Crizele lagărului comunist

Prima ruptură sovieto-iugsolavă (1948)

Iniţiativele în materie de politică externă ale lui Tito — care-i conferiseră aura unui lider
regional (presiunile exercitate asupra Albaniei, în 1946, pentru a o determina pe aceasta
să semneze o serie de acorduri vamale şi monetare, care o transformau în a VIII-
republică a Federaţiei Iugoslave; intenţia de creare a unei federaţii balcanice alături de
Bulgaria, România, Ungaria şi Cehoslovacia) — nu puteau să nu-l nemulţumească pe
Stalin, care nu accepta manifestarea individualităţilor în jurul său. Stabilind clar limitele
în cadrul cărora puteau evolua tinerele democraţii populare, demersurile lui Tito I erau cu
atât mai supărătoare pentru dictatorul sovietic, ameninţând autoritatea URSS-ului şi
creând premisele pentru o posibilă emancipare de sub tutela sa. Paradoxul situaţiei este
dat de faptul că Tito, în perioada preluării şi consolidării puterii, se dovedise a fi un
stalinist strălucist, adoptând întregul arsenal de măsuri sovietice pentru a-şi atinge
obiectivele: strivirea rezistenţei anticomuniste, arestarea liderilor opoziţiei şi dizolvarea
partidelor, adoptarea modelului economic de dezvoltare.
Acestei nemulţumiri i s-au adăugat reproşurile aduse de către echipa de la Kremlin,
potrivit cărora Tito se dovedea conciliant în relaţia cu foştii moşieri, că în partid nu era
democraţie şi că era ostil faţă de consilierii sovietici.
În martie 1948, Stalin decide să-şi retragă consilierii. La 28 iunie 1948, Kominformul
(reunit în şedinţă la Bucureşti) a condamnat politica lui Tito, Stalin forţând prin aceasta
înlocuirea lui Tito de la conducerea partidului cu oameni credincioşi liniei Moscovei („E
de ajuns ca să mişc degetul mic pentru ca Tito să nu mai existe“, a declarat Stalin
anturajului său, în 1948). Convocat la 28 iulie, Congresul PC Iugoslav l-a sprijinit pe Tito
şi a decis eliminarea elementelor staliniste din partid, reuşindu-se astfel salvarea lui Tito
şi a unităţii partidului.

A doua ruptură sovieto-iugoslavă (1957-1958)

Din unghiul de vedere al lui Tito, la baza reconcilierii sovieto-iugoslave din 1955 s-au
aflat două motive:
Crearea unui curent antistalinist la nivelul celorlalte ţări socialiste;
Constituirea la frontiera Iugoslaviei a unei zone, formată din state neutre, al cărei lider să
fie.
Revoluţia maghiară a reprezentat momentul iniţial al celei de-a doua rupturi dintre
Iugoslavia şi URSS. Curentul stalinist de la Moscova s-a dovedit a fi mai puternic,
reprezentanţii acestuia i-au cerut lui Tito să-l susţină pe Ernö Gerö, în detrimentul lui
Imre Nagy. Realizând capcana pe care I-o întinsese Kremlinul , Tito a încercat să se
disculpe faţă de gestul său, afirmând că iniţial, evenimentele de la Budapesta nu ar fi
dobândit un caracter revoluţionar, dacă s-ar fi sprijinit pe consiliile muncitoreşti. Această
afirmaţie a lui Tito le-a oferit celorlalţi lideri comunişti est-europeni să se lanseze în
acuzaţii la adresa sa, acuzându-l că refuză să se inspire din experienţa sovietică de
construire a socialismului. Ostilitatea mocnită împotriva lui Tito a ieşit rapid la iveală, iar
Hruşciov, purtând răspunderea pentru „toamna ungară“, nu i-a luat apărarea.
Aparent, relaţiile dintre cei doi nu anunţau ruptura. Aceasta s-a produs pe fondul
Conferinţei internaţionale a partidelor comuniste de la Moscova (noiembrie 1957), când
Tito a refuzat să participe din cauză că maniera de abordare a problemelor care fuseseră
abordate se apropia cu punctul de vedere al PC Chinez (Mao). Iugoslavia lui Tito a
semnat doar manifestul pentru pace. Mai mult, la 13 martie 1958, Tito publică un
document care conţinea orientările majore ale PC Iugoslav şi principiile după care urma
să se conducă acesta şi, mai ales, principiile care trebuiau să se afle la baza relaţiilor
dintre ţările socialiste (egalitate, neamestec în treburile interne). Evident, nemulţumirea
Chinei şi a URSS a fost foarte mare, ele anulând creditele promise cu un an înainte
Iugoslaviei.

Schisma sino-sovietică (1957-1963)

Până în 1957 Mao nu a contestat nici un moment autoritatea URSS în lagărul comunist.
Mai mult, după moartea lui Stalin, Mao s-a dovedit a fi unul dintre cei mai acerbi
susţinători ai lui Hruşciov. Crizele care zguduie lagărul după moartea lui Stalin nu sunt
folosite de către Mao împotriva liderului de la Kremlin. Cu toate acestea, Mao încearcă
— în schimbul „cuminţeniei“ sale — să influenţeze politica externă a lui Hruşciov
(vehemenţa atacului maoist împotriva lui Tito; tentativa de zădărnicire a destniderii
inţiată de Hruşciov şi a apropierii de SUA) şi să-l oblige pe acesta să promoveze, în
relaţia cu Vestul, o politică externă mai agresivă.
Hruşciov va face greşeala de a ignora poziţia Chinei şi interesele sale: participă, în 1958,
la o conferinţă a Consiliului de Securitate privind criza din Orientul Mijlociu (lovitura de
stat din Irak), alături de China lui Cian Kai Şi; participă la discuţii privind posibila
stoparea a experienţelor atomice, periclitând, astfel, şansele Chinei de a deveni membru
al „clubului atomic“; refuză Chinei livrarea de rachete cu rază lungă de acţiune; renunţă
susţinerea revoluţiilor în lume; rămâne surd la cererile Chinei privind sprijinul financiar.
Nemuţumirea Chinei să manifestă pentru prima dată făţiş în 1959, ca urmare a dialogului
susţinut purtat de Hruşciov cu Occidentul (vizita lui Nixon la Moscova, 1959; vizita lui
Hruşciov în SUA, 1959, şi în Franţa, 1960); menţinerea relaţiilor cu India.
În februarie 1960, China iese la atac, condamnând „tezele revizioniştilor comtemporani,
care propovăduiesc coexistenţa paşnică“. Hruşciov, simţindu-se vizat, intensifică dialogul
cu Occidentul, însă, nedorind să rupă relaţia cu China, subminează conferinţa de la Paris
(1960), aducând la cunoştinţa opiniei publice mondiale doborârea, pe teritoriul URSS, la
Sverdlovsk, a unui avion de spionaj american, de tipul, U-2 (Afacerea Powers — după
numele pilotului american Francis Gary Powers), şi îl sprijină pe Castro în politica sa
antiamericană.
Din acest moment, între cei doi „mari“ ai lagărului comunist începe o cursă pentru
dobândirea de aliaţi din rândul partidelor frăţeşti, China urmărind să submineze
autoritatea URSS. Poziţia pro-chineză a Albaniei nu face decât să sporească supărarea lui
Hruşciov, care, în iunie 1960, la Congresul al VIII-lea al PC Român, Hruşciov condamnă
acţiunile Chinei şi cere convocarea unei conferinţe internaţionale. O lună mai târziu,
Hruşciov decide retragerea consilierilor sovietici şi reducerea sprijinului tehnic şi a
exporturilor de utilaje către China, act care va constitui picătura care va umple paharul
supărării chineze şi începutul cursei pentru cucerirea statutului de lider al mişcării
comuniste.
La februarie1961, Hruşciov suspendă ajutorul financiar acordat Albaniei (susţinător al
Chinei), retrage personalul ambasadei sovietice de la Tirana, refuză să mai convoace
Albania la şedinele CAER. China sare în sprijinul micului său aliat, oferindu-I un
împrumut de 125 mil. de dolari. Din acest moment, conflictul se poartă deschis: Mao va
critica dur conduita lui Hruşciov din timpul crizei rachetelor (octombrie-noiembrie 1962);
au loc incidente la frontiera dintre cele două ţări.
În 1963, are loc o ultimă tentativă de reconciliere, care însă nu se mai produce, din iulie
1963, ruptura dintre cele două ţări fiind definitivă.
Consecinţa rupturii:
Apariţia a încă unui pol de putere în lagărul comunist (în jurul Chinei gravitează Albania,
Coreea de Nord, Vietnamul de Nord, precum şi partidele comuniste din Indonezia,
Japonia, Laos, Malaezia, Thailanda, Vietnamul de Sud, Noua Zeelandă).

Primăvara de la Praga (1968)

Anii ’60 au adus, pe plan mondial, o val de contestare generală. Apărut mai întâi într-un
Occident, la nivelul unui tineret din ce în ce mai dezabuzat de valorile capitaliste, unda
contestatară nu se putea să nu atingă şi lagărul comunist, care, în pofida disciplinei de
lagăr, a fost teatrul, poate, celei mai promiţătoare mişcare de reformă a sistemului
comunist. Dacă tinerii occidentali îşi găsiseră refugiul în scrierile filozofice ale lui
Herbert Marcuse, în concertele maraton de tip Woodstock şi în sintagma make love not
war, colegii lor din URSS şi zona sa de influenţă, au început să pună în discuţie ideologia
marxist-leninstă, fără să o respingă complet, propunând variante proprii de socialism.
Fiind confruntat cu agravarea situaţiei economice, secretarul general al PC Cehoslovac,
Antonin Novotny, este nevoit, la presiunile liderilor sovietici, să elimine de la vârful
partidului o serie de stalinişti. Astfel, Aleksandr Dubcek devine prim-secretar al
partidului.
La nivelul societăţii, se fac simţite semnele unui dezgheţ, mai vizibile în plan cultural,
fără însă ca ele să aibă un caracter constant.
Începând cu mijlocul anilor ’60, în cadrul partidului apar diverse grupuri de gândire (în
cadrul cărora activau şi oameni care nu erau membri de partid), care propun diverse
modalităţi de înlocuire a dogmatismului ideologic. Aceste grupuri interacţionează cu
noua conducere a partidului.
Deşi iniţiativele reformatoare sunt emanaţia unor mici grupuri, ele se propagă cu
repeziciune la nivelul întregii societăţii ca urmare a faptului că orizontul de aşteptare al
acesteia era larg, după ce impunerea modelului stalinist făcuse ravagii. Reformismul lui
Dubcek şi a echipei sale nu place conducerii partidului, care va proceda la eliminarea sa.
Cu toate acestea, lipsa de susţinere a lui Brejnev îl obligă şi pe A. Novotny să-şi dea
demisia de la conducerea partidului şi din funcţia de preşedinte la republicii, la 4 ianuarie
1968. Ales în locul lui Novotny, Dubcek îi înlătură din aparatul de partid pe oamenii
legaţi de fosta conducere.
La 5 aprilie 1968, noua conducere adoptă un program de acţiune, care prevedea
instaurarea unui sistem federal; transformarea parlamentelor în adunări legislative;
delimitarea puterilor între partid şi stat; revizuirea legislaţiei electorale în direcţia alegerii
mai multor candidaţi de pe mai multe liste; crearea de consilii, la nivel regional, formate
din reprezentanţi ai sindicatelor, băncilor şi consumatorilor; libertatea de întrunire;
abolirea cenzurii.
Programul va da de gândit sovieticilor, care, prin intermediul celorlalţi şefi de partide
frăţeşti, înceacă să influenţeze noua echipă. Aceştia din urmă, la rândul lor, trăiesc cu
teama ca nu cumva şi populaţiile din ţările lor să fie contaminate cu virusul reformist.
Principalul dezacord între noua conducere de la Praga şi celelalte partide frăţeşti consta în
renunţarea la dictatura partidului comunist şi introducerea pluripartidismului, fapt care, în
opinia sovieticilor, ar fi dus la anularea coeziunii lagărului socialist.
La 20 august 1968, trupele Pactului de la Vaşovia (mai puţin România) au invadat
Cehoslovacia, punând capăt unui experiment care se anunţa de succes. Dubcek şi echipa
sa sunt înlăturaţi, iar militarii vor rămâne în ţară până când situaţia va reveni la
„normalitate“. Câteva săptămâni mai târziu, Brejnev a elaborat doctrina care-i poartă
numele (sau a suveranităţii limitate) şi potrivit căreia URSS este obligată să intervină,
fără să ţină cont de frontierele naţionale, oriunde, socialismul este ameninţat de mişcări
care au drept scop reinstaurarea capitalismului.
Consecinţe: „Pentru milioane de partizani ai sistemului realizat în RUSS, din ţară ca şi
din lumea întreagă, consecinţele invaziei au fost imense: în ansamblu sistemului socialist
mondial s-a încetat a se mai crede în avantajele sistemului şi în capacităţile sale de a se
reforma structural“ (Andrei Saharov, Memorii). Altfel spus, „Primăvara de la Praga“
poate fi considerată actul de naştere al eurocomunismului precum şi al comunismului
naţional sau a unor tentative de dezvoltare care ţin mai degrabă de utopie decât de
realitate (ambele la nivelul lagărului comunist).

Marea Revoluţie Culturală (China, 1965-1971)

Manifestare a societăţii chineze care se înscrie în direcţia comunismului utopic. Ea se
înscrie în descendenţa altor iniţiative maoiste, toate părţi ale procesului de edificare a
socialiste:
• Mişcarea împotriva furtului şi fraudei (1952);
• Naţionalizarea industriei şi comerţului;
• Campania celor O sută de flori;
• Marele Salt Înainte şi lupta împotriva lui Liu Shaoqi;
• Campania pentru intensificarea formării ideologice a tineretului şi pentru
relansarea spiritului revoluţionar în rândul ţărănilor.
Potrivit concepţiei maoiste, „concepţiei burgheze trebuiau să i se aplice lovituri noi şi
decisive“, ca urmare a faptului că ameninţă socialismul. Începuturile mişcării sunt în
toamna lui 1965, la nivelul scriitorilor, care erau, în viziunea autorităţilor, erau prea
contaminate de ideologia burgheză.
Nefiind susţinut de ceilalţi membri ai BP, Mao a plecat în sud, în 1965, aproape de
Shanghai, unde-şi constituie baza de plecare în vederea pornirii la atac pentru „salvarea
unei ţări care se scufunda în revizionism“. „Este necesar ca toţi cei care deţin posturi de
conducere, dar se angajează pe calea capitalismului, să fie identificaţi şi să fie
demascaţi“, scria el în mai 1966. Din mai şi până în august 1966, conducătorii de dreapta
sunt identificaţi, demascaţi şi înlăturaţi: Peng Zhen (primar al Beijingului), Liu Shaoqi
(destituit din funcţia de preşedinte), Deng Xiaoping. La cea de a XI-a plenară a CC Mao
savurează prima victorie.
În perioada 1966-1969, sunt angrenate în evenimente trei grupuri:
• Tineretul din şcoli şi universităţi, deveniţi membri ai Gărzilor roşii,
reprezintă o masă contestatară, care luptă împotriva bătrânilor din partid. El este
la originea anarhismului care va curpinde oraşele.
• Muncitorii fac revoluţia în uzine, intrând în grevă, paralizând ţara şi
preluând conducerea uzinelor.
 • Armatea susţine pe revoluţionarii moderaţi, fapt care va atrage
nemulţumirea aripii radicale din armată. Aceasta din urmă va profita de situaţie şi
va lansa o epurare în rândul armatei.
Pentru a evita haosul complet, Mao a început, încă din 1967, să iniţieze demersuri pentru
stoparea fenomenului. I-a calificat pe revoluţionarii care-l ajutaseră până atunci ca fiind
„revoluţionari cu două feţe“, iar gărzile roşii au primit ordi să înceteze luptele. Armata a
preluat controlul asupra ţării,începând reinstaurarea ordinii. Conştienţi că au fost folosite
ca instrumente de manevră, membrii gărzilor au hotărât să continue lupta în sudul Chinei.
Învinşi de autorităţi, aceştia au fost deportaţi spre a fi reeducaţi.
Congresul al IX-lea la partidului a confirmat victoria lui Mao şi a conferit, temporar, lui
Lin Biao (şeful armatei) rolul de nr. 2 în partid.
Revoluţia culturală a fost o modalitate prin care Mao a epurat partidul de cadrel cu vederi
revizioniste. La aceasta se adaugă cele circa 2 milioane de morţi şi distrugerile materiale.
După revoluţie, ideologia oficială va deveni „gândirea lui Mao“, rezumată în Cărticica
lui Mao. Economia se va ghida după „impulsurile spontane ale maselor, aflate în
permanentă comuniune cu Mao Zedong“. Armata devine garantul noii ordini.

Reformele lui Deng Xiaoping

După o perioadă de absenţă (ca urmare a căderii sale în dizgraţie, în timpul Marii
Revoluţii Culturale, în 1965), Deng Xiaoping reintră în viaţa politică în 1973, într-o
Chină profund slăbită de experienţele maoiste prin care trecuse. Revenirea sa este de
scurtă durată, el „dispărând“ din viaţa politică a doua oară, o dată cu moartea lui Zhou
Enlai (1976). Retras în provincie, DX îşi pregăteşte revenirea la putere, care se produce
imediat după arestarea „bandei celor patru“ (1976). Un an mai târziu este reabilitat şi
repus în funcţie. Îi vor mai trebui încă cinci ani ca să-şi elimine toţi adversarii şi să deţină
controlul absolut al puterii., fapt care se întâmplă abia în 1982, câdn Hua Guofeng, fostul
preşedintele ţării, este exclus din Biroul Politic.
O primă direcţie în care a acţionat Deng Xiaoping este cooptarea tinerei generaţii, ca o
garanţie e „redării avântului geniului inventiv al unui popor întemniţat mai bine de 10
ani“.
În al doilea rând, China a profitat de experienţa altor ţări precum şi de capacităţile lor
financiare: „În nici o ţară procesul de modernizare nu s-a desfăşurat izolat. Acest proces
s-a bazat pe o stimulare reciprocă, între popoarele care diferă unele de altele“. Faptul că
anumite aspecte ale capitalismului s-au dovedit mai bune, nu l-a împiedicat pe DX să le
ia în considerare pentru a restabili economia ţării.
Prin urmare, punctul central al programului său economic este stimularea economiei de
piaţă pentru că „În sânul sistemului socialist pot coexista o econom,ie de piaţă şi o
economie bazată pe planificare aproducţiei, fiind posibilă coordonarea lor“. În paralel,
DX a întreţinut calmul şi unitatea unei societăţi chineze, zguduită de de atâţia ani de
agitaţie socială.
O altă direcţie a fost revizuirea poziţiei lui Mao în istoria partidului şi a ţării. Nu a fost o
destalinizare de tipul celei hruşcioviste (era destul de periculos, Mao având încă foarte
mulţi adepţi în partid şi în ţară), ci I se aduc o serie de critici privind personalitatea sa
(orgolios, autoritar) şi politca sa prea „stângistă“. În pofida criticilor, nimeni nu a
îndrăznit să-i conteste acestuia rolul de founding father (părinte fondator) al Chinei
comuniste.
Odată problemele ideologice rezolvate, primele măsuri concrete prin introducerea
mecanismelor economiei de piaţă, care au permis Chinei să atingă o rată anuală de
creştere a PNB de 10%/an.
În agricultură a fost iniţiat un proces invers al colectivizării, ţăranii devenind în scurt timp
proprietari ai pământurilor (individual şi în colectiv). Urmarea este o creştere
spectaculoasă a veniturilor ţărăneşti precum şi a producţiei.
În fine, este iniţiată lărgirea autonomiei marilor întreprinderi, multe dintre acestea fiind
trecute sub jurisdicţia autorităţilor locale. Ca urmare, producţia industrială sporeşte într-
un timp foarte scurt.
Acestor măsuri li se adaugă cea privind înlesnirea pătrunderii capitalului străin, demers
care a atras sume considerabile. Pentru a facilita această operaţiune, în zona de sud a
Chinei au fost înfiinţate zone de tip porto franco (unde investitorii beneficiau de scutiri
vamle şi degrevări de impozite)
Deloc reuşită a fost reforma sistemului politic, autoritatea unică a Partidului Comunist
menţinându-se până în prezent.

Regimul comunist din Cambodgia

Aventura khmerilor roşii în Cambodgia se înscrie tot în cadrul acelui comunism utopic de
tipul marii revoluţii culturale chineze, aceasta din urma constituind şi o sursă de inspiraţie
pentru ei. Şi Mao şi Pol Poth au avut ca obiectiv edificarea unei noi societăţi „sănătoasă,
care se consolidează şi se dezvoltă continuu, şi unde domneşte egalitatea şi armonia“ (Pol
Poth, discurs din 27 septembrie1977).
Ajunşi la putere în 1975, pe fondul eşecului politic al unui regim pro-american, condus de
generalul Lon Nol, şi a participării involuntare la războiul din Vietnam (aviaţia SUA
bombarda teritoriul Cambodgiei sub pretextul distrugerii trupelor vietcong, refugiate pe
teritoriul ţării), khmerii roşii declanşează epurarea societăţii sub petextul instituirii
egalităţii. Pentru aceasta, oamenii sunt supuşi unei operaţii de continuă mutare. Populaţia
urbană este izolată de celelalte comunităţi, privată de toate bunurile şi dependentă de
autorităţi. Sunt atent supravegheaţi şi controlaţi şi obligaţi să participe la şedinţe zilnice
de autocritică.
La sate, structurile rurale sunt înlocuite cu cooperative (formate din circa 50-100 de
familii).
Armata şi serviciile secrete sunt omniprezente, ele asigurând controlul deplin al societăţii.
Pe plan economic, agricultura estge considerată baza economiei, obligând toată populaţia
să lucreze în agricultură (cultivarea orezului).
Experienţa cambodgiană a însemna circa 3 milioane de morţi şi ruinarea ţării.
Atât Marea Revoluţie Culturală din China, cât şi regimul Khmerilor roşii au reprezentat
variante de reformă, proprii regimurilor comuniste din Asia.

Biroul Politic — organul suprem al Partidului Comunist al URSS. A funţcionat ca un

consiliu director al CC. În perioada stalinistă, în practică, secretarul general era cel care
desemna membrii BP. A fost crea la 23 octombrie 1917. De la mijlocul anilor ’20 până în
1952, BP a fost acătuit din din 12-13 membri. Din 1952, Stalin a mărit numărul lor la 25,
iar BP a devenit Prezidiul Comitetului Central al PCUS. Din 1966 s-a revenit la veche
denumire de BP.
În perioda stalinistă, calitatea de membru al BP era foarte periculoasă. Statistica arată că
din 25 de persoane (membre ale BP), 11 au fost executate, 3 sau sinucis sau au murit în
împrejurări suspecte, fapt care atestă, fie şi indirect, controlul absolut al lui Stalin asupra
acestui organism. Din 1990, ca majoritatea organismelor politice sovietice, BP şi-a
pierdut ponderea în viaţa politică, în urma schimbărilor iniţiate de Gorbaciov.
Comitetul Central — Organismul din structura PCUS care se afla între BP şi congresul
partidului. Era compus din câteva sute de membri, în marea lor majoritatea vechi activişti
de partid. În perioada stalinistă, CC a avut mai mult o funcţie decorativă, el fiind
convocat pentru a vota hotărârile adoptate de membrii BP. După 1953, au existat
perioade când CC a deţinut o putere reală, servind ca arbitru între BP şi cei care aspirau la
conducerea partidului (vezi felul în care Hruşciov a folosit CC pentru a câştiga lupta
pentru putere în partid, şi Brejnev, care s-a folosit de CC pentru a-l obliga pe Hruşciov să
demisioneze).
Gulag — Acronim pentru Glavnoe Upravlenie Lagherei (Direcţia Generală a Lagărelor).
Termenul a devenit cunoscut occidentalilor la începutul anilor ’70, graţie romanului lui
Aleksandr Solşeniţân, Arhipelagul Gulag, în care gulagul era prezentat ca un
microcosmos al societăţii sovietice. Scriitorul rus este cel care a prezentat felul în care
erau interogaţi deţinuţii (prin tortură sau prin refuzul de a-I lăsa să doarmă sau să bea
apă). Deşi gulagul existase şi în perioada interbelică, după război, el se
supradimensionase (victimele colectivizării şi ale Marii Terori), Beria este cel care l-a
supus unui proces de reorganizare şi l-a „predat“, în 1953, Ministerului Justiţiei. Mai
mult, a organizat programul de viaţă al deţinuţilor până în cele mai mici amănunte,
transformându-l într-o întreprindere foarte rentabilă. Pentru perioada perioada 1935-
1940, statisticile KGB arată că erau închişi circa 19 miilonae de oameni, dintre care 7
milioane au murit (execuţii, condiţii foarte grele de muncă şi viaţă).
Khmerii roşii — Denumire dată de prinţul Norodom Sihanuk forţelor comuniste din
Combodgia. Khmer este numele unui membru al celui mai mare grup etnic din
Cambodgia, Khmerii Roşii au apărut în 1950, o dată cu înfiinţarea de către comunişti a
unui front revoluţionar unit. Alcătuit din mai multe facţiuni, acest front a trecut până la
urmă sub controlul Saloth Sar, devenit, ulterior, cunoscut sub numele de Pol Poth. În
1975, Khmerii roşii au obţinut victoria în în războiul civil din Cambodgia.
Nomenclatura — Element esenţial al sistemului sovietic, nomenclatura a fost înţeleasă,
de-a lungul timpului, ca fiind o listă a funcţiilor aflate sub controlul partidului comunist.
O definiţie completă ar fi aceea potrivit căreia nomenclatura reprezintă un siste/aparat
prin care partidul repartiza slujbe şi privilegii. Nomeclatura exista atât la nivel local, cât
şi central, precum şi în cadrul unor organizaţii (Academia de Ştiinţe a URSS, KGB). De
departe, cea mai importantă era nomenclatura de partid (cea de la CC al PCUS). Orice
funcţie, de la ambasador, la mitropolit al Bisericii sau antrenor al unei echipe de fotbal
apărea pe lista nomenclaturii, ca urmare a faptului că sistemul trebuia să asigure
partidului controlul absolut asupra societăţii. Lucru acesta se realiza datorită faptului că
funcţiile şi privilegiile se repartizau centralizat, de la Moscova. Un astfel de sistem
încuraj mediocritatea şi conservatorismul.
Solidaritatea — În august 1980, muncitorii polonezi au intrat în grevă cerând majorarea
salariilor. Un electrician, Lech Walesa, de la Şantierul naval „Lenin“ (Gdansk) i-a
îndemnat pe muncitori să nu mai ceară salarii mari, ci salarii mai bune şi dreptul de a
constitui sindicate independente. Extinderea grevei şi în zona baltică, a obligat guvernul
să iniţieze negocieri cu greviştii, satisfăcându-le unele cerinţe. Reacţia imediată a
muncitorilor a fost înscrierea în sindicate, care s-au unit într-un Comitet de Coordonare
Naţională al Sindicatelor Autonome Indepedente (denumit Solidaritatea), condus de Lech
Walesa.
După preluarea funcţiei de premier de către Woiciech Jaruzelski, în februarie 1981, şi
instituirea legii marţiale, mii de mebri ai Solidarităţii au fost arestaţi, printre ei aflându-se
şi liderul sindicatului. Organizaţia a fost declarată ilegală.
Abia în 1989, sindicatul a reintrat în ilegalitate, devenind, în scurt timp, principala
mişcare politică a Poloniei. La alegerile prezidenţiale din 1990, Walesa a devenit
preşedinte al Poloniei.
Sovietul Suprem — Organism legislativ înfiinţat în baza Constituţiei sovietice din 1936.
Avea două camere: Consiliul Uniunii şi Consiliul Naţionalităţilor. În fruntea Sovietului
Suprem se afla Prezidiul, format din 37 de membri şi era condus de un preşedinte, care,
era, în acelaşi timp, şi preşedinte al URSS. În cadrul Sovietului Suprem erau aleşi oameni
proveniţi din toate mediile. Deşi avea atribuţii legislative, în practică, Sovietul Suprem
era doar un organism de ratificare, unde se votau deciziile luate la nivelul Biroului
Politic.