Statele Unite (1968-1980)

R. Nixon (1968-1974)
Alegerile prezidenţiale de la sfârşitul lui 1968 i-au adus câştig de cauză lui R. Nixon, pe care
americanii îl asociau cu starea de stabilitate superficială din timpul lui Eisenhower. De departe,
cea mai mare dintre aşteptările populaţiei de la noul preşedinte era scoaterea ţării din Vietnam şi
asigurarea unei păci onorabile.
Politica internă. Economie. Din nefericire, perioada de debut a noii administraţii a coincis cu o
criză economică, caracterizată prin scăderea producţiei industriale (cu 8,3%) şi sporirea
şomajului (numărul acestora a crecut de la 2,8 la 5 mln. în numai doi ani, 1969-1971). De
asemenea, un fapt curios a fost că această criză nu s-a manifestat şi printr-o scădere a preţurilor,
ci, prin majorarea lor, în pofida surplusului de produse. Aceasta a avut ca urmare directă
creşterea inflaţiei. În pofida unor semne de redresare, care s-au făcut simţite pe parcursul anului
1972, în 1973, odată cu criza petrolieră, economia americană a avut din nou de suferit. Pentru a
stoparea inflaţiei — de departe, cel mai important duşman al economiei americane — Nixon a
propus adoptarea unei „Noi politici economice“, în patru etape:
a) August-noiembrie 1971 — era prevăzută îngheţarea preţurilor şi salariilor; interzicerea
schimbării dolarului contra aurului; introducerea unui impozit pentru importurile realizate de
către SUA;
b) Noiembrie 1971–ianuarie 1973 — controlarea de către stat a preţurilor şi salariilor;
c) Ianuarie-iunie 1973 — stoparea controlului statului asupra preţurilor şi salariilor;
menţinerea inflaţiei în limitele unei rate care să nu depăşească 2,5% anual (această ţintă nu s-
a reuşit să fie atinsă pentru că în primele cinci luni ale lui 1974, inflaţia atinsese 8,2%);
d) Iunie 1973–aprilie 1974 — cea de a patra etapă a început într-o conjunctură nu tocmai
favorabilă, mai ales că preţurile la produsele alimentare au crescut, iar inflaţia nu a putut fi
stopată.
În pofida măsurilor adoptate, economia americană stagna, ea suferind, concomitent, de recesiune
şi inflaţie. Economiştii americani au creat un nou concept pentru a defini această ciudăţenie, care
ieşea din canoanele economice: „stagflaţie“. Trei au fost cauzele care s-au aflat la originea
acestei stagnări.
Costurile foarte mari pe care administraţia Johnson le-a avut de plătit atât pentru susţinerea
efortului de război din Vietnam, cât şi pentru finanţarea proiectelor Marii Societăţi; acest lucru s-
a făcut prin creşterea impozitelor, care, a generat un deficit uriaş şi o sporire a masei monetare pe
piaţă.
Concurenţa foarte dură pe care o făceau Japonia şi Germania Federală produselor americane.
Aceasta a avut ca urmare o scădere a exporturilor americane, fapt care a antrenat creşterea
deficitului comercial.
Dependenţa economiei americane de sursele ieftine de energie, coroborată cu criza petrolieră din
1973. Aceasta din urmă s-a reflectat negativ asupra economiei americane, care s-a văzut
confruntată cu o creştere a ratei inflaţiei.
Societate. Principala preocupare a lui Nixon a fost scoaterea ţării din Vietnam, într-o manieră
onorabilă. Vietnamul obosise şi scindase profund America. Or, Nixon viza tocmai reconcielierea
naţiunii prin „împrăştierea unui vis furtunos“.
Cu toate acestea, o serie de demersuri, în plan militar, întreprinse de adminstraţie au atras
nemulţumirea populaţiei. Este vorba despre atacurile aeriene asupra Cambodgei precum şi
masacrul de la My Lai (au fost asasinaţi cca 200 de civili). Mişcările de protest au devenit din ce
în ce mai ample, deranjând administraţia. La rândul său, Nixon, a ordonat serviciilor secrete
supravegherea îndeaproape a acestora, prefigurând, într-un fel, scandalul Watergate.
În iunie 1971, New York Times publică nişte documente provenite de la Pentagon, şi care vor
constitui aşa-numitul caz „Pentagon’s Papers“. Populaţia a aflat din ele că autorităţile nu le
spuseseră totul în legătură cu operaţiunile militare din Vietnam. Nixon a încercat să împiedice
publicarea lor însă Curtea Constituţională s-a opus dorinţei preşedintelui.
Afacerea Watergate. În pofida anumitor realizări ale lui Nixon, numele său va rămâne legat de
afacerea Watergate şi de faptul că a fost primul preşedinte american, care a fost obligat să
demisioneze. Totul a început de la decizia lui Nixon de a-şi spiona adversarii din P. Democrat,
instalându-le microfoane în Comitetul Naţional Democrat, situat într-un birou, din clădirea
Watergate (17 iunie 1972). „Spărgătorii“ au fost prinşi, iar poliţiştii au fost extrem de surprinşi
când au vătzut că aceştia nu semănau a borfaşi obişnuiţi. La percheziţie le sunt descoperite
lucruri care atestă legătura lor cu persoane de la Casa Albă. Arestul spărgătorilor este urmat de
demisiile unor persoane din conducerea Comitetului pentru Realegere al preşedintelui Nixon
(John N. Mitchell, fost ministru al Justiţiei). La rândul ei, Casa Albă declară că „nu are nici un
amestec în respectivul incident“ (22 iunie 1972). Din acest moment, asupra afacerii se aşterne
liniştea.
Tot acum intră în joc şi Washington Post, mai precis, cei doi ziarişti ai săi: Carl Bernstein şi Bob
Woodward. Aceştia încep să ancheteze afacerea pe cont propriu şi, graţie unui informator dispus
să le ofere concursul (Deep Throat), publică materiale pe marginea spargerii, ajungând la
concluzia că incidentul nu este nici pe departe întâmplător, ci are la origine o comandă politică.
Cei doi reporteri reuşesc să ia urma finanţărilor pentru campania electorală a lui Nixon şi
descoperă că acesta primise bani nu tocmai albi, iar o parte din ei ajunseseră şi la cei cinci
spărgători.
Pe acest fundal, Nixon câştigă detaşat un al doilea mandat pentru Casa Albă, la alegerile din
noiembrie 1972. Convins fiind că victoria sa în alegeri va duce la stingerea scandalului, Nixon
nu a mai acordat prea multă atenţie evenimentelor. La 8 ianuarie 1973 însă, judecătorul care se
ocupa de acest caz a început procesul celor implicaţi în scandalul Watergate. Cinci dintre ei se
recunosc vinovaţi (asta îi va scuti de înfăţişări), unul va refuza să vorbească până la sfârşit, iar
unul va ceda. Aceasta din urmă, James McCord, începe să povestească despre activităţile secrete
ale Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui şi, mai ales, despre modul de finanţare a
campaniei electorale.
Tot acum intră în joc şi Congresul, care instituie o comisie senatorială, care află că Nixon
supraveghease îndeaproape procesul spărgătorilor şi investigaţiile pe care le făcuse FBI în cazul
Watergate. Mai mult, un om al Casei Albe, fusese prezent la toate interogatoriile pe care le luase
FBI. Toate acestea sun aflate de la candidatul al funcţia de director al FBI, L. Patrick Gray.
Declaraţiile sale aduc în scenă nume noi, aflate în anturajul preşedintelui. Casa Albă revine din
ce în ce mai des în mărturiile celor audiaţi, care afirmă că nu era deloc străină de demersurile
acestora. La 17 aprilie 1973, Nixon recunoaşte că a întreprins o anchetă. Trei dintre consilierii
preşedintelui apar din în ce mai des în mărturiile acuzaţilor: J. Dean, Ehrlichman, Haldeman,
care, la 30 aprilie 1973, vor demisiona. Anunţând demisia celor doi din urmă, Nixon credea că
demonstrase opiniei publice că făcuse curăţenie la Casa Albă. Ca să fie mai convingător, Nixon
numeşte şi un nou procuror general, Elliot L. Richardson.
În paralel cu acţiunile desfăşurate de juraţi, au loc audieri pe marginea afacerii în comisia
specială de anchetă a cazului W., prilej cu care americanul de rând a avut posibilitatea ca, prin
intermediul televizorului, să participe la audierile acestei comisii, audieri care-I aveau ca
protagonişti pe membrii establishmentului politic, ai Americii oficiale, elegante, conformiste,
cultivate. Eroul acestor audieri a fost John Dean care, la 25 iunie 1973, declară aduce la
cunoştinţa comisiei toate eforturile întreprinse de către Nixon pentru a muşamaliza afacerea. Tot
acum el vorbeşte despre bani negri pentru campanie, despre microfoanele instalate, despre
obstrucţionarea justiţiei federale, despre listele cu adversari de la C.A., şi care nu se aflau în
graţiile preşedintelui; despre obsesia lui Nixon faţă de protestatarii împotriva războiului, despre
ascultarea telefoanelor, despre mentalitatea de buncăr care domnea la Casa Albă. Bomba va
cădea la 13 iulie, când unul dintre audiaţi vorbeşte despre înregistrările convorbirilor pe care le
Nixon le are la Casa Albă. Din acest moment începe războiul lui Nixon cu Justiţia pentru
obţinerea/predarea benzilor de magnetofon.
La 10 octombrie 1973, vice-preşedintele Spiro Agnew demisionează, acuzat fiind de luare de
mită. Odată vice-preşedintele demis, calea spre demisia lui Nixon este liberă.
La 31 iulie 1973, un deputat democrat depune o moţiune de impeachement, dar fără rezultat.
Iniţiativa sa revine în actualitate, şi după 20 octombrie 1973, 84 de deputaţi semnează o nouă
moţiune de impeachment. Comisia Congresului va aproba, la 6 februarie 1974, declanşarea
procedurii. La 8 august 1974, Nixon demisionează, iar la 9 august, vice-preşedintele G. Ford,
depune jurământul ca preşedinte al SUA şi tot el va fi cel care, o lună mai târziu, îl va graţia pe
preşedinte.
Watergate a avut drept consecinţe:
• Adoptarea de către Congres a unor decizii prin care puterea executivă să fie limitată: Legea
prerogativelor de război (1973), prevedea consultarea Congresului de către preşedinte în
cazul trimiterii de trupe în acţiuni de luptă în străinătate şi retragerea lor în 60 de zile dacă
Congresul nu aproba rămânerea lor în străinătate; Legea prin care erau stabilite plafoane
pentru contribuţii şi cheltuieli în campania electorală (1974); Legea privind Libertatea
Informaţiei a prevăzut ca executivul să furnizeze prompt informaţiile care i se cer.
Diminuarea încrederii în instituţiile americane, inclusiv în preşedinţie, cea mai prestigioasă
dintzre ele. Are loc, după cum spunea un istoric american, „crepusculul autorităţii“al cărui
apogeu este 1974. Această neîncredere în instituţii are trei consecinţe: a) creşterea
absenteismului; b) Congresul îşi consolidează poziţia în raport cu preşedinţia, căreia i-au fost
serios limitate iniţiativele în cazul unei intervenţii armate (Congresul şi-a consolidat controlul
bugetar); de asemenea, preşedintele este limitat în materie de acordare de credite diverselor state
(condiţia de bază fiind ca beneficiarii să respecte drepturile omului) şi vânzările de armamente;
c) control riguros asupra finanţării campaniilor electorale (pentru congres şi pentru Casa Albă)
• Balcanizarea Americii — Reculul sistemului bipartizan, care duce la creşterea numărului de
candidaţi independenţi. Este vorba nu atât de candidaţii la preşedinţie, cât, mai ales, de
multitudinea de asociaţii şi de grupuri, denumite grupuri de presiune: fermierii, muncitori,
oameni de afaceri, practicanţi ai profesiunilor liberale, foşti combatanţi, feministe,
homosexuali, antifumătorii ecologiştii etc. Toate aceste organizaţii se luptă pentru a-şi atinge
obiectivele şi nimic mai mult, chiar dacă lupta se duce în interiorul aceluiaşi stat, pentru ele
nemaifiind important decât propriul interes. Aceste grupuri şi asociaţii se află la originea
actualelor organizaţii de lobby.
• Divizarea geografică a Americii în Nordul aflat în criză şi Sudul prosper, care dictează în
materie de preferinţe la Casa Albă (toţi preşedinţii, de la Johnson încoace provind din această
zonă, cu excepţia lui Ford).
• Modificarea programelor electorale ale partidelor. Prăpastia care-i separa pe liberali (cei de
stânga) de conservatori (cei de dreapta) nu mai este atât de profundă ca în anii ’60.
Divergenţele sunt mai mult de natură socială: cu cât nivelul de cultură este mai scăzut, cu atât
valorile adoptate sunt mai conservatoare (religia, avortul, munca femeilor). Este vorba despre
un „marxism pe invers“, unde muncitorii adoptă valorile morale ale capitalistului (vezi sec.
XIX), iar intelectualul le critică. În ambele partide se observă o alunecare spre poziţii
conservatoare (social şi politic).

Gerald Ford (1974-1976) şi Jimmy Carter (1976-1980)

Ford a fost un preşedinte destul de şters. Criticii săi obişbnuiau să spună că „Ford nu e atât de
prost încât nu poate face două lucruri deodată: să meargă şi să mestece gumă“. El nu a reuşit să
schimbe pre mult în materie de politică economică. Mandatul său a coincis cu o nouă criză
economică. Mai mult, refuzând creşterea impozitelor propusă de Congres, preşedintele a reuşit să
provoace una dintre cele mai mari crize economice de după 1929. Administraţia şi-a concetrat
atenţia asupra diminuării inflaţiei, fără însă ca demersurile sale să dea rezultate. Dezastrul era
atât de mare încât democraţii nu şi-au făcut probleme privind alegerile din 1976.
Acestea au fost câştigate de J. Carter, un fost guvernator al Georgiei. În prima parte a mandatului
său, acesta a obţinut o serie de succese, fapt care aveau să-I atagă ulterior eticheta de preşedinte
populist. El a propus sectorului privat să nu crească preţurile şi salariile şi a decis limitarea
cheltuielilor guvernamentale. De asemenea, a redus şi cheltuielile sociale. Cu toate acestea,
politica sa nu a dat rezultate, situaţia agravându-se şi mai mult.
Lor li s-a adăugat problema energetică, din care Carter a făcut una din principalele direcţii ale
mandatului său. A fost adoptat un program federal, care prevedea lichidarea graduală a
controlului statutului aspura preţului la petrol şi gaze, stabilirea de impozite pentru veniturile
suplimentare; creşterea volumului de cărbune extras şi instituirea unei politici de economisire în
materie de energie.
Lovitura de graţie i-a fost dată preşedintelui de criza ostatecilor din Iran, în urma căreia
popularitatea sa a sucombat odată cu operaţiunile de salvare a ostatecilor.