Polisul antic

Cuvântul "politică" provine de la polis (oraş), acest termen desemnând în primul rând
comunitatea cetăţenilor şi de abia în sens secundar, teritoriul statal pe care a fost construit oraşul. În
regatul arhaic, cetatea se afla în centrul oraşului, în jurul căruia erau grupate tot restul clădirilor. În polis
în schimb, agora, piaţa unde se întâlneau cetăţenii se afla în centru. Deciziile politice nu erau luate de un
rege, ci de adunarea poporului; ele erau luate în mod public; ele trebuiau justificate în faţa cetăţenilor şi
trebuiau să primească aprobarea acestora. Astfel a început procesul de raţionalizare a deciziei politice:
"Sistemul polisului se bazează în primul rând pe supremaţia neobişnuită a cuvântului rostit care
se află deasupra tuturor celorlalte instrumente ale puterii. El devine mijlocul politic prin excelenţă, cheia
întregii autorităţii statale, instrumentul cu care se putea dobândi conducerea asupra celorlalţi...
Cuvântul despre care vorbim aici nu mai este cuvântul ritual, formula corectă, ci dezbaterea controversă,
discuţia, argumentaţia. El are nevoie de un public, căruia i se adresează ca unui judecător şi care,
ridicându-şi mâinile spre aprobare hotărăşte între partidele care s-au prezentat în faţa sa; acest for
decizional uman măsoară forţa de convingere a celor două discursuri şi desemnează un câştigător.
Toate problemele de interes general, a căror soluţionare se afla odinioară în sarcina unui
conducător suveran, a archei (stăpânirii), fac acum obiectul retoricii, soarta lor fiind decisă acum în
cadrul unor dezbateri. De aceea, ele trebuie să fie formulate într-o manieră discursivă, sub forma unor
argumente antitetice. Astfel se nasc strânsele raporturi dintre politică şi logos (discurs raţional). Arta
politicii se bazează pe felul în care oamenii ştiu să manipuleze limba, iar logosul îşi dobândeşte conştiinţa
de sine de abia atunci când are o funcţie politică, reguli şi efect" (Jean-Pierre Vernant, Die Entstehung
des griechischen Denkens, Frankfurt/Main 1982, 44ş.urm.).
Vernant stabileşte două criterii interdependente care au stat la baza apariţiei politicului la
Atena: caracterul public al deciziilor politice şi presiunea sporită de a justifica în mod raţional hotărârile
luate. La aceste două criterii se mai adaugă unul: democratizarea. "Acest dublu proces al democratizării
şi al publicizării va avea consecinţe decisive în domeniul ideilor" (Vernant 1982, 46).
Lumea homerică a eroilor şi epoca lui Pericle a democraţiei atice sunt două perioade cu totul
diferite. Cum a putut să se nască una din cealaltă? Societatea arăta iniţial după cum urmează: în vârful
ierarhiei sociale se aflau eupatridai, nobilii cu vechime, mari proprietari de pământuri, ale căror privilegii
erau ereditare. Urmau aşa numiţii georgoi, ţăranii agricultori cu puţine proprietăţi şi demiurgoi,
meşteşugarii. În plus mai existau theţii, muncitorii sezonieri fără proprietăţi şi familie, şi sclavii.
În Grecia, nobilimea a reuşit foarte repede să se impună în faţa regelui (basileus); funcţia
acestuia nu a fost desfiinţată, dar a fost dezbrăcată de cele mai importante funcţii, acestea fiind reduse
la sfera cultică şi religioasă şi a câtorva decizii judecătoreşti. Puterea se afla de pe acum în mâinile
marilor dinastii nobiliare. Din rândurile acestora erau aleşi arhonţii, guvernanţii, care, la sfârşitul
mandatului deveneau membri pe viaţă ai sfatului, al areopagului. Arhonţii şi areopagul conduceau
oraşul. Această conducere aristocratică a ajuns însă în curând într-o situaţie de criză. Presiunea
constituită de suprapopulare a dus în secolul al VIII-lea la o mişcare de colonizare; grecii au început să
colonizeze regiunile de coastă ale Mării Mediterane din Asia Mică, nordul Africii, Sicilia, Italia inferioară,
sudul Franţei şi până în Spania, înfiinţând noi comunităţi care erau cu totul autonome de "oraşul mamă"
sau aveau legături lejere cu acesta. Mica ţărănime a devenit din ce în ce mai dependentă de marii
latifundiari; ţăranii s-au îndatorat la clasa mai avută, o parte din ei fiind în consecinţă vânduţi ca sclavi.
Relaţiile comerciale s-au intensificat. Au apărut noi forme de bogăţie: averi câştigate din comerţul cu
metale, produse de olărit, cereale, ulei şi vin. Schimbul de mărfuri a luat proporţii considerabile,
extinzându-se din ce în ce mai mult; au fost bătute primele monede. Pe scurt: tensiunile sociale de la
Atena au crescut enorm. Astfel a început un proces al cărui rezultat a fost pierderea puterii de către
nobilimea ereditară. Aşa s-a născut o viaţă publică la care puteau participa toţi cetăţenii.
 Acesta a fost şi epoca primului mare legiuitor al Atenei, Solon (cca. 640-560 î.Chr.). Solon
provenea dintr-o familie de nobili, îşi câştigase însă averea practicând negoţul. În 594/3 î.Chr. Solon a
devenit arhonte, guvernant la Atena, fiind înzestrat cu puteri deosebite pentru a reface ordinea
comunitară. El a fost numit în acest scop arbitru, persoană care nu lua partea nici unui grup de interese.
Solon a desfiinţat sclavia prin îndatorare, refuzând însă să redistribuie pământurile. El a introdus noi
măsuri şi greutăţi, instrumente absolut necesare pentru circulaţia mărfurilor, reorganizând sistemul
monetar, trecând dreptul de batere a monezilor în monopolul autorităţilor publice. El a înscris legile în
vigoare pe coloane expuse în spaţii publice şi a reîmpărţit populaţia în clase sociale. Criteriul de bază nu
mai era originea ci dimensiunea averii, a recoltei sau a veniturilor. Din apartenenţa la una din cele patru
clase — pentakosiomedimnoi (cei care posedau minimum cinci sute de unităţi de măsură de grâu pe
ani), hippei ("călăreţi", cei care îşi permiteau să ţină un cal), zeugiten (cei care se aflau în posesia
instrumentarului hopliţilor, adică îmbrăcămintea şi armele unui soldat de infanterie) şi theten (cei fără
proprietăţi) — au fost derivate şi drepturile de participare politică şi contribuţia la aparatul de război.
Reforma constituţională a lui Solon a prevăzut două noi organe: Sfatul celor Patru Sute (bule),
contragreutate la areopagul aristocratic şi tribunalul poporului, heliaia, instanţa căreia i se puteau
adresa cetăţenii pentru a contesta măsurile luate de organele statale. Solon a înlocuit vechea
aristocraţie ereditară cu tconducerea celor bogaţi. Solon şi-a numit Constituţia eunomia ("buna ordine"),
supremaţia legilor bune făcute de oameni.
Solon crease un spaţiu politic, public, care se sprijinea pe participarea cetăţenilor. El nu a putut
rezolva însă pe durată problemele sociale. La doar treizeci de ani după reformele sale, nobilul
Peisistratos (cca. 600-528 î.Chr.), a devenit în 560 tiranul Atenei, având susţinerea segmentului mai sărac
al populaţiei atice. Tirania este acea formă statală care a avut pe departe cel mai prost renume în Grecia.
Ea a fost considerată o structură autoritară cu totul nelegitimă, nerespectând legea, nomos-ul, ordinea
constituţională şi distrugând astfel spaţiul public, fundamentul politicii din polis. Totuşi, tirania a jucat în
procesul democratizării un rol important: prin mobilizarea demos-ului, a poporului, puterea nobilimii a
fost şi mai mult limitată.
Fundamentul politic al polisului atic a fost creat de Clisthene. Nu se cunoaşte exact când a trăit
acesta. Reforma sa constituţională a apărut la scurtă vreme după 510 î.Chr.. Şi el provenea dintr-o
familie nobilă. Reforma introdusă de Clisthene s-a datorat probabil problemelor pe care le avea cu o altă
dinastie aristocratică. El este considerat adevăratul întemeietor al unei democraţii care se baza pe
drepturi egale pentru toţi cetăţenii statului. Prin reforma sa, Clisthene a reuşit să ia puterea din mâinile
nobilimii. El a reîmpărţit teritoriul atic în trei zone (oraş, ţară şi coastă) şi populaţia în zece phyle, fiecare
dintre acestea delegând cinzeci de deputaţi pentru "Sfatul celor Cinci Sute". Fiecare phyle se ocupa timp
de 36 de zile (o zecime din an) de afacerile oraşului, aflându-se în tot acest timp la conducerea sfatului.
Clisthene a fost cel care a întemeiat şi ostracismul, o instanţă care putea exila cetăţenii dacă aceştia
păreau să constituie o ameninţare la adresa ordinii democratice prin cumularea unei puteri prea mari.
La patruzeci de ani de la reforma lui Clisthene, Pericle a reuşit să desăvârşească ordinea
democratică a Atenei, răsturnând definitiv aristocraţia de la putere. În anul 462 î.Chr., la cererea
acestuia, toate deciziile politice au fost trecute în sarcina "Sfatului celor Cinci Sute", tribunalului
poporului şi adunării populare (ekklesia). Un an mai târziu a fost introdusă plata membrilor sfatului şi
tribunalului, pentru a facilita astfel cetăţenilor mai săraci accesul la funcţiile politice. În fine, în 458 î.Chr.,
s-a permis şi accesul zeugiţiilor, a cetăţenilor din cea de-a treia clasă, la funcţiile cele mai înalte din stat.
Astfel, constituţia polisului, sursa de inspiraţie a tuturor constituţiilor democratice, a fost
desăvârşită. Ea a servit drept model şi filosofiei politice greceşti, mai ales lui Platon şi Aristotel,
întemeietorii filosofiei politice europene. Aceşti doi gânditori (...) au trăit şi activat în secolul al patrulea
înainte de Hristos, o perioadă în care ordinea clasică a lui Pericle se afla deja în decădere. În această
perioadă de criză a democraţiei s-a impus reflexia filosofică. Ceea ce în perioada de înflorire a
democraţiei părea să fi fost de la sine înţeles, făcea acum obiectul analizei filosofice. Criza comunităţii a
făcut ca mulţi oameni să încerce până în zilele noastre ca prin discurs raţional şi căutarea unor
argumente mai potrivite să justifice existenţa acestei comunităţi şi să îi dezvolte posibilităţile.

Democraţia în antichitate

Cuprins:1) Introducere 4) Naşterea democraţiei

2) Conceptul de polis 5) Reformele lui Clisthene
3) Procesul de formare a polisului 6) Dezvoltarea democraţiei

Introducere

Democraţia modernă s-a născut ca urmare a unor teorii cumulate timp de mai multe secole,
teorii ce veneau să impună societatea modernă deasupra societăţilor aristocratice ale lumii vechi.
Antichitatea a servit drept model tuturor acestor teorii. Spre deosebire de democraţia modernă,
democraţia antică nu a apărut ca urmare a unor teorii, a unor sisteme teoretico-filosofice, născându-se
din practica politică.

Şi pentru că democraţia antică era o ordine a polisului, ea nu poate fi înţeleasă decât în

contextul procesului de formare a acestuia. Avântul, consolidarea şi declinul polisului documentează
astfel şi dezvoltarea asemănătoare a democraţiei. În următorul text vom încerca să răspundem la
următoarele întrebări: Ce este polisul? Cum s-a format acesta? Cum a apărut democraţia? Cum a evoluat
democraţia pe parcursul istoriei?

Conceptul de polis

Mulţi au încercat să traducă termenul "polis". De cele mai multe ori, el a fost tradus prin "oraş",
"stat", sau chiar "cetate-stat". Totuşi nici una dintre acestea variante nu corespunde cu totul organizării
polisului. Polisul nu se definea ca teritoriul unui oraş, acesta cuprinzând deseori şi regiunea din jurul său;
pe de altă parte, polisul nu era nici stat, pentru că nu avea trăsăturile caracteristice esenţiale ale unui
stat, ca de exemplu suveranitatea în interior şi în afară.

Când ne gândim la polis trebuie să ne imaginăm un ansamblu de cetăţeni, autonom din punct de
vedere politic şi economic, adica autarh, alcătuit şi condus de toţi cetăţenii de sex bărbătesc, liberi şi cu
drepturi egale.

Procesul de formare a polisului

De abia prin luare puterii din mâinile vechii aristocraţii şi prin politizarea cetăţenilor, a putut
apărea polisul. Prin urmare, cetăţenii au trebuit să se auto-administreze şi să creeze funcţii, instituţii, un
cod de legi şi un tribunal. În această perioadă s-a impus şi noţiunea clasică grecească de "politică", care
viza acele activităţi ale cetăţenilor care aveau de-a face cu polisul, ca de exemplu înfiinţarea,
organizarea, menţinerea şi activarea acestuia.

Politica grecilor se baza pe o delimitare a sferei publice de cea privată. Anumite probleme de
ordin material şi economic rămâneau în domeniul privat, în oikos. Acolo, structurile autoritare rămâneau
în picioare: şefii familiei stăpâneau despotic peste femei, neîndreptăţite să participe la viaţa publică,
precum şi peste copii şi sclavi.
 Sfera politică era marcată de întrunirile bărbaţilor liber şi egali în drepturi; nu existau nici un fel
de relaţii de superioritate sau inferioritate. Oamenii se întâlneau în adunarea populară şi discutau
despre ţelurile şi activităţile colective, despre formele şi instituţiile comunităţii etc. Politica consta din
participarea cetăţenilor la organizarea şi auto-administrarea polisului împărţit în diferite departamente
(deme, trittii, phratrii) şi instituţii, ca de exemplu adunarea populară, Sfatul celor 500 sau arhonţia.

Este interesant să vedem cum şi de ce s-a născut polisul şi, odată cu acesta, democraţia. Vom
încerca să răspundem la această întrebare în următorul capitol. Pentru că, până la jumătatea secolului V,
nu exista democraţie - în adevăratul sens al cuvântului - decât la Atena, toate constituţiile democratice
ulterioare având ca sursă de inspiraţie acest model, dezvoltarea Atenei ne va servi în cele ce urmează
drept exemplu.

Naşterea democraţiei

Cauzele politizării populaţiei au fost, pe de o parte, transformările sociale şi economice, iar pe de

cealaltă, lupta pentru putere dintre diversele familii aristocratice.
În secolul VIII, avântul economic datorat înfloririi comerţului şi meşteşugurilor a provocat
constituirea unei clase mijlocii foarte largi. În acelaşi timp, populaţia a cunoscut o creştere uriaşă, fapt
care a atras după sine sărăcirea straturilor sociale şi aşa sărace şi apariţia sclaviei ca urmare a îndatorării.
Clasa de mijloc, devenită mai puternică, se săturase de abuzurile aristocraţiei, revendicând supremaţia
legii (eunomia). Mica ţărănime dorea să se elibereze din iobăgie şi a cerut şi ea o reformă agrară
cuprinzătoare.
Nobilii au căzut în plasa luptelor în care singuri intraseră şi astfel s-au format grupuri şi fracţiuni
aristocratice. Situaţia politică era aşadar foarte tensionată. Ea trebuia relaxată, fiind necesară o ordine
mult mai stabilă. În consecinţă, o parte din aristocraţi au aplecat urechea la revendicările poporului,
încercând să le impună.
În 594 î.Chr., Solon a fost ales arhonte la Atena. Misiunea sa era să reformeze polisul pentru a
înlătura iminenţa războiului civil şi pentru a scădea în intensitate lupta dintre clase. Solon a reuşit să
desfiinţeze sclavia prin îndatorare, dar nu a reuşit să impună alte reforme mai consistente. Imediat au
început noi confruntări. Straturile sociale inferioare şi mijlocii au înţeles că trebuie să se implice
personal, astfel încât în curând au reuşit să îşi câştige dreptul la participare, dispunând astfel de o mai
multă putere de influenţă.

Reformele lui Clisthene

De abia Clisthene (508/7 î.Chr.) a reuşit să răspundă prin reformele sale vocilor care cereau
înfiinţarea unor noi instituţii. Au fost luate următoarele măsuri:
 reforma ordinii phylelor (acum ordonate pe principii pur teritoriale): în locul celor patru
phyle mai vechi s-au impus acum zece phyle noi, constituite din cele trei regiuni ale Aticii
 delegarea celor mai importante competenţe decizionale de la nivelul instituţiilor vechi,
dominate de nobilime (areopag, vechile phyle, phratrii) la cel a unor noi instituţii democratice (adunare
populară, Sfatul celor 500, deme, trittii, noile phyle)
 alegere prin loterie
 remunerarea activităţii funcţionarilor
În consecinţă, nobilii şi-au pierdut toată puterea. Ei au trebuit aşadar să ia parte la discuţii
laolaltă cu poporul simplu în asociaţiile locale (deme). Mai mult, acum şi cetăţenii mai săraci puteau lua
parte la viaţa politică. Participarea la viaţa politică a devenit astfel o obligaţie şi sarcină care revenea
tuturor cetăţenilor. Cine refuza să se implice îşi pierdea drepturile cetăţeneşti şi era exclus din societate.
Prin reformele lui Clisthene, administraţia civilă a fost instituţionalizată, egalitatea în drepturi deschizând
calea unei forme moderate de democraţie.
Dezvoltarea democraţiei
În urma revoltei ionice (500-494 î.Chr.) şi a războaielor persice (490-479 v.Chr.), identitatea
cetăţenilor s-a consolidat. Victoria asupra puternicilor persani nu era doar o garanţie a libertăţii,
demonstrând că polisul superior avea calităţile unui supravieţuitor, ceea ce a făcut ca acesta să capete o
nouă strălucire. Prin urmare, cetăţenii au început să se implice şi mai mult în viaţa politică, ceea ce a
avut ca rezultat faptul că politica a devenit un domeniu de activitate de sine stătător, în cadrul căruia se
putea dobândi mai mult respect şi onoare decât în domeniul producţiei materiale.
Prin pierderea totală a puterii de către vechiul consiliu aristocratic (areopag) sub Ephialtes (462
î.Chr.), calea era de pe acum deschisă democraţiei radicală. Pericle, succesorul lui Ephialtes, a consolidat
încă odată supremaţia poporului, aducând Atena la apogeul puterii sale.
Cetăţenii liberi duceau o viaţă dublă: pe lângă viaţa privată ei duceau şi o viaţă politică,
aducându-şi contribuţia la bunăstarea cetăţii şi reprezentând interesele comunităţii. Introducerea unei
limitări a duratei mandatului şi a principiului loteriei au adus garanţia că majoritatea cetăţenilor vor
putea / vor trebui să ocupe, măcar o dată în viaţă, o funcţie politică.
De abia odată cu izbucnirea războiului dintre Atena şi Sparta, soarta democraţiei şi a ordinii sale,
polisul, a fost pusă pentru întâia oară sub semnul întrebării. După moartea lui Pericle şi urcarea la putere
a epigonilor săi, noii "conducători ai poporului", care nu aveau altă dorinţă decât să-şi satisfacă propriile
interese, oamenii au început să-şi piardă încrederea în legile democratice. Polisul fusese zguduit din
temelii, cetăţenii săi nesfiindu-se să-şi arate animozitatea faţă de tot ce însemna politică. În doar opt ani
de zile, constituţia ateniană a fost modificată de patru ori, iar în 411/10 î.Chr., democraţiei i-a luat locul
oligarhia, aceasta fiind însă reinstaurată în 403 î.Chr..
Abordările teoretice deveniseră foarte necesare, ele trebuiau să cheme oamenii la reangajare,
ele justificau necesitatea şi sensul participării şi căutau forme stabile care ar fi putut da noi repere vieţii
individuale şi sociale. Platon şi Aristotel au fost filosofii care s-au impus cel mai mult pentru
reconsolidarea polisului. Nu vom discuta aici detaliile teoriilor lor, vom încerca în schimb să schiţăm ce s-
a întâmplat mai departe cu democraţia.
Războaiele dintre polisuri au marcat perioada ce a urmat, până când, două decenii mai târziu,
regele Macedoniei, Filip, a câştigat supremaţia asupra Greciei şi în 338 î.Chr., prin victoria de la
Chaironeia, a inclus vechile polisuri în imperiul său. Astfel a pierit şi democraţia. În locul ei s-a impus
oligarhia notabilităţilor.
Supremaţia poporului, încununată de atâtea succese remarcabile, îşi venise singură de hac.
Dorinţa neînfrânată de a obţine puterea implicase atenienii în războiul nimicitor cu Sparta, ducând-o
astfel la pieire. Timp de două mii de ani, democraţia a dispărut de pe scena politică, pentru a fi
rechemată la viaţă în secolul XVIII de către teoreticienii democraţiei moderne.