Germania (1945–1989)

Perioada 1945–1949. După război, soarta Germaniei avea să fie decisă de către
aliaţi. La 5 iunie 1945, reprezentanţii SUA, M. Britanii, URSS şi Franţei au semnat
la Berlin o Declaraţie cu privire la înfrângerea Germaniei şi la preluarea puterii
supreme de către statele semnatare. Potrivit documentului, Germania a fost
divizată în patru zone de ocupaţie: engleză (landurile din nord-vestul Germaniei),
franceză (landurile din sud-vestul Germaniei), sovietică (landurile din estul
Germaniei) şi americană (landurile din sudul Germaniei). De asemenea, capitala
Germaniei a fost şi ea împărţită în patru sectoare şi pusă sub controlul unei
comenduiri interaliate. Organismul care urma să pună în aplicare prevederile din
actul de capitulare al Germaniei era Consiliul aliat de Control.
Conferinţa de la Potsdam (17 iulie-2august 1945) a trasat liniile politice ale
organizării postbelice a Germaniei: democratizare, denazificare şi demilitarizare.
• Demilitarizarea avea ca obiectiv dezarmarea totală, lichidarea forţelor armate
germane, a tuturor rezervelor de armament şi muniţii, a industriei militare.
• Denazificarea prevedea interzicerea organizaţiilor fasciste, a organelor de presă,
a lichidării legislaţiei fasciste, pedepsirea activiştilor partidului nazist.
• Democratizarea prevedea crearea condiţiilor pentru refacerea partidelor şi
organizaţiilor democratice.
Probleme au apărut încă de la început pentru că aliaţii au înţeles greşit modalitatea
de punere în practică a acestor principii.
În pofida problemelor, viaţa politică germană a început să renască. În toamna lui
1945, a luat fiinţă partidul Uniunea Creştin-Democrată (fondator Konrad
Adenauer), care prevedea, printre altele separarea zonelor occidentale de cea
sovietică, crearea unui stat german, separat de zona răsăriteană, crearea unei
societăţi prospere, participarea muncitorilor la conducerea întreprinderilor.
• În ianuarie 1946, în Bavaria, ia naştere Uniunea Creştin Socială, condusă de F.I.
Strauss, care, ulterior, s-a unit cu UCD/UCS, care avea să conducă Germania
vreme de 25 de ani.
• În 1948, în urma unirii mai multor organizaţii liberale de la nivelul landurilor, s-
a constituit Partidul Liberal Democrat, partid laic, al cărui obiectiv era
apărarea proprietăţii private, libertatea antreprenorilor şi a concurenţei.
• Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist au fost alte două partide care au
influenţat viaţa politică germană. Interzis de către fascişti înainte de război,
PSDG şi-a reluat activitatea, pledând pentru restructurarea societăţii germane
pe principii socialiste, împotriva PCG. Celălalt partid, PCG, avea o platformă
stalinistă şi se pronunţa pentru înfăptuirea revoluţiei socialiste, inclusiv pe cale
militară (instaurarea disctaturii proletariatului). Obiectivele pe care şi le
propusese au dus la scoaterea acestui partid în afara legii.
În zona sovietică de ocupaţie, principala problemă a autorităţilor sovietice a fost
stoparea exodului populaţiei. Şi în această parte a Germaniei apar partidele
politice.
• PCG devine principala forţă politică din zonă. Liderii PCG au reuşit să
realizeze fuziunea cu PSDG (din zona sovietică), în aprilie 1946, formându-se
Partidul Socialist Unit German.
• În iunie 1945, a fost creată Uniunea Creştin Democrată din Germania, iar în
iulie 1945 Partidul Liberal Democrat din Germania, formaţiuni care au alcătuit,
la 14 iulie 1945, Blocul Democratic.
În zona sovietică de ocupaţie, economia a fost reorganizată pe baze sovietice, fiind
naţionalizate toate întreprinderile. În toamna lui 1945, autorităţile sovietice de
ocupaţie au iniţiat reforma agrară, care a durat până în 1947. Sovietizarea a atins şi
viaţa spirituală.
O realitate caracteristică ambelor zone de ocupaţie a fost apariţia lagărelor, unde au
fost internaţi criminalii de război, funcţionarii şi activiştii partidului nazist.
Constituirea RFG şi RDG. În decembrie 1946, M. Britanie şi SUA au decis
unificarea zonelor lor de ocupaţie şi formarea aşa-numitei Bizonia, cu propriile
sale organisme de conducere. În 1948, şi zona franceză s-a alăturat. La mijlocul lui
1948, activitatea Comisiei Aliate de Control aici a fost suspendată, iar la 20 iunie a
fost iniţiată reforma monetară: în locul mărcii de ocupaţie — valabilă pentru toate
zonele — a fost introdusă marca vest-germană. Apariţia noii monede a provocat o
inflaţie foarte mare în zona sovietică, fapt care I-a obligat pe aceştia să ia măsuri
pentru stoparea acesteia, măsuri care au dus la amplificare sciziunii dintre
occidentali şi sovietici.
În mai 1949, a fost elaborat proiectul noii Constituţii, care prevedea înfiinţarea
Republicii Federale Germania, formată din 9 landuri. Fiecare dintre aceste landuri
îşi avea propriul său guvern şi parlament. Parlamentul federal era bicameral
(Bundestag — camera deputaţilor, 248 de deputaţi aleşi prin vot direct pentru 4 ani
de către populaţie şi 248 de deputaţi aleşi de către reprezentanţii landurilor;
Bundesrat — membrii proveneau din rândul minştrilor landurilor). Preşedintele
urma să fie desemnat de către Bundestag. Cancelarul era şeful guvernului, acesta
deţinând principalele prerogative. Constituţia se asdresa întregului popor german,
RFG fiind considerat un stat de tranziţiei până la momentul când teritoriile
germane din 1937 urmau să formeze din nou un stat unitar german. RFG a luat
fiinţă ca stat în septembrie 1949. Ca răspuns, la 7 octombrie 1949, sovieticii au luat
decizia de a constitui RDG.
RFG (1950–1965). În primii ani, economia RFG s-a dezvoltat în ritmuri înalte şi
constante. Deja în 1951, volumul producţiei industriale îl depăşise cu 1/3 pe cel din
1936, în 1956 el s-a dublat, în 1960 era de 2,5 ori mai mare, iar în 1973 de 4,5 ori.
La mijlocul anilor ’50, cota parte a RFG în producţia industrială a statelor
occidentale era de 10%. S-au dezvoltat ramurile tradiţionale ale economiei
germane: metalurgia, mineritul, industria uşoară, electronica, petrochimia,
construcţia de automobile. Cauzele care s-au aflat la baza miracolului economic
german:
• Sprijinul financiar acordat de către SUA (Pl. Marshall prevedea acordarea pe 5
ani a 3,6 mld. dolari sub formă de credite, împrumuturi cu care să fie
achiziţionate utilaje moderne);
• Cheltuieli militare reduse;
• Concentrarea capitalului, forţă de muncă pregătită;
• Crearea de condiţii pentru dezvoltarea iniţiativei particulare, a concurenţei
libere şi reglementarea acestora de către stat.
Părintele miracolului economic german a fost Ludwig Erhard.
Marea coaliţie (1966–1969). În această perioadă îşi intensifică activitatea forţele
neofasciste, care, la congresul din mai 1967, declară că nu recunosc hotarele
stabilite de după al doilea război mondial, solicitând reabilitarea fasciştilor
condamnaţi. De asemenea, relaţiile cu Franţa au fost marcate de momente de
tensiune, cancelarul K. Kiesinger declarând că teritoriile de dup linia Oder-Neisse
sunt germane şi că RFG nu va renunţa la ele.
În domeniul economic, se face simţită redresarea economiei după ce în 1966–1967,
fusese un an de stagnare.
Mica coaliţie (1970-1974). Cancelarul Willy Brandt a iniţiat Ostpolitk (politica
răsăriteană), stabilind relaţii cu URSS şi cu statele comuniste.
W. Brandt vizitează în repetate rânduri URSS, cu care semnează un Tratat de
colaborare (1970). Tot în 1970, Germania semnează un tratat analog cu Polonia şi a
iniţiat o politică de apropiere şi colaborare cu RDG.
Un moment important a fost semnarea, în 1971, a unui acord cvadripartit (SUA,
Anglia, URSS şi Franţa) privind Berlinul Occidental. Acord prevedea un statut
distinct al Berlinului Occidental în raport cu RFG. Relaţii cu RDG sunt stabilite
abia în 1972. În fine, în 1973, Cehoslovacia a încununat şi ea politica orientală a
Germaniei în 1973.
W. Brandt a demisionat în 1974, după un scandal de spionaj în care a fost implicat
consilierul său, care a fost dovedit, agent al serviciilor secrete est-germane.
Noul cancelar, Helmuth Schmidt (P. Social-Democrat) a iniţiat o politică de creare
a unui stat democratic exemplar, al dreptăţii sociale. În acest scop, au fost aprobate
legi care prevedeau participarea oamenilor muncii la conducerea întreprinderilor şi
a fosr reformat sistemul de pensii.
Începutul anilor ’80 (1982) îi aduce la putere pe creştin-democraţi (UCD). În plan
economic, RFG era unul dintre cele mai puternice state din lume (după SUA şi
Japonia). Marca germană era cea mai importantă valută după dolarul american.
Rezervele valutare ale RFG erau de 2,9 ori mai mari decât ale SUA şi de 2,8 ori
decât ale Franţei. Cele mai dezvoltate ramuri industriale erau cea constructoare de
maşini, chimică, metalurgică, electrotehnciă, electronică, aparate de precizie.
La nivelul Pieţei Comune, RFG a fost liderul de necontestat. Potenţialul industrial
al RFG reprezenta 84% din potenţialul industrial total al Franţei şi M. Britanii.
Balanţa comercială a RFG era excedentară: 1984 — 54 mld.; 1985 — 73 mld.;
1986 — 112,2 mld. Ca urmare a acestui excedent, RFG a reuşit să-şi rezolve o
serie de probleme sociale şi sa atenueze şocul celei de-a doua crize petroliere.

Planuri occidentale privind rezolvarea problemei germane

Toate aceste iniţiative aveau la bază ideea, potrivit căreia, în rezolvarea problemei
germane trebuie să se ţină cont de respectarea dreptului la autodeterminare al
germanilor. În al doilea rând, aceste planuri aveau în comun ideea conform căreia,
pe termen lung, unitatea germană trebuia restabilită.
Planul Byrnes (elaborat de secretarul de Stat J.F. Byrnes), 1945-1947. Elaborat
în urma consultărilor cu guvernele Franţei şi Marii Britanii. Prevedea neutralitatea
Germaniei, crearea unei administraţii centrale (conform hotărârilor luate la
Potsdam) şi, ultimul pas, unitatea politică. URSS, prin vocea lui V.M. Molotov,
propunea ca Germania să fie demilitarizată pe o perioadă de 40 de ani şi
democratizată după modelul zonei sovietice de ocupaţie. Atitudinea sovieticilor a
arătat puterilor occidentale că URSS nu era real interesată în rezolvarea problemei
germane.
Planul Bevin. Propus la o conferinţă a miniştrilor de Externe a celor patru mari de
către ministrul de Externe al M. Britanii, Bevin (1945-1951). Bevin considera că
problema germană trebuie soluţionată pornindu-se de la unificare zonelor britanică
şi americană şi, ulterior, a celorlalte două (franceză şi sovietică). Planul britanic
punea accentul pe reconstrucţia economică, politică şi pe securitatea militară a
celor trei zone occidentale. De asemenea, era prevăzută constituirea unui guvern
german, democratizarea ţării, elaborarea unei constituţii şi transferul treptat de
putere de la Consiliul aliat de control către guvernul german. Francezii, de această
dată, s-au opus iniţiativei britanice. URSS, profitând de atitudinea Franţei, nu a
sprijinit demersul britanic. Rezoluţia Vandenberg (11 iunie 1948) — a oferit SUA
posibilitatea de a lua parte la alianţe militare — a convins Franţa că securitatea
europeană fără Germania nu era posibilă şi şi-a dat acordul pentru alăturarea zonei
franceze celorlate două.
Planul Eden. A reprezentat răspunsul statelor occidentale la nota lui Stalin privind
iniţierea de negocieri cu privire la reunirea Germaniei şi încheierea unui tratat de
pace cu Germania (neutră, dar care să beneficieze de o armată proprie). Planul
Eden urmărea reunificare Germaniei după o reapropiere prudentă a Estului şi
Vestului şi numai în urma unor alegeri libere şi convocarea de adunări naţionale,
elaborarea unor constituţii şi a tratatului de pace. Urma apoi constituirea
guvernului şi semnarea tratatului de pace. Kremlinul a respins acest plan, convinşi
fiind că PC nu avea şanse de victorie nici în vest, nici în est.
Planul Herter (Christian Herter, secretar de Stat, 1959-1961). În 1959,
Moscova propune crearea unei confederaţii germane pe baza celor două state deja
existente, care să acţioneze ca subiect distinct în relaţiile internaţionale, dar sa fie
neutru d.p.d.v. militar. Planul stabilea o relaţie strânsă între securitatea europeană şi
reunificarea Germaniei, altfel spus, reunificarea Germaniei urma să se producă
concomitent cu integrarea Germaniei în sistemul european de securitate. Moscova
nu a fost de acord.

Toate aceste iniţiative au luat sfârşit odată cu construirea Zidului Berlinului (1961).