fost urmatorul: plecare din Azuga – oprire si vizitare Dumbrava Sibiului –
oprire si vizitare Manastirea Sambata de Sus – intoarcere la Azuga.
La primul popas, cel din Dumbrava am fost extrem de incantata sa vad locuri inedite,
frumoase: lacul, animalele de la zoo, casutele rustice, o maora de vant, verdeata si veselie
pe chipurile oamenilor. Am facut poze pe malul lacului, eu si mama, noi si grupul.
Privind ulterior, la cativa ani departate, fotografiile acelea ma minunam de corpul suplu,
picioarele care datorita hainelor de atunci pareau lungi, drepte. Dar cel mai frapant
element erau mainile care in poza erau extrem de lungi, atarnand de dupa gatul mamei si
de dupa cel al unei colege de-ale ei. Amintirea ecelor maini ma amuza si acum... Lungi
domnule, extrem de lungi. Si-mi mai amintesc veselia din ochii mei. Eram bucuroasa si
traiam intens clipa.
Insa, momentul de maxima intensitate emotionala a fost la Manastire. Pe vremea aceea
eram foarte credincioasa. Mi-era mai ales frica de pedeapsa celui de sus si ma simteam o
mare pacatoasa. Dar locul acela a adus o pace interioara...nu stiu daca mai exista un loc
care sa-mi fi adus o senzatie asemanatoare.
Cu cativa metri inainte de intrarea in incinta manastirii se afla cimitirul...un cimitir in
care ma gandeam ca mi-as dori sa fiu inmormantata. Pe mine m-au speriat intotdeauna
cimitirele, insa acesta era linistitor. Cativa copaci razleti, un spatiu luminos, cruci albe,
ingrijite...Totul parea senin si linistitor.
Dupa aceasta viziune, am intrat pe poarta manastirii la cere insa se lucra; poarta imensa,
rustica, sculptata in lemn, o frumusete cum nu mai vazusem. Am patruns sfioasa si
totodata plina de incantare. Curtea imensa, ingrijita, albeata chiliilor si biserica care trona
in centrul asezamantului mi se pareau minunate. Si mi-as fi dorit sa pot ramane acolo, sa
stau o vreme sa linistesc un tumult pe care mintea mea nu-l intelegea pe vremea aia – era
tumultul adolescentei, al primilor fiori de indragosteala, al conflictelor intrafamiliale, al
rusinii de a fi fugit de acasa...
Am facut un tur al curtii dupa care am fost lasati sa intram in sala de mese. De fiecare
data cand am vazut Harry Potter mi-am amintit de manastire: o sala mare, unde calugarii
si calugaritele mancau, iar un calugar cu barba alba si lunga citea din Scripturi. Marcanta
imagine. Pofticioasa cum sunt, tanjeam dupa bucatele „alese” pana cand am aflat ca era zi
de post si mancarea era fara carne. Intotdeauna mi-a fost greu sa tin post. Si acum ma
infurie numai ideea unei constrangeri alimentare.
La finalul acestei vizite am cumparat de la magazinul cu obiecte sfinte un ingeras pe care
l-am pastrat mult timp cu sfintenie, la care ma rugam adesea, in momentele mele triste si
pe care l-am spart dinntr-o mare neatentie. Am crezut atunci ca am pierdut ceva
important, ceva ce n-aveam sa mai recuperez vreodata.
La intoarcerea acasa, din autocar, am vazut cea mai mare luna pe care o vazusem
vreodata: o luna plina, aproape portocalie pe care iam aratat-o mamei cu mare entuziasm.
Era cea mai mare luna pe care o vazusem pana atunci...
Ma gandesc daca doar faptul ca a fost prima iesire importanta ii confera o asemenea
incarcatura emotionala sau intr-adevar locul acela are ceva special. Probabil nu voi afla
raspunsul decat refacand traseul respectiv.
Stiu insa ca setea mea de a vedea, de a descoperi, de a umbla s-a trezit atunci si mocneste
din ce in ce mai tare cu fiecare an ce trece...