Iniţiativele în materie de politică externă ale lui Tito — care-i conferiseră aura unui lider regional (presiunile exercitate asupra Albaniei, în 1946, pentru a o determina pe aceasta să semneze o serie de acorduri vamale şi monetare, care o transformau în a VIII- republică a Federaţiei Iugoslave; intenţia de creare a unei federaţii balcanice alături de Bulgaria, România, Ungaria şi Cehoslovacia) — nu puteau să nu-l nemulţumească pe Stalin, care nu accepta manifestarea individualităţilor în jurul său. Stabilind clar limitele în cadrul cărora puteau evolua tinerele democraţii populare, demersurile lui Tito I erau cu atât mai supărătoare pentru dictatorul sovietic, ameninţând autoritatea URSS-ului şi creând premisele pentru o posibilă emancipare de sub tutela sa. Paradoxul situaţiei este dat de faptul că Tito, în perioada preluării şi consolidării puterii, se dovedise a fi un stalinist strălucist, adoptând întregul arsenal de măsuri sovietice pentru a-şi atinge obiectivele: strivirea rezistenţei anticomuniste, arestarea liderilor opoziţiei şi dizolvarea partidelor, adoptarea modelului economic de dezvoltare. Acestei nemulţumiri i s-au adăugat reproşurile aduse de către echipa de la Kremlin, potrivit cărora Tito se dovedea conciliant în relaţia cu foştii moşieri, că în partid nu era democraţie şi că era ostil faţă de consilierii sovietici. În martie 1948, Stalin decide să-şi retragă consilierii. La 28 iunie 1948, Kominformul (reunit în şedinţă la Bucureşti) a condamnat politica lui Tito, Stalin forţând prin aceasta înlocuirea lui Tito de la conducerea partidului cu oameni credincioşi liniei Moscovei („E de ajuns ca să mişc degetul mic pentru ca Tito să nu mai existe“, a declarat Stalin anturajului său, în 1948). Convocat la 28 iulie, Congresul PC Iugoslav l-a sprijinit pe Tito şi a decis eliminarea elementelor staliniste din partid, reuşindu-se astfel salvarea lui Tito şi a unităţii partidului.
A doua ruptură sovieto-iugoslavă (1957-1958)
Din unghiul de vedere al lui Tito, la baza reconcilierii sovieto-iugoslave din 1955 s-au aflat două motive: Crearea unui curent antistalinist la nivelul celorlalte ţări socialiste; Constituirea la frontiera Iugoslaviei a unei zone, formată din state neutre, al cărei lider să fie. Revoluţia maghiară a reprezentat momentul iniţial al celei de-a doua rupturi dintre Iugoslavia şi URSS. Curentul stalinist de la Moscova s-a dovedit a fi mai puternic, reprezentanţii acestuia i-au cerut lui Tito să-l susţină pe Ernö Gerö, în detrimentul lui Imre Nagy. Realizând capcana pe care I-o întinsese Kremlinul , Tito a încercat să se disculpe faţă de gestul său, afirmând că iniţial, evenimentele de la Budapesta nu ar fi dobândit un caracter revoluţionar, dacă s-ar fi sprijinit pe consiliile muncitoreşti. Această afirmaţie a lui Tito le-a oferit celorlalţi lideri comunişti est-europeni să se lanseze în acuzaţii la adresa sa, acuzându-l că refuză să se inspire din experienţa sovietică de construire a socialismului. Ostilitatea mocnită împotriva lui Tito a ieşit rapid la iveală, iar Hruşciov, purtând răspunderea pentru „toamna ungară“, nu i-a luat apărarea. Aparent, relaţiile dintre cei doi nu anunţau ruptura. Aceasta s-a produs pe fondul Conferinţei internaţionale a partidelor comuniste de la Moscova (noiembrie 1957), când Tito a refuzat să participe din cauză că maniera de abordare a problemelor care fuseseră abordate se apropia cu punctul de vedere al PC Chinez (Mao). Iugoslavia lui Tito a semnat doar manifestul pentru pace. Mai mult, la 13 martie 1958, Tito publică un document care conţinea orientările majore ale PC Iugoslav şi principiile după care urma să se conducă acesta şi, mai ales, principiile care trebuiau să se afle la baza relaţiilor dintre ţările socialiste (egalitate, neamestec în treburile interne). Evident, nemulţumirea Chinei şi a URSS a fost foarte mare, ele anulând creditele promise cu un an înainte Iugoslaviei.
Schisma sino-sovietică (1957-1963)
Până în 1957 Mao nu a contestat nici un moment autoritatea URSS în lagărul comunist. Mai mult, după moartea lui Stalin, Mao s-a dovedit a fi unul dintre cei mai acerbi susţinători ai lui Hruşciov. Crizele care zguduie lagărul după moartea lui Stalin nu sunt folosite de către Mao împotriva liderului de la Kremlin. Cu toate acestea, Mao încearcă — în schimbul „cuminţeniei“ sale — să influenţeze politica externă a lui Hruşciov (vehemenţa atacului maoist împotriva lui Tito; tentativa de zădărnicire a destniderii inţiată de Hruşciov şi a apropierii de SUA) şi să-l oblige pe acesta să promoveze, în relaţia cu Vestul, o politică externă mai agresivă. Hruşciov va face greşeala de a ignora poziţia Chinei şi interesele sale: participă, în 1958, la o conferinţă a Consiliului de Securitate privind criza din Orientul Mijlociu (lovitura de stat din Irak), alături de China lui Cian Kai Şi; participă la discuţii privind posibila stoparea a experienţelor atomice, periclitând, astfel, şansele Chinei de a deveni membru al „clubului atomic“; refuză Chinei livrarea de rachete cu rază lungă de acţiune; renunţă susţinerea revoluţiilor în lume; rămâne surd la cererile Chinei privind sprijinul financiar. Nemuţumirea Chinei să manifestă pentru prima dată făţiş în 1959, ca urmare a dialogului susţinut purtat de Hruşciov cu Occidentul (vizita lui Nixon la Moscova, 1959; vizita lui Hruşciov în SUA, 1959, şi în Franţa, 1960); menţinerea relaţiilor cu India. În februarie 1960, China iese la atac, condamnând „tezele revizioniştilor comtemporani, care propovăduiesc coexistenţa paşnică“. Hruşciov, simţindu-se vizat, intensifică dialogul cu Occidentul, însă, nedorind să rupă relaţia cu China, subminează conferinţa de la Paris (1960), aducând la cunoştinţa opiniei publice mondiale doborârea, pe teritoriul URSS, la Sverdlovsk, a unui avion de spionaj american, de tipul, U-2 (Afacerea Powers — după numele pilotului american Francis Gary Powers), şi îl sprijină pe Castro în politica sa antiamericană. Din acest moment, între cei doi „mari“ ai lagărului comunist începe o cursă pentru dobândirea de aliaţi din rândul partidelor frăţeşti, China urmărind să submineze autoritatea URSS. Poziţia pro-chineză a Albaniei nu face decât să sporească supărarea lui Hruşciov, care, în iunie 1960, la Congresul al VIII-lea al PC Român, Hruşciov condamnă acţiunile Chinei şi cere convocarea unei conferinţe internaţionale. O lună mai târziu, Hruşciov decide retragerea consilierilor sovietici şi reducerea sprijinului tehnic şi a exporturilor de utilaje către China, act care va constitui picătura care va umple paharul supărării chineze şi începutul cursei pentru cucerirea statutului de lider al mişcării comuniste. La februarie1961, Hruşciov suspendă ajutorul financiar acordat Albaniei (susţinător al Chinei), retrage personalul ambasadei sovietice de la Tirana, refuză să mai convoace Albania la şedinele CAER. China sare în sprijinul micului său aliat, oferindu-I un împrumut de 125 mil. de dolari. Din acest moment, conflictul se poartă deschis: Mao va critica dur conduita lui Hruşciov din timpul crizei rachetelor (octombrie-noiembrie 1962); au loc incidente la frontiera dintre cele două ţări. În 1963, are loc o ultimă tentativă de reconciliere, care însă nu se mai produce, din iulie 1963, ruptura dintre cele două ţări fiind definitivă. Consecinţa rupturii: Apariţia a încă unui pol de putere în lagărul comunist (în jurul Chinei gravitează Albania, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord, precum şi partidele comuniste din Indonezia, Japonia, Laos, Malaezia, Thailanda, Vietnamul de Sud, Noua Zeelandă).
Primăvara de la Praga (1968)
Anii ’60 au adus, pe plan mondial, o val de contestare generală. Apărut mai întâi într-un Occident, la nivelul unui tineret din ce în ce mai dezabuzat de valorile capitaliste, unda contestatară nu se putea să nu atingă şi lagărul comunist, care, în pofida disciplinei de lagăr, a fost teatrul, poate, celei mai promiţătoare mişcare de reformă a sistemului comunist. Dacă tinerii occidentali îşi găsiseră refugiul în scrierile filozofice ale lui Herbert Marcuse, în concertele maraton de tip Woodstock şi în sintagma make love not war, colegii lor din URSS şi zona sa de influenţă, au început să pună în discuţie ideologia marxist-leninstă, fără să o respingă complet, propunând variante proprii de socialism. Fiind confruntat cu agravarea situaţiei economice, secretarul general al PC Cehoslovac, Antonin Novotny, este nevoit, la presiunile liderilor sovietici, să elimine de la vârful partidului o serie de stalinişti. Astfel, Aleksandr Dubcek devine prim-secretar al partidului. La nivelul societăţii, se fac simţite semnele unui dezgheţ, mai vizibile în plan cultural, fără însă ca ele să aibă un caracter constant. Începând cu mijlocul anilor ’60, în cadrul partidului apar diverse grupuri de gândire (în cadrul cărora activau şi oameni care nu erau membri de partid), care propun diverse modalităţi de înlocuire a dogmatismului ideologic. Aceste grupuri interacţionează cu noua conducere a partidului. Deşi iniţiativele reformatoare sunt emanaţia unor mici grupuri, ele se propagă cu repeziciune la nivelul întregii societăţii ca urmare a faptului că orizontul de aşteptare al acesteia era larg, după ce impunerea modelului stalinist făcuse ravagii. Reformismul lui Dubcek şi a echipei sale nu place conducerii partidului, care va proceda la eliminarea sa. Cu toate acestea, lipsa de susţinere a lui Brejnev îl obligă şi pe A. Novotny să-şi dea demisia de la conducerea partidului şi din funcţia de preşedinte la republicii, la 4 ianuarie 1968. Ales în locul lui Novotny, Dubcek îi înlătură din aparatul de partid pe oamenii legaţi de fosta conducere. La 5 aprilie 1968, noua conducere adoptă un program de acţiune, care prevedea instaurarea unui sistem federal; transformarea parlamentelor în adunări legislative; delimitarea puterilor între partid şi stat; revizuirea legislaţiei electorale în direcţia alegerii mai multor candidaţi de pe mai multe liste; crearea de consilii, la nivel regional, formate din reprezentanţi ai sindicatelor, băncilor şi consumatorilor; libertatea de întrunire; abolirea cenzurii. Programul va da de gândit sovieticilor, care, prin intermediul celorlalţi şefi de partide frăţeşti, înceacă să influenţeze noua echipă. Aceştia din urmă, la rândul lor, trăiesc cu teama ca nu cumva şi populaţiile din ţările lor să fie contaminate cu virusul reformist. Principalul dezacord între noua conducere de la Praga şi celelalte partide frăţeşti consta în renunţarea la dictatura partidului comunist şi introducerea pluripartidismului, fapt care, în opinia sovieticilor, ar fi dus la anularea coeziunii lagărului socialist. La 20 august 1968, trupele Pactului de la Vaşovia (mai puţin România) au invadat Cehoslovacia, punând capăt unui experiment care se anunţa de succes. Dubcek şi echipa sa sunt înlăturaţi, iar militarii vor rămâne în ţară până când situaţia va reveni la „normalitate“. Câteva săptămâni mai târziu, Brejnev a elaborat doctrina care-i poartă numele (sau a suveranităţii limitate) şi potrivit căreia URSS este obligată să intervină, fără să ţină cont de frontierele naţionale, oriunde, socialismul este ameninţat de mişcări care au drept scop reinstaurarea capitalismului. Consecinţe: „Pentru milioane de partizani ai sistemului realizat în RUSS, din ţară ca şi din lumea întreagă, consecinţele invaziei au fost imense: în ansamblu sistemului socialist mondial s-a încetat a se mai crede în avantajele sistemului şi în capacităţile sale de a se reforma structural“ (Andrei Saharov, Memorii). Altfel spus, „Primăvara de la Praga“ poate fi considerată actul de naştere al eurocomunismului precum şi al comunismului naţional sau a unor tentative de dezvoltare care ţin mai degrabă de utopie decât de realitate (ambele la nivelul lagărului comunist).
Marea Revoluţie Culturală (China, 1965-1971)
Manifestare a societăţii chineze care se înscrie în direcţia comunismului utopic. Ea se înscrie în descendenţa altor iniţiative maoiste, toate părţi ale procesului de edificare a socialiste: • Mişcarea împotriva furtului şi fraudei (1952); • Naţionalizarea industriei şi comerţului; • Campania celor O sută de flori; • Marele Salt Înainte şi lupta împotriva lui Liu Shaoqi; • Campania pentru intensificarea formării ideologice a tineretului şi pentru relansarea spiritului revoluţionar în rândul ţărănilor. Potrivit concepţiei maoiste, „concepţiei burgheze trebuiau să i se aplice lovituri noi şi decisive“, ca urmare a faptului că ameninţă socialismul. Începuturile mişcării sunt în toamna lui 1965, la nivelul scriitorilor, care erau, în viziunea autorităţilor, erau prea contaminate de ideologia burgheză. Nefiind susţinut de ceilalţi membri ai BP, Mao a plecat în sud, în 1965, aproape de Shanghai, unde-şi constituie baza de plecare în vederea pornirii la atac pentru „salvarea unei ţări care se scufunda în revizionism“. „Este necesar ca toţi cei care deţin posturi de conducere, dar se angajează pe calea capitalismului, să fie identificaţi şi să fie demascaţi“, scria el în mai 1966. Din mai şi până în august 1966, conducătorii de dreapta sunt identificaţi, demascaţi şi înlăturaţi: Peng Zhen (primar al Beijingului), Liu Shaoqi (destituit din funcţia de preşedinte), Deng Xiaoping. La cea de a XI-a plenară a CC Mao savurează prima victorie. În perioada 1966-1969, sunt angrenate în evenimente trei grupuri: • Tineretul din şcoli şi universităţi, deveniţi membri ai Gărzilor roşii, reprezintă o masă contestatară, care luptă împotriva bătrânilor din partid. El este la originea anarhismului care va curpinde oraşele. • Muncitorii fac revoluţia în uzine, intrând în grevă, paralizând ţara şi preluând conducerea uzinelor. • Armatea susţine pe revoluţionarii moderaţi, fapt care va atrage nemulţumirea aripii radicale din armată. Aceasta din urmă va profita de situaţie şi va lansa o epurare în rândul armatei. Pentru a evita haosul complet, Mao a început, încă din 1967, să iniţieze demersuri pentru stoparea fenomenului. I-a calificat pe revoluţionarii care-l ajutaseră până atunci ca fiind „revoluţionari cu două feţe“, iar gărzile roşii au primit ordi să înceteze luptele. Armata a preluat controlul asupra ţării,începând reinstaurarea ordinii. Conştienţi că au fost folosite ca instrumente de manevră, membrii gărzilor au hotărât să continue lupta în sudul Chinei. Învinşi de autorităţi, aceştia au fost deportaţi spre a fi reeducaţi. Congresul al IX-lea la partidului a confirmat victoria lui Mao şi a conferit, temporar, lui Lin Biao (şeful armatei) rolul de nr. 2 în partid. Revoluţia culturală a fost o modalitate prin care Mao a epurat partidul de cadrel cu vederi revizioniste. La aceasta se adaugă cele circa 2 milioane de morţi şi distrugerile materiale. După revoluţie, ideologia oficială va deveni „gândirea lui Mao“, rezumată în Cărticica lui Mao. Economia se va ghida după „impulsurile spontane ale maselor, aflate în permanentă comuniune cu Mao Zedong“. Armata devine garantul noii ordini.
Reformele lui Deng Xiaoping
După o perioadă de absenţă (ca urmare a căderii sale în dizgraţie, în timpul Marii Revoluţii Culturale, în 1965), Deng Xiaoping reintră în viaţa politică în 1973, într-o Chină profund slăbită de experienţele maoiste prin care trecuse. Revenirea sa este de scurtă durată, el „dispărând“ din viaţa politică a doua oară, o dată cu moartea lui Zhou Enlai (1976). Retras în provincie, DX îşi pregăteşte revenirea la putere, care se produce imediat după arestarea „bandei celor patru“ (1976). Un an mai târziu este reabilitat şi repus în funcţie. Îi vor mai trebui încă cinci ani ca să-şi elimine toţi adversarii şi să deţină controlul absolut al puterii., fapt care se întâmplă abia în 1982, câdn Hua Guofeng, fostul preşedintele ţării, este exclus din Biroul Politic. O primă direcţie în care a acţionat Deng Xiaoping este cooptarea tinerei generaţii, ca o garanţie e „redării avântului geniului inventiv al unui popor întemniţat mai bine de 10 ani“. În al doilea rând, China a profitat de experienţa altor ţări precum şi de capacităţile lor financiare: „În nici o ţară procesul de modernizare nu s-a desfăşurat izolat. Acest proces s-a bazat pe o stimulare reciprocă, între popoarele care diferă unele de altele“. Faptul că anumite aspecte ale capitalismului s-au dovedit mai bune, nu l-a împiedicat pe DX să le ia în considerare pentru a restabili economia ţării. Prin urmare, punctul central al programului său economic este stimularea economiei de piaţă pentru că „În sânul sistemului socialist pot coexista o econom,ie de piaţă şi o economie bazată pe planificare aproducţiei, fiind posibilă coordonarea lor“. În paralel, DX a întreţinut calmul şi unitatea unei societăţi chineze, zguduită de de atâţia ani de agitaţie socială. O altă direcţie a fost revizuirea poziţiei lui Mao în istoria partidului şi a ţării. Nu a fost o destalinizare de tipul celei hruşcioviste (era destul de periculos, Mao având încă foarte mulţi adepţi în partid şi în ţară), ci I se aduc o serie de critici privind personalitatea sa (orgolios, autoritar) şi politca sa prea „stângistă“. În pofida criticilor, nimeni nu a îndrăznit să-i conteste acestuia rolul de founding father (părinte fondator) al Chinei comuniste. Odată problemele ideologice rezolvate, primele măsuri concrete prin introducerea mecanismelor economiei de piaţă, care au permis Chinei să atingă o rată anuală de creştere a PNB de 10%/an. În agricultură a fost iniţiat un proces invers al colectivizării, ţăranii devenind în scurt timp proprietari ai pământurilor (individual şi în colectiv). Urmarea este o creştere spectaculoasă a veniturilor ţărăneşti precum şi a producţiei. În fine, este iniţiată lărgirea autonomiei marilor întreprinderi, multe dintre acestea fiind trecute sub jurisdicţia autorităţilor locale. Ca urmare, producţia industrială sporeşte într- un timp foarte scurt. Acestor măsuri li se adaugă cea privind înlesnirea pătrunderii capitalului străin, demers care a atras sume considerabile. Pentru a facilita această operaţiune, în zona de sud a Chinei au fost înfiinţate zone de tip porto franco (unde investitorii beneficiau de scutiri vamle şi degrevări de impozite) Deloc reuşită a fost reforma sistemului politic, autoritatea unică a Partidului Comunist menţinându-se până în prezent.
Regimul comunist din Cambodgia
Aventura khmerilor roşii în Cambodgia se înscrie tot în cadrul acelui comunism utopic de tipul marii revoluţii culturale chineze, aceasta din urma constituind şi o sursă de inspiraţie pentru ei. Şi Mao şi Pol Poth au avut ca obiectiv edificarea unei noi societăţi „sănătoasă, care se consolidează şi se dezvoltă continuu, şi unde domneşte egalitatea şi armonia“ (Pol Poth, discurs din 27 septembrie1977). Ajunşi la putere în 1975, pe fondul eşecului politic al unui regim pro-american, condus de generalul Lon Nol, şi a participării involuntare la războiul din Vietnam (aviaţia SUA bombarda teritoriul Cambodgiei sub pretextul distrugerii trupelor vietcong, refugiate pe teritoriul ţării), khmerii roşii declanşează epurarea societăţii sub petextul instituirii egalităţii. Pentru aceasta, oamenii sunt supuşi unei operaţii de continuă mutare. Populaţia urbană este izolată de celelalte comunităţi, privată de toate bunurile şi dependentă de autorităţi. Sunt atent supravegheaţi şi controlaţi şi obligaţi să participe la şedinţe zilnice de autocritică. La sate, structurile rurale sunt înlocuite cu cooperative (formate din circa 50-100 de familii). Armata şi serviciile secrete sunt omniprezente, ele asigurând controlul deplin al societăţii. Pe plan economic, agricultura estge considerată baza economiei, obligând toată populaţia să lucreze în agricultură (cultivarea orezului). Experienţa cambodgiană a însemna circa 3 milioane de morţi şi ruinarea ţării. Atât Marea Revoluţie Culturală din China, cât şi regimul Khmerilor roşii au reprezentat variante de reformă, proprii regimurilor comuniste din Asia.
Biroul Politic — organul suprem al Partidului Comunist al URSS. A funţcionat ca un
consiliu director al CC. În perioada stalinistă, în practică, secretarul general era cel care desemna membrii BP. A fost crea la 23 octombrie 1917. De la mijlocul anilor ’20 până în 1952, BP a fost acătuit din din 12-13 membri. Din 1952, Stalin a mărit numărul lor la 25, iar BP a devenit Prezidiul Comitetului Central al PCUS. Din 1966 s-a revenit la veche denumire de BP. În perioda stalinistă, calitatea de membru al BP era foarte periculoasă. Statistica arată că din 25 de persoane (membre ale BP), 11 au fost executate, 3 sau sinucis sau au murit în împrejurări suspecte, fapt care atestă, fie şi indirect, controlul absolut al lui Stalin asupra acestui organism. Din 1990, ca majoritatea organismelor politice sovietice, BP şi-a pierdut ponderea în viaţa politică, în urma schimbărilor iniţiate de Gorbaciov. Comitetul Central — Organismul din structura PCUS care se afla între BP şi congresul partidului. Era compus din câteva sute de membri, în marea lor majoritatea vechi activişti de partid. În perioada stalinistă, CC a avut mai mult o funcţie decorativă, el fiind convocat pentru a vota hotărârile adoptate de membrii BP. După 1953, au existat perioade când CC a deţinut o putere reală, servind ca arbitru între BP şi cei care aspirau la conducerea partidului (vezi felul în care Hruşciov a folosit CC pentru a câştiga lupta pentru putere în partid, şi Brejnev, care s-a folosit de CC pentru a-l obliga pe Hruşciov să demisioneze). Gulag — Acronim pentru Glavnoe Upravlenie Lagherei (Direcţia Generală a Lagărelor). Termenul a devenit cunoscut occidentalilor la începutul anilor ’70, graţie romanului lui Aleksandr Solşeniţân, Arhipelagul Gulag, în care gulagul era prezentat ca un microcosmos al societăţii sovietice. Scriitorul rus este cel care a prezentat felul în care erau interogaţi deţinuţii (prin tortură sau prin refuzul de a-I lăsa să doarmă sau să bea apă). Deşi gulagul existase şi în perioada interbelică, după război, el se supradimensionase (victimele colectivizării şi ale Marii Terori), Beria este cel care l-a supus unui proces de reorganizare şi l-a „predat“, în 1953, Ministerului Justiţiei. Mai mult, a organizat programul de viaţă al deţinuţilor până în cele mai mici amănunte, transformându-l într-o întreprindere foarte rentabilă. Pentru perioada perioada 1935- 1940, statisticile KGB arată că erau închişi circa 19 miilonae de oameni, dintre care 7 milioane au murit (execuţii, condiţii foarte grele de muncă şi viaţă). Khmerii roşii — Denumire dată de prinţul Norodom Sihanuk forţelor comuniste din Combodgia. Khmer este numele unui membru al celui mai mare grup etnic din Cambodgia, Khmerii Roşii au apărut în 1950, o dată cu înfiinţarea de către comunişti a unui front revoluţionar unit. Alcătuit din mai multe facţiuni, acest front a trecut până la urmă sub controlul Saloth Sar, devenit, ulterior, cunoscut sub numele de Pol Poth. În 1975, Khmerii roşii au obţinut victoria în în războiul civil din Cambodgia. Nomenclatura — Element esenţial al sistemului sovietic, nomenclatura a fost înţeleasă, de-a lungul timpului, ca fiind o listă a funcţiilor aflate sub controlul partidului comunist. O definiţie completă ar fi aceea potrivit căreia nomenclatura reprezintă un siste/aparat prin care partidul repartiza slujbe şi privilegii. Nomeclatura exista atât la nivel local, cât şi central, precum şi în cadrul unor organizaţii (Academia de Ştiinţe a URSS, KGB). De departe, cea mai importantă era nomenclatura de partid (cea de la CC al PCUS). Orice funcţie, de la ambasador, la mitropolit al Bisericii sau antrenor al unei echipe de fotbal apărea pe lista nomenclaturii, ca urmare a faptului că sistemul trebuia să asigure partidului controlul absolut asupra societăţii. Lucru acesta se realiza datorită faptului că funcţiile şi privilegiile se repartizau centralizat, de la Moscova. Un astfel de sistem încuraj mediocritatea şi conservatorismul. Solidaritatea — În august 1980, muncitorii polonezi au intrat în grevă cerând majorarea salariilor. Un electrician, Lech Walesa, de la Şantierul naval „Lenin“ (Gdansk) i-a îndemnat pe muncitori să nu mai ceară salarii mari, ci salarii mai bune şi dreptul de a constitui sindicate independente. Extinderea grevei şi în zona baltică, a obligat guvernul să iniţieze negocieri cu greviştii, satisfăcându-le unele cerinţe. Reacţia imediată a muncitorilor a fost înscrierea în sindicate, care s-au unit într-un Comitet de Coordonare Naţională al Sindicatelor Autonome Indepedente (denumit Solidaritatea), condus de Lech Walesa. După preluarea funcţiei de premier de către Woiciech Jaruzelski, în februarie 1981, şi instituirea legii marţiale, mii de mebri ai Solidarităţii au fost arestaţi, printre ei aflându-se şi liderul sindicatului. Organizaţia a fost declarată ilegală. Abia în 1989, sindicatul a reintrat în ilegalitate, devenind, în scurt timp, principala mişcare politică a Poloniei. La alegerile prezidenţiale din 1990, Walesa a devenit preşedinte al Poloniei. Sovietul Suprem — Organism legislativ înfiinţat în baza Constituţiei sovietice din 1936. Avea două camere: Consiliul Uniunii şi Consiliul Naţionalităţilor. În fruntea Sovietului Suprem se afla Prezidiul, format din 37 de membri şi era condus de un preşedinte, care, era, în acelaşi timp, şi preşedinte al URSS. În cadrul Sovietului Suprem erau aleşi oameni proveniţi din toate mediile. Deşi avea atribuţii legislative, în practică, Sovietul Suprem era doar un organism de ratificare, unde se votau deciziile luate la nivelul Biroului Politic.