Capitolul VII.

Agricultura şi strategiile de industrializare în

ţările în dezvoltare

7.1. Importanţa agriculturii în ţările în dezvoltare

Importanţa agriculturii a fost subliniată chiar de David Ricardo,
care aprecia că progresele realizate în agricultură au un efect de
antrenare a productivităţii în toată economia. O agricultură de înaltă
productivitate contribuie la procesul de dezvoltare economică a unei
ţări pe mai multe căi. Ea este o sursă de materii prime pentru alte
industrii, în special pentru cea alimentară. Pe baza economiilor
realizate în acest sector şi a taxelor furnizate de agricultură, se
crează o sursă de investiţii pentru celelalte sectoare aflate în
creştere. Sporirea veniturilor populaţiei ce lucrează în agricultură
crează premise pentru creşterea cererii pentru alte categorii de
produse. Agricultura contribuie, de asemenea, la îmbunătăţirea
situaţiei balanţei de plăţi prin veniturile din exportul de produse
agricole.
Agricultura, înainte de toate, este principala sursă de hrană
pentru populaţia unei ţări, iar în cazul ţărilor în dezvoltare, una din
principalele ramuri ale economiei naţionale. În ţările cu venituri
scăzute, 80% din forţa de muncă feminină şi 65% din cea masculină
lucrează în agricultură, iar în ţările cu venituri medii, 60% din forţa de
muncă feminină şi 55% din cea masculină este ocupată în această
ramură. Pentru multe dintre ţările în dezvoltare, contribuţia agriculturii
la formarea P.I.B. este încă foarte importantă. Cu toate acestea, cele
mai multe dintre ţările sărace se confruntă cu problema asigurării
hranei pentru propria populaţie.
Tabelul 7.1. Contribuţia agriculturii la formarea P.I.B. pentru
unele dintre cele mai sărace ţări
Ponderea valorii Forţa de muncă
adăugate din agricultură ocupată în
Ţara/categoria de ţări
la formarea P.I.B. (%) agricultură
2000 (%) 1998
Ţări cu venituri scăzute 22 68
(exclusiv China şi India)
Guineea Bissau 62 85
R.D.Congo 58 68
Albania 52 55
Republica Centrafricană 53 80
Laos 51 78
Burundi 52 92
Etiopia 48 86
Ruanda 46 92
Niger 41 90
Burkina Faso 33 92
Sursa: XXX – „World Development Indicators”, World Bank, 2003
Dacă pe ansamblul ţărilor cu venituri scăzute agricultura
contribuia cu 22% la crearea P.I.B., forţa de muncă ocupată în
agricultură, pe ansamblul acestor ţări, era de 68%, ceea ce arată
dimensiunea acestui sector din punct de vedere al populaţiei ocupate
şi, în primul rând, slaba productivitate din agricultură. Pentru unele
ţări acest lucru este şi mai evident: în Burkina Faso, de exemplu,
aproape întreaga forţă de muncă era ocupată în agricultură, iar
aceasta contribuia doar cu 33% la formarea P.I.B.
În ceea ce priveşte productivitatea în agricultura ţărilor slab
dezvoltate, decalajul faţă de ţările dezvoltate sau cu o dezvoltare
medie este cel puţin la fel de mare. Productivitatea în agricultură este
reflectată, în primul rând, de un indicator sintetic, valoarea adăugată
din agricultură pe lucrător. De asemenea, în categoria măsurării
performanţelor agricole se înscriu şi alţi indicatori, cum ar fi indicele
producţiei de cereale, indicele producţiei alimentare, indicele
şeptelului şi randamentul producţiei de cereale1. Situaţia agriculturii

1
Indicele producţiei de cereale reflectă producţia agricolă de cereale şi reprezintă
o medie a acesteia pe trei ani, mai puţin producţia de furaje. Indicele producţiei
alimentare include produsele cu valoare nutritivă (ceea ce înseamnă că nu sunt
incluse cafeaua sau ceaiul). Indicele şeptelului include carnea şi laptele din toate
sursele, produsele lactate, ouă, miere, mătase brută, lână, piele, etc.
Randamentul producţiei de cereale, măsurat în kg./hectar este dat de media
producţiilor de grâu, orez, porumb, secară, ovăz, etc. obţinute pe un hectar
recoltat (vezi şi World Development Indicators, World Bank, 2003)
în ţările în dezvoltare, din punctul de vedere al acestor indicatori este
următoarea:

Tabelul 7.2. Randamentele agricole în ţările în dezvoltare în

perioada 1996-2000 (1989-1991=100)
indicele Randa- VA din
indicele
produc- indicele mentul agricul-
produc-
Ţara/ Regiunea ţiei şepte- producţiei tură pe
ţiei de
alimen- lului de cereale lucrător
cereale
tare (Kg./ha) ( USD)
Ţări cu venituri
123 139,9 135,5 1276 348
scăzute
Ţări cu venituri
134,7 123,1 168,5 2358 ...
medii
Asia de Est şi
132,1 152,8 185,8 2729 ...
Pacific
Europa şi Asia
195,7 ... 265,3 2383 2186
Centrală
America Latină
118,5 124,9 121,6 2453 ...
şi Caraibe
Orientul Mijlociu
şi Africa de 126,8 137,9 125 1412 ...
Nord
Asia de Sud 117,4 122,1 131,1 2099 356
Africa sub-
114,1 124,3 121,8 1143 379
sahariană
Angola 141,1 130 113,8 642 123
Mozambic 141,5 130,9 96,8 827 127
Malawi 115,7 109,7 113,8 1224 136
Burundi 93,6 95,8 93,9 1337 141
Burkina Faso 132 127,8 136,4 820 161
Ţări dezvoltate 113,9 109,3 109,8 4150 ...
Sursa: XXX – „World Development Indicators”, World Bank, 2003
Câteva aspecte reţin atenţia din datele prezentate în acest tabel.
În primul rând, datele direct comparabile sunt cele referitoare la
valoarea adăugată în agricultură pe lucrător agricol şi randamentul la
hectar. Din acest punct de vedere, ţările cele mai sărace au cele mai
mici rezultate, iar dintre acestea, se „disting” ţările Africii sub-
sahariene (această regiune are un randament la hectar de aproape
patru ori mai mic decât ţările dezvoltate). Valoarea adăugată în
agricultură pe lucrător este, de asemenea, mult mai mică în ţările Africii
sub-sahariene decât în cazul altor regiuni pentru care s-a calculat acest
indicator (ca de exemplu, Europa şi Asia Centrală). Ţările dezvoltate
înregistrează o valoare de peste 10000 USD/lucrător agricol (unele
chiar peste 30000 USD/lucrător, cum este cazul Australiei sau al
Franţei), în timp ce ţările prezentate în tabel nu realizează o valoare
adăugată în agricultură de nici 200 USD/lucrător. Această diferenţă
este amplificată şi de faptul că pentru o ţară ca Belgia, de exemplu,
agricultura înseamnă doar 1% din PIB, iar forţa de muncă din
agricultură, doar 3% din total! Cu privire la ceilalţi indicatori, este de
remarcat dinamica înregistrată de aceştia. Pozitiv este faptul că toate
regiunile înregistrează niveluri superioare celor din perioada
1989–1991. Dintre ţările luate ca exemplu, doar Burundi are rezultate
inferioare celor din perioada luată ca bază de comparaţie.
Performanţele agricole sunt în strânsă concordanţă cu dotarea
agriculturii. În ţările cu venituri scăzute sunt cele mai mici consumuri
de îngrăşăminte la hectar, precum şi cele mai slabe dotări tehnice,
cum ar fi numărul de tractoare. În ţări ca Ruanda sau Uganda se
foloseau între 200 şi 400 de grame îngrăşăminte la hectar, spre
deosebire de ţări dezvoltate, ca Belgia, ce folosesc peste 400 de
kilograme la hectar! Din punct de vedere al numărului de tractoare la
100 de hectare teren arabil, în ţările slab dezvoltate erau, în medie,
60 tractoare la 100 ha teren arabil, iar în ţările dezvoltate, peste 400!
În Marea Britanie se înregistrau în 1998, 1484 de tractoare la 1000
de muncitori agricoli (mai mult de un tractor pe muncitor), în timp ce
în ţările subdezvoltate, în jur de 3. Pentru foarte multe ţări se
înregistrează sub 1 tractor la 1000 de lucrători agricoli, ceea ce
reflectă în foarte mare parte cauzele înapoierii agriculturii din aceste
ţări.
Peste 3 miliarde de oameni trăiesc în zonele rurale, iar peste
70% din populaţia săracă a lumii este angajată într-o agricultură de
subzistenţă. De aceea, o agricultură mai dinamică este esenţială
pentru a reduce sărăcia, mai ales în acele ţări al căror export
depinde în mare măsură de exportul de produse agricole.
În ciuda faptului că la nivel mondial producţia agricolă este
suficientă pentru a hrăni întreaga populaţie a globului, ţările în
dezvoltare, care deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii, nu sunt
cei mai mari producători de hrană ai lumii. Conform datelor FAO,
doar câteva ţări au un consum caloric ce se situează la nivelul
cerinţelor. Cele mai multe dintre ele, în special din Africa
sub-sahariană şi Asia de Sud,se situează sub limită (Mozambic 77%,
Angola 80%, Etiopia 71%).
Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii a creat un
indice al securităţii hranei, ce combină producţia şi variabile ale
consumului de hrană pentru a măsura securitatea hranei la nivel
naţional. Cele mai mici niveluri ale acestui indice le înregistrează
Africa, în special ca urmare a slabei producţii şi a scăderii ajutorului
alimentar acordat.
Deficitul de hrană pentru ţările cele mai sărace a ajuns la
sfârşitul anului 2000 la 4,5% din consumul de hrană. Cele mai mari
niveluri s-au înregistrat în cazul ţărilor cele mai sărace.

Tabelul 7.3. Consumul şi deficitul de hrană în ţările în dezvoltare

1980 2000
Deficit
Consum Deficit Deficit/ Consum Deficit/
de
de hrană de hrană consum de hrană consum
hrană
(mtm) (mtm) (%) (mtm) (%)
(mtm)
Asia de Est şi
110,8 0,6 0 180 +31 +7,2
Sud-Est
China 313,9 15,0 4,8 494 +7 +1,4
Asia de Sud 188,0 3,3 1,8 310 +13 +10
Orientul
86,9 18,9 21,7 183 64 35
Mijlociu
Africa sub-
78,3 5,9 6,8 160 47 29,4
sahariană
America
115,9 8,2 7,1 214 9 4,2
Latină
TOTAL 893,8 51,9 5,7 1541 69 4,5
Sursa: E.W. Nafzinger, OP.CIT., p. 180
mmc = milioane tone metrice; (+) = surplus
Africa sub-sahariană rămâne, în continuare, cel mai înfometat
continent. Este de remarcat faptul că două ţări, extrem de importante
sub aspectul populaţiei şi, deci, cu dificultăţi majore în asigurarea de
hrană suficientă pentru populaţie, au reuşit să surmonteze acest
handicap. Este vorba despre China şi India, care deţin aproape
jumătate din populaţia globului şi care, se pare, au rezolvat problema
hranei. De remarcat, însă, inegalităţile destul de mari care persistă,
în special în India, în ceea ce priveşte distribuţia hranei. Aceasta
este, de fapt, principala problemă a deficitului de hrană: distribuţia ei
inechitabilă.
Dincolo de slaba productivitate în agricultură, o altă problemă
care preocupă ţările în dezvoltare o reprezintă scăderea accesului
ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate şi înrăutăţirea
termenilor schimbului pentru ţările în dezvoltare la produsele
agroalimentare. Barierele comerciale şi subvenţiile din ţările
dezvoltate reduc veniturile ţărilor în dezvoltare cu 20 miliarde USD pe
an, mai mult de patru ori decât ajutorul alimentar sub formă de granturi,
care este de 5,4 miliarde USD. Comerţul internaţional cu produse
agricole creşte doar cu 1,8% pe an, comparativ cu comerţul cu
produse manufacturate, care are o creştere anuală medie de 5,8%.
Se apreciază că ţările membre O.C.D.E. pierd anual 63 de miliarde
USD, ca urmare a protecţiei agricole, dar producătorii din aceste ţări
sunt bine organizaţi şi exercită presiuni foarte mari asupra guvernelor
lor pentru a nu se micşora subvenţiile şi celelalte măsuri de protecţie.
Reforma tarifelor agricole în ţările membre O.C.D.E. ar putea
contribui la creşterea veniturilor în ţările în dezvoltare cu de la 6
USD/persoană în Africa sub-sahariană până la 30USD/persoană în
America Latină.
Performanţele slabe înregistrate de agricultură se datoarează
caracteristicilor acesteia în ţările slab dezvoltate. Se apreciază că
dezvoltarea agriculturii în ţările sărace urmează etape distincte. Ea
este, mai întâi, o agricultură de subzistenţă, caracterizată prin faptul
că se produce pentru autoconsum. Scopul principal al agricultorilor
este supravieţuirea, asigurarea minimului de hrană. Este o
agricultură de o productivitate foarte scăzută şi este caracteristică
celor mai sărace ţări. În a doua fază, este o agricultură ce produce
pentru autoconsum, dar şi pentru piaţă. Apare noţiunea de profit din
agricultură şi reprezintă începutul procesului de comercializare a
produselor agricole. În cel de-al treilea stadiu, scopul principal al
agriculturii este comercializarea produselor, maximizarea profiturilor.
Astfel de evoluţie în modificarea orientării agriculturii este denumită
„Revoluţia Verde” (Green Revolution)1.
Revoluţia Verde este considerată a fi un adevărat salt calitativ
în evoluţia agriculturii în ţările în dezvoltare. Factorii2 care au
contribuit la „declanşarea” acesteia decurg din importanţa agriculturii
în ţările în dezvoltare:
¾ Creşterea populaţiei în aceste ţări, concomitent cu slabele
performanţe ale agriculturii, au dus la scăderea cantităţii de
hrană pentru fiecare locuitor. A revenit în atenţia specialiştilor
viziunea malthusiană, iar singura soluţia a reprezentat-o
introducerea progresului tehnic în agricultură. Progresele
făcute de un număr tot mai mare de ţări în creşterea
performanţelor agricole au contribuit la creşterea producţiei de
hrană într-un ritm superior creşterii populaţiei. În Africa sub-

1
Subrata Ghatak – „Introduction to Development Economics”, Third edition, Routledge,
London, New York, 1995, p.291 - 297
2
Idem, p. 298 - 300
 sahariană, însă, ritmul de creştere al hranei abia ţine pasul cu
cel al creşterii populaţiei!
¾ Noile descoperiri în domeniul materialului săditor au mărit
considerabil producţiile, ceea ce a determinat ca în anumite
ţări şi pentru anumite culturi să se practice recolte duble, ceea
ce a însemnat rezolvarea problemelor legate de asigurarea
hranei într-o măsură mult mai mare.
¾ Unele ţări, ca urmare a slabei utilizări a forţei de muncă, atât
în agricultură cât şi în sectoarele neagricole, a unor politici
inconsistente în domeniul agricol, s-au confruntat cu grave
probleme legate de asigurarea hranei populaţiei. În această
situaţie, multe dintre ele şi-au revizuit atitudinea legată de
agricultură şi au demarat ample planuri de modernizare a
agriculturii.
¾ Un rol important în declanşarea Revoluţiei Verzi l-au jucat şi
îngrăşămintele agicole, care au condus la creşterea
randamentelor agricole. Conştientizând importanţa utilizării
acestora, unele ţări în dezvoltare au sprijinit, prin măsuri
guvernamentale, folosirea de către agricultorii ţărilor lor a
îngrăşămintelor chimice.
¾ Necesitatea irigaţiilor, a mecanizării agriculturii, a unor politici
menite să încurajeze iniţiativele de modernizare a acestui
sector, toate acestea au fost cauze ce au determinat ca unele
ţări în dezvoltare, chiar dintre cele cu venituri reduse, să
lanseze Revoluţia Verde.
Cu toate aceste realizări, doar câteva ţări cu venituri scăzute
pot contabiliza în dreptul realizărilor lor lansarea sau înfăptuirea
Revoluţiei Verzi. Dintre acestea, China pare să fie ţara care a realizat
cele mai mari progrese în dezvoltarea agriculturii, dat fiind faptul că
este vorba de o ţară ce reuşeşte să-şi hrănească populaţia, populaţie
ce reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât o cincime din
populaţia globului! Succese au repurtat şi ţări din America Latină, dar
în cazul acestora ele au fost erodate de stagnarea economică din
ultimii ani şi inflaţia foarte puternică.

7.2. Procesul de industrializare în ţările în dezvoltare

Teoretic, conceptul de industrializare are două înţelesuri. Pe
de o parte, se poate vorbi despre industrializare în sens larg, cu
referire, practic, la toate ţările lumii, iar, pe de altă parte, în sens
restrâns, ca despre o cale de rezolvare a problemelor subdezvoltării.
 În spiritul definiţiilor în sens larg, François Perroux considera
că “industrializarea este un proces cumulativ, care structurează
ansamblul social, prin utilizarea intensivă a sistemelor de maşini şi
permite sporirea, cu costuri descrescătoare, a bunurilor benefice
colectivităţii umane”1. Într-o astfel de viziune, industrializarea nu
reprezintă doar simpla creare a industriilor, ci include ideea unei
productivităţi sporite, a scăderii efortului fizic, precum şi efectul de
antrenare generat de “sistemele de maşini”.
În sens restrâns, industrializarea este definită de o manieră
mai centrată pe problemele subdezvoltării: “definim industrializarea
prin substituirea importurilor, ca fiind satisfacerea într-o proporţie mai
mare a cererii interne din producţia de bunuri de consum, apoi, în
mod progresiv, prin utilizarea la faţa locului a materiilor prime, în
scopul de a economisi devize şi de a reduce dominaţia ţărilor
industrializate”.2
Dacă, la nivelul ţărilor dezvoltate, problema susţinerii industriei
se pune în contextul valorificării superioare a avantajelor pe care le
oferă o tehnologie performantă, ţările în dezvoltare se confruntă cu
mult mai multe probleme la care industrializarea a oferit sau ar putea
oferi o soluţie.
Industrializarea a fost, şi încă mai este, privită ca principala
cale de atingere a unei rate de creştere economică mai ridicate, de
depăşire a decalajelor ce despart ţările în dezvoltare de ţările
dezvoltate şi de ridicare a nivelului de trai. Alexander Gerschenkron3
consideră că succesul procesului de industrializare se află în
legătură inversă cu gradul de înapoiere al unei ţări. El sintetiza
această relaţie în şase puncte:
a) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât
industrializarea este un proces mai fragmentat;
b) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât mai
pronunţată va fi industrializare prin crearea de întreprinderi de
mari dimensiuni;
c) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât
ponderea bunurilor pentru consumul productiv va fi mai mare,
comparativ cu cea a bunurilor de larg consum;

1
François Perroux - “L’economie du XXe siecle”, P.U.F., Paris, 1961, p. 122
2
Janine Bremond, Alain Geledan - “Dictionnaire economique et social”, 5e edition,
Hatier, Paris, 1990., p.44
3
Gerald Meier - OP.CIT. pag. 69-80
 d) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât va
avea mai mult de suferit consumul populaţiei;
e) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât va fi
mai pronunţată centralizarea şi va creşte presiunea asupra
capitalului destinat industriilor nou create;
f) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât
agricultura va juca un rol mai puţin activ.
Aceste neajunsuri pot fi însă înlăturate prin crearea unor
condiţii necesare unei dezvoltări armonioase a celor două sectoare,
cum ar fi abolirea cadrului arhaic în organizarea agriculturii şi
creşterea productivităţii acesteia, crearea unei pături sociale
interesate, atât din punct de vedere material, cât şi ideologic, în
schimbare. Putem afirma, fără teama de a greşi, că acele ţări care au
ţinut seama de aceste corelaţii fundamentale, au reuşit în efortul lor
de dezvoltare.
Cu toate aceste neajunsuri, identificate de unii teoreticieni,
privind incompatibilitatea dezvoltării industriale cu un stadiu inferior
de dezvoltare economică, opţiunea industrializării a fost
cvasigenerală printre ţările în dezvoltare.
Motivaţiile care au determinat orientarea cu predilecţie a
dezvoltării economice către dezvoltarea industriei, pot fi sintetizate
astfel:
1. Ţările dezvoltate sunt şi cele mai puternice din punct de vedere
industrial, sunt ţări industrializate. În acest sens, industria este
percepută ca un element definitoriu al dezvoltării şi, deci, fără o
industrie puternică şi performantă, nu se poate vorbi de un nivel
de dezvoltare ridicat.
2. Industria reprezintă, poate, cel mai eficace mod de soluţionare a
unor probleme grave cu care se confruntă aceste ţări, ca şomajul
şi nivelul scăzut al ocupării forţei de muncă. Sectorul economic
tradiţional al ţărilor în dezvoltare nu poate oferi locuri de muncă în
creştere, datorită faptului că, în general, cererea de astfel de
produse pe piaţa internaţională manifestă o tendinţă mai degrabă
de stagnare decât de creştere şi o inelasticitate în raport cu
preţul, care determină o înrăutăţire a termenilor schimbului şi o
degradare continuă a veniturilor încasate din exportul produselor
tradiţionale.
3. În legătură cu această deteriorare a termenilor schimbului şi a
scăderii încasărilor din export, industria oferă produse mai
diversificate, cu grad ridicat de prelucrare, la preţuri mult mai
avantajoase pe piaţa internaţională. Pe de o parte, are rolul de a
 diversifica exportul, iar, pe de altă parte, de a înlocui, în parte,
importul.
4. Industria, ca sector secundar, are efect de antrenare asupra
celorlalte sectoare şi, deci, asupra întregii economii. Ea creează
externalităţi pentru celelalte sectoare, constituind o sursă de
aprovizionare şi o piaţă de desfacere pentru acestea.
5. O productivitate sporită, atât în sectorul primar, cât şi în celelalte
sectoare, poate fi atinsă prin industrializare. Industria creează, pe
de o parte, mijloacele necesare perfecţionării muncii în
agricultură, dar şi în servicii, iar, pe de altă parte, permite ea
însăşi introducerea celor mai moderne descoperiri tehnice. Cum
creşterea eficienţei muncii constituie, de asemenea, o condiţie a
dezvoltării economice, industria reprezintă, astfel, calea spre
succes.
6. Este neîndoielnic că industria contribuie la creşterea volumului de
bunuri şi servicii, şi, în felul acesta, se asigură o mai bună
satisfacere a nevoilor populaţiei pe baza producţiei interne.
7. Industrializarea este considerată a fi procesul ce poate asigura
schimbări fundamentale, economice şi sociale în ţările în
dezvoltare, schimbări ce reprezintă condiţii necesare pentru a
susţine creşterea economică1.
8. Industrializarea are şi o conotaţie politico-ideologică, acest proces
fiind considerat singurul ce poate ajuta ţările în dezvoltare să se
desprindă de modelul neocolonialist de dominare al ţărilor
dezvoltate, aşa cum considera preşedintele Ghanei, Nkrunah2.
9. Industria implică un mare număr de tranzacţii (datorită diversităţii
producţiei), atât în interiorul unei ţări, cât şi între ţări. Acest lucru
favorizează integrarea mai puternică a unei ţări, atât din punct de
vedere economic, cât şi social, în circuitul economic mondial, în
economia mondială.
10. Industrializarea reprezintă şi o cale de reducere a decalajului
tehnologic dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare, tehnologia
reprezentând calea sigură pentru creşterea eficienţei şi a
producţiei.
Procesul de industrializare este un proces complex. El nu se
referă doar la dezvoltarea industriei, ci reprezintă un proces al

1
Subrata Ghatak - “Introduction to Development Economics”, Third edition, Routledge,
London, New York, 1995, p.320
2
E.S. Simpson - “The Developing World, an Introduction”, second edition, Longman
Group Ltd., U.K., Singapore, 1994, p.122
transformării societăţii, care implică schimbări economice, politice,
sociale şi culturale.1
Pe de altă parte, industrializarea ţărilor în dezvoltare nu este
un proces uniform şi nici un model unic. Ea are mai multe
determinări, care o particularizează la nivelul fiecărei ţări.
În primul rând, industrializarea are o evoluţie istorică. În unele
ţări, acest proces ţine de dominaţia colonială, când au fost făcuţi
primii paşi către dezvoltarea industriei. În această situaţie, procesul
de industrializare cuprinde trei etape:2

Figura 7.1. Evoluţia industrializării în ţările în dezvoltare

Producţie colonială, 1400-1945, cu accent pe dezvoltarea agriculturii şi o
minimă industrializare

Politici post-coloniale timpurii, 1950-1970, bazate aproape în exclusivitate pe

industrializarea prin substituirea importurilor

Politici industriale mature, 1970-1990, bazate pe reforma strategiilor de

substituire a importurilor şi pe orientarea către export, pe folosirea zonelor
libere şi a zonelor speciale de producţie. Un rol important l-au jucat
societăţile transnaţionale.

Sursa: Rajesh Chandra - “Industrialization and Development in The Third

World”, Routledge, London, 1992, p. 95.

În al doilea rând, nivelul industrializării, structura, organizarea,

localizarea industriei sunt consecinţe atât ale unor factori interni
(existenţa celorlalte sectoare din economie, nivelul de dezvoltare al
acestora, politica statului în domeniul industriei - facilităţi,
reglementări, forme de proprietate etc.), cât şi ale unor factori externi
(politici comerciale ale ţărilor dezvoltate, ajutorul extern, investiţii
străine etc.).
În al treilea rând, evoluţia industriei influenţează toate celelalte
sectoare din economie şi are repercusiuni asupra schimbărilor în
societate, pe piaţa forţei de muncă etc.

1
Rajesh Chandra - “Industrialization and Development in The Third World”, Routledge,
London, 1992, p.4
2
Rajesh Chandra - OP. CIT., p.95.
 Industrializarea implică o mai mare specializare în producţie,
o creştere importantă a producţiei manufacturate în P.I.B. şi o
creştere a capacităţii de prelucrare a resurselor. Figura nr. 7.2.
prezintă implicaţiile industrializării asupra unei societăţi.
Aşa cum se poate observa, implicaţiile nu sunt numai pozitive,
ci şi negative. În majoritatea ţărilor în dezvoltare, industrializarea a
avut efecte negative asupra mediului ambiant, crescând gradul de
poluare. De altfel, una din tendinţele prioritare ale dezvoltării
industriale (atât în ţările în dezvoltare, cât, mai ales, în ţările
dezvoltate), este asigurarea unei durabilităţi industriale, din punct de
vedere al protejării mediului înconjurător.
Apoi, migraţia de la sat la oraş, precum şi procesul de
urbanizare au avut, de cele mai multe ori, implicaţii negative în plan
social. Dezvoltarea oraşelor, din punct de vedere al infrastructurii şi
al dotării cu utilităţi (canalizare, apă potabilă, locuinţe etc.) nu a putut
ţine pasul cu creşterea populaţiei urbane. Au apărut slums-urile,
oraşele de carton şi locuitorii gropilor de gunoi, care au determinat
proliferarea diverselor boli, creşterea criminalităţii şi a altor tare
sociale.
Figura 7.2. Implicaţii ale procesului de industrializare
Creşterea ponderii Deteriorarea mediului
sectorului manufacturat în
P.I.B. I
Sporirea volumului tranzacţiilor
N inter-industriale
Apariţia de noi clase sociale D
U Dezvoltarea tehnologiilor şi
Răspândirea tehnicilor S creşterea importanţei ştiinţei şi
industriale în alte sectoare tehnologiei
T
R
Apariţia unor mentalităţi mai Creşterea productivităţii muncii
pragmatice I în sectorul manufacturat,
A comparativ cu celelalte sectoare
Creşterea specializării L
I Sporirea numărului de unităţi de
producţie impersonale
Conectarea mai puternică şi Z
participarea mai intensă la A
circuitul economic mondial Migrarea populaţiei din mediul
R rural către cel urban
E
Urbanizare
Creşterea intensităţii capitalului

Sursa: Rajesh Chandra - “Industrialization and Development in The Third

World”, Routledge, London, 1992, p.5
 În aceeaşi ordine de idei, multe din ţările în dezvoltare
continuă să fie societăţi duale, cu o pătură socială bogată, dar puţin
numeroasă, şi o pătură socială săracă, dar majoritară.
Cu toate aceste minusuri ale sale, industrializarea rămâne una
din puţinele şanse pe care le au ţările lumii a treia de a păşi pe calea
progresului. Pentru ca această oportunitate să fie valorificată, este
necesară luarea în calcul a trei grupe de factori, care influenţează, în
mod decisiv, procesul de industrializare:1
• factori macro-economici;
• factori micro-economici;
• factori instituţionali.
Printre factorii macro-economici ai industrializării, pot fi
avuţi în vedere următorii:
• jocul avantajelor comparative existente sau create. Printre
avantajele comparative tradiţionale de care se bucură ţările în
dezvoltare, pot fi amintite abundenţa mâinii de lucru, salariile
scăzute, intensitatea şi durata muncii. La acestea se adaugă, mai
recent, în cazul mai multor ţări în dezvoltare, rezultatele favorabile
ale prospecţiunilor miniere şi energetice, progresele în formarea
personalului, importul de tehnologie, consecinţele pozitive ale
dezvoltării transporturilor internaţionale şi comunicaţiilor;
• politicile de intervenţie ale statului. Se apreciază că statul trebuie
să fie un stat-“pro” (promotor, prospector, protector, programator),
dar, în egală măsură, un stat-“re” (redistribuitor al veniturilor,
regulator, reformator, reductor al incertitudinii) şi un stat-“pre”
(prescriptor, previzionar);
• strategiile firmelor naţionale şi multinaţionale. Un rol major îl joacă
investiţiile internaţionale, precum şi apariţia unei reţele de mici
întreprinderi familiale, specifice perioadei de început a
capitalismului, care pot evolua până la stadiul de mari
conglomerate industriale (Choebel în Coreea de Sud, Zaibatsu în
Japonia);
• integrarea în trendurile regionale favorabile, generate de
restructurarea sistemului productiv mondial. Astfel de externalităţi
pozitive pot lua naştere în domeniul financiar, comercial sau
tehnologic, cu efecte benefice asupra industriei.

1
Gern, Jean-Pierre (sous la direction de) - “Economies en transition”, Editions
Maison-Neuve et Larose, Paris, 1995, p.94.
 Factorii micro-economici ce influenţează
industrializarea sunt legaţi, în general, de caracteristicile
întreprinzătorilor şi de inovaţia antreprenorială. În analiza acestor
factori, trebuie ţinut seama de faptul că logica industrială diferă de
logica pieţei. Investiţiile cu un grad mare de risc şi puţin reversibile
presupun un mediu stabil şi un orizont pe termen lung, fiind facilitate
de acele organizaţii care internalizează relaţiile şi reduc costurile de
tranzacţie în raport cu piaţa. Această logică industrială este diferită şi
de logica economiei centralizate, care favorizează comportamente
birocratice şi rutiniere, care stopează inovarea.
În general, în situaţia unor informaţii imperfecte şi asimetrice,
investiţiile industriale cu grad ridicat de risc nu sunt prea numeroase.
Rolul organizaţiei este acela de a mări orizontul temporal şi de a
implementa jocuri cooperative cu alte organizaţii, adoptând, de
regulă, comportamente oportuniste. Un rol important îl pot avea, în
această direcţie, şi reţelele familiale şi etnice (cazul diasporei
chineze din Asia de Sud-Est fiind cel mai cunoscut).
Un proces reuşit de industrializare presupune un univers
stabil, care să reducă riscurile asociate afacerilor şi să permită
reversibilitatea deciziilor. Măsura în care întreprinzătorii locali
reuşesc să contribuie la constituirea unui astfel de mediu constituie
un argument important în favoarea sau împotriva şanselor
respectivei ţări de a urma calea dezvoltării.
Factorii instituţionali au, la rândul lor, un rol important în
dezvoltarea industrială, până într-acolo încât ei sunt consideraţi un
element definitoriu al procesului de dezvoltare, în general. Crearea
unor instituţii adecvate, care să stimuleze procesul de industrializare,
adaptarea permanentă a acestor instituţii la evoluţiile înregistrate în
economie, reprezintă un atu iniţial considerabil, dar, în egală măsură,
o dovadă că ţara în cauză se află pe drumul cel bun.
Pornind de la toate aceste elemente, devine evidentă
preocuparea tuturor ţărilor lumii şi, aşa cum arătam, mai ales a celor
în dezvoltare, în vederea elaborării unor strategii şi politici industriale
care să ţină seama de toţi factorii de influenţă, de toate implicaţiile
pozitive şi negative asupra mediului economic.

7.3. Strategii de industrializare

Strategiile de industrializare ale ţărilor în dezvoltare urmăresc
îndeaproape strategiile generale de dezvoltare ale acestora.
Chenery, care s-a ocupat de examinarea a peste 100 de ţări în
vederea identificării unor modele de dezvoltare, a grupat ţările în
următoarele tipuri de strategii1:
• specializare primară;
• substituirea importurilor;
• dezvoltare echilibrată;
• specializare industrială.
În ceea ce priveşte specializarea primară, se apreciază
că majoritatea ţărilor încep prin a exporta produse primare, care
rezultă din resursele lor naturale. Chenery caracteriza acest tip de
specializare ca fiind o industrializare amânată pentru o perioadă
când posibilităţile de acumulare vor fi mai mari. Coasta de Fildeş
este un exemplu, în acest sens, înregistrând succese în dezvoltarea
industriei prin investirea veniturilor provenite din exportul produselor
agricole.
Cea de-a doua categorie o constituie substituirea
importurilor. Această strategie a avut succes, în special, în cazul
ţărilor cu o populaţie numeroasă, ca urmare a faptului că oferă
oportunităţi de valorificare a economiilor de scară, în cadrul unei
pieţe mari. Ea reprezintă o combinare între exporturile primare şi
dezvoltarea de tip manufacturier.
În cea de-a treia categorie se află dezvoltarea
echilibrată. Ţările, care optează pentru acest tip de strategie,
îmbină exportul de produse primare cu dezvoltarea sectorului de
prelucrare, dar nu au acces încă la o specializare industrială.
Acestea se află în perioada de tranziţie către dezvoltarea exportului
de produse manufacturate.
Ultimul tip îl reprezintă ţările cu specializare industrială,
care se adresează pieţei internaţionale cu produse manufacturate.
Acest stadiu implică dezvoltarea şi valorificarea abilităţilor
antreprenoriale, a forţei de muncă, precum şi a tehnologiei, în
vederea sporirii competitivităţii exportului de produse manufacturate.
O altă posibilitate de grupare a ţărilor lumii a treia, în termenii
performanţelor industriale, este cea realizată de Robert N. Gwynne,
conform căreia ţările aparţin uneia dintre următoarele grupe:2
„ ţări a căror dezvoltare industrială a fost strâns legată de
piaţa internă;

1
E.S. Simpson - OP.CIT., p.75
2
Robert N. Gwynne - “New Horizons? Third World Industrialization in an International
Framework”, Longman Scientific &Tehnical, U.K., 1990, p.5.
 „ ţări a căror dezvoltare industrială a fost influenţată de
export;
„ ţări a căror dezvoltare industrială a fost legată de
surplusurile de venituri obţinute din exportul de petrol;
„ ţări fără o piaţă prea mare, fără rezerve de petrol şi ale
căror exporturi de produse manufacturate nu depăşesc 0,4
% din totalul exportului de produse manufacturate al ţărilor
în dezvoltare.
Prima categorie de ţări include acele ţări cu o populaţie
numeroasă, în care strategiile de substituire a importurilor au avut
rezultate mulţumitoare (India, Pakistan, Argentina, Brazilia etc.)
Ţările a căror industrie a fost influenţată de exporturi sunt cele
identificate ca fiind noile ţări industrializate, care sunt în general ţări
mici şi mijlocii şi care au avut o puternică orientare către export încă
de la începutul industrializării lor. Este cazul unor ţări ca Taiwan,
Singapore etc.
În a treia categorie de ţări sunt încadrate ţările exportatoare de
petrol, care au atins rate înalte de creştere a sectorului manufacturat,
în special în perioada şocurilor petroliere. Cu toate acestea, ţările
exportatoare de petrol (în special cele arabe), nu înregistrează o
pondere prea ridicată a industriei în crearea P.I.B. Apoi, exporturile
lor de produse manufacturate nu deţin o proporţie importantă în
exporturile totale, iar scăderea preţului petrolului pe piaţa mondială a
afectat şi sectorul manufacturat, care a stagnat sau chiar a scăzut
odată cu micşorarea veniturilor din petrol. Acest lucru nu mai este
valabil astăzi, când preţul petrolului a cunoscut o creştere
semnificativă, şi sub influenţa factorilor conjuncturali determinaţi de
războiul din Golf.
În sfârşit, ultima categorie de ţări include cele mai multe dintre
ţările în dezvoltare, care sunt cele mai sărace. Pentru aceste ţări,
organizaţiile internaţionale au elaborat planuri de măsuri în vederea
depăşirii stării de înapoiere în care se află.
În funcţie de orientarea producţiei industriale, Banca Mondială
propunea următoarea clasificare1:
∗ orientare puternică spre exterior; producţia pentru export
este dominantă, iar ratele de schimb valutar sunt astfel
stabilite, încât să impulsioneze exportul;

1
Robert N. Gwynne - OP. CIT., p. 11.
 ∗ orientare moderată spre exterior; atenţia acordată pieţei
interne este similară cu cea acordată pieţei externe (din
punct de vedere al producţiei industriale), barierele în
calea importurilor sunt relativ reduse, iar ratele de schimb
valutar favorizează exporturile, dar într-o măsură mai mică;
∗ orientare moderată spre interior; producţia pentru piaţa
internă este favorizată, protecţia pieţei interne este relativ
ridicată, iar cursul de schimb valutar este supraevaluat;
∗ orientare puternică spre interior; producţia este orientată
cu predilecţie către piaţa internă, protecţia pieţei interne
este foarte mare, exportul este neglijat, iar cursul de
schimb este puternic supraevaluat.
Plecând de la toate aceste clasificări putem aprecia că
întâlnim trei mari categorii de strategii de industrializare la nivelul
ţărilor în dezvoltare, şi anume:
1. exportul de produse primare;
2. strategia de substituire a importurilor;
3. strategia de orientare către export.
Exportul de produse primare a fost considerat înainte
de anii ’50 drept calea de ieşire din starea de subdezvoltare şi
posibilitatea construirii unei economii prospere. Atracţia unei astfel de
opţiuni era dată de exemplul Canadei şi Statelor Unite, mari
exportatoare de produse primare şi, în acelaşi timp, forţe ale
economiei la nivel mondial. Printre avantajele oferite de o astfel de
strategie se numără:
¾ îmbunătăţirea utilizării factorilor disponibili (de exemplu,
S.U.A. a exportat în secolul XIX grâu şi bumbac în
Marea Britanie şi a importat produse manufacturate);
¾ efecte de antrenare, respectiv dezvoltarea industriei
primare poate antrena apariţia unor noi sectoare de
export sau dezvoltarea unor industrii conexe, a unor
activităţi economice noi. Aceste extinderi conduc la
expansiunea unor factori de producţie ficşi (resurse,
pământ) ce atrag după ei factori ca personalul calificat,
mână de lucru, etc.
¾ efectul de legătură, în sensul că se crează legături cu
efecte economice benefice între industriile de
transformare a produselor primare şi industriile de
creare de bunuri pentru primele.
 Acest tip de strategie de dezvoltare industrială este
considerată de cea mai mare parte a specialiştilor ca ineficientă în
condiţiile actuale. Printre principalele dezavantaje menite a
determina neutilizarea unei astfel de strategii drept cale de eliminare
a subdezvoltării se numără:
¾ situaţia de acum un secol este diferită de cea de azi, de
aceea exemplul Canadei sau Statelor Unite nu poate fi
extrapolat în condiţiile existente astăzi pe plan mondial;
¾ foarte multe ţări din cele subdezvoltate sunt ţări sărace,
ce nu au resurse naturale, deci nu dispun de „obiectul”
unei astfel de strategii;
¾ termenii schimbului au cunoscut o deteriorare
permanentă, ceea ce face ca o astfel de cale să fie mai
degrabă păguboasă pentru ţările exportatoare (piaţa
produselor primare cunoaşte o creştere foarte mică în
comparaţie cu piaţa celorlalte produse). În plus, pentru
pieţele produselor rare, influenţele politice şi economice
sunt atât de puternice, încât practic, s-a ajuns la o
fărâmiţare a acesteia;
¾ cercetările din ultimele decenii au condus la apariţia
unei multitudini de produse sintetice cu caracteristici din
ce în ce mai apropiate de produsele naturale, ce tind să
le înlocuiască pe acestea din urmă într-o proporţie din
ce în ce mai mare;
¾ evoluţia tehnicii şi dezvoltarea noilor tehnologii permite
astăzi utilizarea unor cantităţi din ce în ce mai reduse
de materii prime, ceea ce are efect asupra ritmului de
creştere a cererii de produse primare;
¾ pentru multe produse primare, în special cele agricole,
cererea este inelastică nu numai în raport cu preţurile,
dar şi în raport cu veniturile, ceea ce conduce la o
creştere slabă din partea ţărilor dezvoltate;
¾ multe dintre ţările dezvoltate practică o protecţie a
producătorilor interni de materii prime, în special pentru
produse agricole, ceea ce limitează debuşeele ţărilor în
dezvoltare;
¾ instabilitatea încasărilor din export, accesul îngrădit pe
pieţele ţărilor dezvoltate prin intermediul întregii game
de măsuri protecţioniste, toate acestea fac din această
strategie o cale pe cât de nesigură pe atât de greu
accesibilă de lichidare a subdezvoltării. O singură
 excepţie, ce vine să confirme regula, se poate aminti
aici: ţările membre OPEC, singurele ce au reuşit să
transforme această strategie într-un succes.
Strategia de substituire a importurilor a reprezentat
principala opţiune, în special a ţărilor latino-americane, începând cu
marea criză economică din anii ’30. Cea mai largă aplicare a acestei
strategii, însă, a fost cunoscută după cel de-al doilea Război
Mondial. În unele cazuri, ea a fost stimulată de dificultăţile
înregistrate în balanţele de plăţi externe; în alte cazuri, guvernele
noilor ţări independente au dorit să forţeze marile companii să
dezvolte filiale în ţările gazdă, prin instituirea de bariere tarifare şi
netarifare, care să limiteze importurile.
Strategia de substituire a importurilor oferă câteva opţiuni
ţărilor în dezvoltare. Astfel, ele pot folosi resursele financiare pentru a
importa bunuri de investiţii, materii prime, combustibili etc. necesare
pentru a fabrica bunuri de larg consum.
O altă opţiune este aceea de a importa bunuri de capital
pentru a produce atât bunuri de larg consum, cât şi bunuri
intermediare.
Resursele pot fi folosite şi într-un al treilea scop, şi anume,
acela de a importa bunuri de capital şi a produce bunuri de capital.
Cea mai mare parte a ţărilor în dezvoltare, în special cele
înzestrate cu resurse naturale şi cu o piaţă de desfacere importantă,
au recurs la prima variantă, aceea de a importa bunuri de investiţii
pentru a produce bunuri de larg consum, până atunci importate.
Cele mai avansate, au recurs la a doua posibilitate, şi un
număr şi mai restrâns, la a treia opţiune, făcând progrese importante
în dezvoltarea unei industrii proprii de bunuri de capital.
Orientarea către piaţa internă a dus la dezvoltarea multor
ramuri industriale în ţările în dezvoltare. Se poate afirma că
industrializarea lumii a treia se datorează acestei strategii de
substituire a importurilor. Cu toate acestea, rezultatele în planul
eficienţei economice şi al creşterii bunăstării sociale nu au fost pe
măsura aşteptărilor. Pe termen lung, strategia de substituire a
importurilor a determinat apariţia a numeroase efecte negative în
plan economic. Cu alte cuvinte, strategia industrială bazată pe
substituirea importurilor nu s-a dovedit a fi adecvată dezvoltării
industriale pe termen lung. Dintre motivele care au condus la aceste
aprecieri putem enumera:1
1
Robert N. Gwynne - OP. CIT., p. 129
 ∗ excesiva interferenţă a guvernului în activitatea economică,
fapt ce a condus la creşterea birocraţiei, a corupţiei, descurajarea
iniţiativei private şi a exportului;
∗ reducerea câştigurilor din export, ca urmare a unei rate de
schimb supraevaluate;
∗ protejarea industriei autohtone a condus la creşterea
preţurilor produselor manufacturate, comparativ cu cele agricole, cu
efecte negative asupra agriculturii (în China, care a urmat această
strategie, bunurile industriale aveau preţuri cu peste 19% peste
valoarea lor reală şi cele agricole cu 34% sub valoarea lor reală);
∗ subutilizarea capacităţilor de producţie, ca urmare a
facilităţilor oferite la importurile de bunuri de capital şi a preţurilor
avantajoase obţinute la produsele manufacturate;
∗ ineficienţa acestei orientări, dovedită atunci când, datorită
faptului că producţia industrială a sporit mai rapid decât cererea
internă, surplusul a trebuit să fie plasat pe piaţa internaţională, iar
aceasta nu era construită la nivelurile de calitate şi preţ ale ţărilor
dezvoltate.
Cea de-a treia strategie de dezvoltare industrială este
strategia de orientare a industriei către export. Această
strategie se caracterizează prin dezvoltarea acelor ramuri industriale
ce asigură bunuri destinate pieţei internaţionale. Susţinătorii acestei
strategii1 consideră că ea conduce către dezvoltarea economică, cel
puţin din următoarele motive:
∗ permite utilizarea tehnologiilor intensive în muncă, ceea ce
conduce la creşterea competitivităţii ţărilor în dezvoltare în
comerţul internaţional;
∗ o distribuţie mai echitabilă a veniturilor, în parte ca urmare
a apariţiei unor mai mari oportunităţi de angajare;
∗ o mai eficientă alocare a resurselor, ca rezultat al
concurenţei internaţionale, cu efecte benefice asupra
creşterii economice şi a dezvoltării.
Strategia de orientare a industriei către export asigură
dezvoltarea pe termen lung, în anumite condiţii. Astfel, autorităţile
trebuie să asigure un cadru macro-economic stabil, o rată de schimb
reală şi relativ stabilă pe termen lung, o politică comercială
neprotecţionistă, care să permită stabilirea preţurilor la un nivel cât
mai apropiat de cel al pieţei internaţionale, deschiderea către

1
David Colman, Frederick Nixson - OP. CIT., p.137
tehnologiile străine, stimularea exporturilor, precum şi o piaţă
financiară, care să funcţioneze normal şi să asigure, la timp,
resursele necesare exportului.
Rezultatele estimate ale acestei căi sunt creşterea rapidă a
exporturilor, tranziţia demografică rapidă, transformarea rapidă a
agriculturii, rapida industrializare, atenuarea sărăciei, îmbunătăţirea
distribuţiei veniturilor.
Orientarea către export a industriilor unor ţări, cum sunt cele
din Asia de Sud-Est, s-a dovedit a fi benefică pentru acestea, dacă
avem în vedere performanţele atinse. De altfel, de această strategie
se leagă şi apariţia termenului de “noi ţări industrializate”.
Cu toate aceste succese, criza asiatică de la sfârşitul acestui
mileniu a demonstrat fragilitatea strategiei de orientare către export şi
bazată pe investiţii străine. Vulnerabilitatea economică în faţa
volatilităţii pieţelor financiare s-a concretizat în cazul acestor ţări într-
un regres economic, cu efecte negative destul de puternice în planul
reducerii sărăciei1.
Pornind de la condiţiile care trebuie asigurate pentru succesul
strategiei de orientare către export (care pare să-şi fi dovedit
eficienţa, într-o mai mare măsură decât strategia de substituire a
importurilor), precum şi de la marile diferenţe existente între ţările în
dezvoltare, putem aprecia că cea mai potrivită strategie de
industrializare este aceea care îmbină elemente ale celor două
strategii, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări în parte, de accesul
său la resursele pentru dezvoltare şi la pieţele internaţionale.
Evoluţiile înregistrate de ţările în dezvoltare pe linia
industrializării ar putea fi încadrate în câteva tendinţe generale, cu
caracter de concluzie.
1. Industrializarea ţărilor în dezvoltare este un proces de dată relativ
recentă. Industrializarea Americii Latine datează din anii ’20, în
timp ce, în cazul ţărilor asiatice şi africane, ea este ulterioară celui
de-al doilea război mondial. În context, trebuie reamintit faptul că
majoritatea specialiştilor2 apreciază că perioada colonială s-a
constituit într-un obstacol în calea industrializării. La sfârşitul
secolului al XVIII-lea, William Pitt interzicea, în America, până şi

1
Între 1988 şi 1996, Thailanda a înregistrat o creştere economică în medie de 7%
pe an, cu o reducere a numărului populaţiei ce trăieşte în absolută sărăcie de la
22% la 11%. Criza financiară a determinat o creştere a populaţiei sărace la 13%
în 1998.
2
Gern, Jean-Pierre (sous la direction de) - OP.CIT. p.64.
 fabricarea cuielor, iar, în cazul Indiei sau al Egiptului, se poate
vorbi chiar de un proces de dezindustrializare, datorat perioadei
coloniale.
2. Chiar dacă industrializarea este incontestabilă, amploarea
procesului rămâne limitată. După 1960, industria ţărilor în
dezvoltare a cunoscut ritmuri de creştere notabile şi, în orice caz,
superioare celor înregistrate în agricultură. Cu toate acestea,
situaţia a fost diferită de la o regiune la alta, în Africa şi în unele
ţări latino-americane fiind vorba chiar de scăderi ale importanţei
industriei.
3. Industrializarea rapidă nu vizează decât un număr relativ restrâns
de ţări şi de zone. În ţările în dezvoltare, industria nu este, practic,
concentrată decât în aproximativ treizeci de ţări, care realizează
peste 90 % din producţia industrială a ţărilor în dezvoltare, iar
cincisprezece dintre acestea obţin 72 % din total. La polul opus,
ţările africane nu furnizează nici 1 % din producţia industrială
mondială şi multe dintre aceste ţări cunosc o stagnare sau chiar o
reducere a producţiei lor industriale.
4. Industrializarea ţărilor în dezvoltare se referă la bunuri specifice,
dar care tind să se diversifice. Ramurile industriei uşoare sunt
dominante, dar se poate constata o diversificare sectorială în
creştere (şi alte ramuri, cum ar fi metalurgia neferoasă,
siderurgia, petrochimia, materialele de construcţii înregistrează
creşteri semnificative, în general fiind sprijinite de către stat, iar în
unele cazuri beneficiind şi de sprijin financiar şi tehnologic din
partea societăţilor transnaţionale), astfel încât schema clasică,
conform căreia ţările în dezvoltare sunt specializate în produse
intensive în forţă de muncă este din ce în ce mai puţin valabilă.
5. Exporturile de produse manufacturate ale ţărilor în dezvoltare
cresc mai repede decât producţia lor industrială. Deja, în anul
1980, valoarea produselor manufacturate exportate de ţările în
dezvoltare era egală cu cea a produselor primare (mai puţin
produse energetice).1 În aceste condiţii, vechea împărţire “ţări
dezvoltate exportatoare de produse manufacturate / ţări în
dezvoltare exportatoare de produse primare” devine din ce în ce
mai puţin pertinentă. Trebuie, totuşi, subliniat faptul că, în
realitate, majoritatea acestor exporturi provin doar din câteva ţări:
80 % din exporturile industriale ale ţărilor în dezvoltare provin din
doar şapte ţări (printre care cei patru “dragoni” sud-est asiatici).

1
Idem, p.69
 Tot în legătură cu exporturile ţărilor în dezvoltare, trebuie spus şi
faptul că nu toate ţările dezvoltate au demonstrat acelaşi grad de
permisivitate vis-a-vis de acestea. Astfel, dacă Statele Unite şi
Japonia sunt deschise produselor provenind din ţările în
dezvoltare, fapt dovedit de o rată de penetrare a acestora de
aproape 50 %, în cazul bunurilor de consum, în Franţa sau în
Italia produsele provenind din ţările în dezvoltare reprezentau
doar 9,5 % din importurile de bunuri de consum şi 5 % din
bunurile manufacturate.1
6. Firmele multinaţionale joacă un rol semnificativ, dar nu
determinant, în specializarea industrială a ţărilor în dezvoltare.
Investiţiile străine directe reprezintă, în medie, mai puţin de 5%
din totalul investiţiilor, ceea ce face ca rolul societăţilor
transnaţionale să fie mai important în ceea ce priveşte tehnologia
şi utilizarea reţelelor de distribuţie şi de aprovizionare, decât în
privinţa finanţării.
7. Are loc o accentuare a diferenţelor între ţările în dezvoltare. Asia
şi-a rezervat un rol de vedetă, datorită “dragonilor” din Sud-Est,
dar şi datorită mutaţiilor importante ce au loc în India şi, mai ales,
în China, în timp ce America Latină pare a încerca să se
integreze în spaţiul nord-american, iar Africa suferă un proces de
marginalizare în ceea ce priveşte fluxurile comerciale, tehnologice
şi financiare. Astfel, 47 de ţări dintre cele mai sărace (marea
majoritate, africane), care, în 1960 aveau o pondere de 3 % în
comerţul mondial, nu mai deţin, astăzi, decât 0,3 % din acesta.
Pe parcursul anilor ’80, ele au beneficiat de doar 0,7 % din
investiţiile străine directe.2
8. Industrializarea ţărilor în dezvoltare este, în mare măsură,
determinată de reglementări şi practici de comerţ internaţional.
Sistemul generalizat de preferinţe, protecţionismul ţărilor
dezvoltate, cooperarea şi integrarea regională, joacă un rol
important în orientarea sectorială a ţărilor în dezvoltare. Pe plan
internaţional, se constată atât o tendinţă de multilateralizare, în
cadrul acordurilor OMC, cât şi una de regionalizare “verticală”, în
spaţiul american şi asiatic.

1
Idem, p.67
2
Ibidem
7.4. Relaţia dintre agricultură şi industrie
Relaţia industrie agricultură a reprezentat un element central al
teoriilor privind dezvoltarea economică. Aproape toate teoriile
economice au subliniat rolul determinant pe care industria îl are în
dezvoltarea economică şi, din acest punct de vedere, agricultura a
fost considerată veriga cea mai slabă din lanţul dezvoltării.
Prima conexiune a agriculturii cu industria a reprezentat-o, din
punctul de vedere al teoreticienilor, folosirea forţei de muncă
necalificată din agricultură în industrie. Industria era cea menită să
absoarbă forţa de muncă în surplus existentă în agricultură (să nu
uităm că pentru unele ţări slab dezvoltate, peste 90% din forţa de
muncă este angajată în agricultură). În acest context, creşterea
economică a fost definită în termenii transferului de forţă de muncă
din agricultura de subzistenţă în industria cu orientare spre piaţă.
Industria reprezenta tot ceea ce era modern şi în expansiune, iar
agricultura, tot ceea ce reprezenta tradiţional şi stagnare.
Această accepţiune a relaţiei dintre industrie şi agricultură s-a
dovedit, pe exemplul mai multor ţări, a fi o ipoteză greşită.
Chestiunea principală care se punea era aceea de a garanta
furnizarea continuă de produse agricole unui sector urban aflat în
plină expansiune. Soluţia oferită de neoclasici de a creşte preţurile
produselor agricole avea drept revers al medaliei resurse mai puţine
pentru acumularea din industrie. În plus, relaţia dintre produsele
industriale şi cele agricole este asimetrică: în timp ce hrana este
indispensabilă pentru industrie, produsele industriale nu sunt
indispensabile pentru agricultură1.
O altă accepţiune a relaţiei dintre industrie şi agricultură a
reprezentat-o agricultura, ca produs pentru export. Analiza unei astfel
de relaţii a avut drept ipoteză o piaţă protejată şi un sector industrial
orientat către piaţa internă. Agricultura furnizează produse pentru
piaţa externă, cumpără produsele industriei interne, care procură, pe
această bază, bunuri de capital de pe piaţa externă.

1
Industrializarea sovietică a avut, la începuturile sale, această situaţie: industria
era în mâinile statului, iar agricultura în cea a micilor proprietari. Această
asimetrie, care s-a reflectat în împotrivirea ţăranilor de a menţine preţurile
produselor agricole scăzute, l-au determinat pe Stalin să forţeze colectivizarea
forţată a agriculturii şi în felul acesta, să se susţină politica masivă de
industrializare a ţării. Exemplul a fost urmat şi de celelalte ţări comuniste (vezi
Gerald M. Meier - “Leading Issues in Economic Development”, 6th edition, Oxford
University Press, 1995, p. 386 – 395)
Figura 7.3. Modelul industrie - agricultură - piaţa mondială
Piaţa mondială

Agricultura Industrie

Sursa: Gerald M. Meier -- “Leading Issues in Economic Development”, 6th edition,

Oxford University Press, 1995, p. 388

Nici acest tip de abordare a relaţiei industrie-agricultură nu

este unul care să satisfacă realitatea. În primul rând, premisa de la
care se porneşte este aceea că termenii schimbului sunt daţi, ceea
ce nu se întâmplă în realitate, ba mai mult decât atât, termenii
schimbului au evoluat în defavoarea comerţului cu produse agricole.
În altă ordine de idei, surplusul creat pentru sectorul industrial poate
fi folosit într-un mod neproductiv, ceea ce implică o dezechilibrare a
întregii relaţii.
Relaţia dintre industrie şi agricultură a fost, de asemenea
privită prin prisma realizărilor industriei, respectiv industria asigură
mai multe performanţe economice decât agricultura: un ritm de
creştere de 7% pe an, mai multe şcoli, numărul copiilor care merg la
şcoală a crescut de 4 ori, economiile interne au crescut de trei ori.
Agricultura aceloraşi ţări a rămas încă în urmă, iar ceea ce este cel
mai dramatic este faptul că producţia agricolă ţine cu greu pasul cu
cererea de hrană, ceea ce a determinat agravarea unei serii de alte
probleme.
Eşecul relaţiei ”armonioase” dintre industrie şi agricultură
pentru multe dintre ţările în dezvoltare derivă din mai multe cauze.
Prima ar fi creşterea populaţiei, care a fost foarte rapidă.
Acest lucru a exercitat o presiune foarte puternică asupra producţiei
agricole, iar ceea ce ar fi trebuit să reprezinte un surplus pentru
export, s-a transformat în import de hrană.
În al doilea rând, Revoluţia Verde, în unele ţări, abia a început.
În plus, pentru o serie de produse agricole, cercetarea ştiinţifică în
ceea ce priveşte creşterea randamentelor agricole a fost neglijată,
ceea ce a determinat pentru ţările producătoare de aceste produse
pierderi şi nu câştiguri (produse tropicale, în special). Acelaşi lucru
este valabil şi pentru creşterea animalelor.
În ciuda pătrunderii tehnicii moderne şi a noilor tehnologii în
agricultură, reţeaua de asigurare a serviciilor pentru agricultură
(îngrăşăminte, irigaţii, mecanizare) este extrem de defictară în ţările
în dezvoltare, ceea ce reduce randamentele agricole foarte mult.
Infrastructura în agricultură este departe de a fi la un nivel
minim. Chiar dacă s-au făcut unele progrese în construirea de căi de
acces pentru zonele rurale, foarte multe rămân izolate, iar facilităţile
privind depozitarea produselor agricole, a culturilor, în general, sunt
deficitare.
O altă problemă extrem de delicată şi controversată, în acelaşi
timp, o reprezintă reformele rurale în ţările în dezvoltare. Unele
reforme au fost total lipsite de eficienţă, iar altele nu au ţinut cont de
realităţi sau tradiţii. Pentru multe ţări în dezvoltare, reformele rurale
rămân o problemă de durată.
Nu în ultimul rând, rămânerea în urmă a agriculturii în ţările în
dezvoltare se datorează şi termenilor schimbului. Preţurile mondiale
la produsele agricole sunt în continuă scădere, în timp ce la
produsele manufacturate în continuă creştere. Acest fapt a constituit
un ascendent al industriei asupra agriculturii şi un motiv pentru o
opţiune proindustrială. De altfel, exporturile de produse
manufacturate ale ţărilor în dezvoltare au crescut permanent. În plus
de aceasta, populaţia agricolă din ţările în dezvoltare, deşi este
numeroasă, este slab organizată şi nu exercită în mod concret nici
un fel de presiune asupra guvernelor pentru subvenţii sau creşterea
preţurilor. Apoi, nu trebuie uitat că cei mai mari producători şi
exportatori de produse agricole sunt ţările dezvolate, ceea ce
îngreunează accesul ţărilor în dezvoltare pe pieţele acestora.
În planul consecinţelor unei agriculturi de subzistenţă am
subliniat deja sărăcia, inegalităţile în distribuirea veniturilor, regresul
industriei. O industrie puternică nu poate fi construită în lipsa unei
agriculturi performante.
Nu se pune problema unei opţiuni între industrie şi agricultură.
Singura opţiune este o industrie puternică, bazată pe o agricultură
capabilă să hrănească populaţia unei ţări, să ofere pentru populaţia
angajată în acest sector puterea de cumpărare necesară sporirii
cererii de produse industriale.