Criton, sau despre datorie, dialog etic

Autor: Platon
În nota introductivă scrisă de o anume Marta Guţu ni se spune că acest text aparţine dialogurilor
socratice, de tinereţe ale lui Platon şi că aparţine unei serii de 3 dialoguri dedicate episodului
condamnării şi morţii lui Socrate. Este – îmi pare – o a doua piesă a unei trilogii dramatico-filosofice, dar
şi un dialog al ispitei în care o altă viaţă pare să se deschidă, numai eroul să-şi uite misiunea în care
crezuse până atunci cu toată fiinţa lui. Să devină propria negaţie.
Acţiunea se deschide într-o atmosferă apăsătoare – Socrate, se află la 2 zile de execuţia sa
capitală. Prietenul său cel mai vechi, Criton, a reuşit să intre în celula sa şi îi aşteaptă trezirea încă de
dinaintea zorilor pentru a-i face o propunere de evadare. Dialogul, un fel de şah lingvistic, care cuprinde
o argumentare şi o respingere a evadării, are de fapt ca ţintă datoria – după cum apare şi în subtitlul său
– respectiv dacă trebuie să respectăm deciziile Cetăţii noastre ori să le ignorăm prin fugă sau sfidare.
Aici Socrate se află într-o dilemă existenţială: fie fuge din Atena, abandonându-şi toate rosturile
şi mai ales propria identitate socială, fie îndură pedeapsa silnică a concetăţenilor săi induşi în eroare. E
adevărat, i se oferă o portiţă de fugă, dar care – într-o privire largă, în care sunt cuprinse ciclurile vieţii şi
ale morţii – se dovedeşte iluzorie şi sigur ruşinoasă. Ce dezamăgire ar fi fost dacă înţeleptul Greciei
antice, Socrate ar fi evadat ca un oarecare răufăcător!
Cum spuneam, când se trezeşte soţul guralivei Xantippa are plăcerea de a-l vedea la căpătâi pe
Criton, un prieten vechi. Acesta îl compătimeşte încă de la primele replici şi se miră de seninătatea lui
Socrate în faţa morţii. Filosoful îi răspunde că refuză atitudinea altor persoane de vârsta sa de a fi
neîmpăcaţi în faţa urgiei şi a sorţii. Compătimirea bruscă a lui Criton era datorată panicii: corabia plecată
la Delos pentru ritualurile anuale şi care pricinuise întârzierea execuţiei lui Socrate era pe cale să revină
în Atena şi bătrânul înţelept urma să moară a doua zi după venirea ei. Socrate îşi linişteşte amicul
spunându-i că termenul se mai amână cu câteva ore deoarece a avut un vis cu o femeie frumoasă care-i
proorocise că în trei zile va fi “în ţara mănoasă, în Ftia”.
Oferta critoniană
Criton nu se resemnează cu acest sentiment, ci vrea să lupte pentru salvarea filosofului. De
aceea se va ajuta de un set de argumente aparţinând unor zone distincte:
sociale
- teama de judecata celor mulţi. Socrate îi răspunde că doar oamenii cu judecată sunt singurii
vrednici de luat în seamă. Criton afirmă însă că mulţimea poate face răul cel mai mare. Socrate din nou
revine cu ideea că mulţimea nu poate face nici răul, nici binele cel mai mare, ci acţionează la întâmplare.
“¢ politice
- Criton dovedeşte cunoaşterea profundă a mijloacelor de corupţie, afirmă că nu cer prea mult
nici temnicerii, nici sicofanţii, procurorii publici ai acelei Atene.
- Afirmă că are o mulţime de susţinători şi îi numeşte pe Cebes sau pe Simmias Tebanul care vor
să-l ocrotească în exil.
- Îi reproşează lui Socrate că pare să se comporte pe placul duşmanilor săi, adică să-şi dorească
singur nimicirea.
“¢ sentimentale
- teama de suferinţa prietenilor care vor mai degrabă să înfrunte primejdia fugii decât să pară
laşi şi nemernici.
- teama de abandon a celor trei copii ai săi: Lamprocles, Sophroniscos şi Menexenos, încă mici la
moartea lui Socrate: “Una din două: ori să n-ai copii, ori dacă-i ai, să pătimeşti alături de ei, crescându-i şi
educându-i” zice Criton căruia i se pare că filosoful a abandonat virtutea şi care îndeamnă la acţiune
pentru noaptea următoare, singura când se mai puteau face ceva evadări.
 Cum vedem argumentele nu sunt foarte bine susţinute, sunt puse cam la întâmplare, nu au o
legătură ierarhică între ele, planurile sunt confuze.
Logica unui refuz

De aceea Socrate, după ce îi atrage atenţia lui Criton că ar fi putut să nu se ducă la proces, că
judecata ar fi putut să nu aibă acel curs sau un deznodământ tragic, îi cere permisiunea de a-i cerceta
reproşurile şi astfel de a-şi construi argumentaţia pentru datorie.

Părerea mulţimii nu poate anula caracterul de adevăr al unor propoziţii şi nici nu există
împrejurări în care acestea se dovedesc adevărate, iar în altele false. Nu toate părerile sunt valoroase, ci
doar cele folositoare date de oamenii cu cap. De pildă un astfel de om se dovedeşte antrenorul pentru
gimnast care-l învaţă cum să se comporte în arenă, cum să se antreneze, să mănânce ori să bea pentru a
atinge o performanţă cât mai ridicată. Dacă sfatul antrenorului este nesocotit, atunci trupul şi
performanţele sportivului vor avea de suferit. De aceea, Socrate îndeamnă să ascultăm de un singur om
dacă acesta este priceput în drept şi adevăr, iar neascultarea va duce la pângărirea părţii bune a
sufletului. Din câteva replici ajunge cu Criton la concluzia că zona prin care stabilim dreptatea şi
nedreptatea este mai importantă decât trupul.

Apoi filosoful face distincţia între două tipuri de vieţuire: pe de-o parte a trăi frumos şi drept
conform binelui, respectiv a preţui mai mult decât orice zona raţiunii, pe de alta a trăi pur şi simplu,
preţuind astfel zona corpului şi lăsându-se condus de instincte şi întâmplare. Mai mult, afirmă că
mulţimea care a adoptat al doilea tip de viaţă condamnă şi regretă cu mare uşurinţă şi gândeşte numai
prin argumente de genul: banii, reputaţia, creşterea copiilor.

În ceea ce priveşte decizia de a fugi, filosoful vrea să vadă dacă această acţiune poate avea loc
fără îngăduinţa Cetăţii. Constată că ar comite o nedreptate prin mituirea unor oameni. Afirmă clar că nu
trebuie să facem nedreptatea în nicio împrejurare, altfel toate vechile noastre convingeri, discuţiile
ştiinţifice ori morale se dovedesc nişte simple jocuri de copii. Repetă argumentul că propoziţiile
cercetate în discuţiile anterioare sunt adevărate indiferent de părerea mulţimii. Afirmă apoi că orice
nedreptate aduce ceva rău şi înjositor. Nedreptăţii nu trebuie să i se răspundă cu nedreptate, iar răului
cu rău, deoarece nu ar fi un lucru drept (iată aici o posibilă întâlnire a atenianului cu creştinismul care
cere în mod scandalos să-ţi iubeşti duşmanul ca pe tine însuţi). Este conştient că sunt puţini oameni care
gândesc ca filosoful nostru şi de aici rezultă două tabere care se dispreţuiesc, una uriaşă care se răzbună
când suferă o acţiune rea, alta minoră care caută să facă binele chiar şi în împrejurări potrivnice.
Aceste argumente contra nedreptăţii au rolul de a arăta că şi evadarea ar fi tot o astfel de
acţiune rea. În acest moment, aflăm din notele postdialogale, Socrate se va folosi de un procedeul juridic
din Antichitate, apelul la Spiritul Legilor şi al Cetăţii care i-ar cere socoteală de ce le duce la pieire?
Aceeaşi Marta Guţu afirmă în acest sens următoarele: “Prosopopeea Legilor, un dialog inclus în dialog,
introduce un aer de solemnitate gravă”.
Aflăm astfel că o cetate nu poate exista dacă legile şi sentinţele nu au efect. Cetăţeanul trebuie
să-şi respecte cetatea, chiar dacă aceasta ia uneori hotărâri nedrepte. Cele mai multe legi ale cetăţii sunt
pozitive – prin legi se confirmă dreptul la viaţă, la educaţie, la căsătorie, la viitor, la bine sau la libera
circulaţie.
Ajunge apoi să afirme că, deşi în calitate de cetăţeni avem aceleaşi drepturi ca toţi ceilalţi, totuşi
există persoane în faţa cărora anumite drepturi ne lipsesc – anume părinţii ori stăpânii noştri faţă de
care nu avem voie să răspundem la ocară sau la loviri. Dar cum ţara este mai presus de propriul neam, se
întreabă Socrate retoric, de ce am avea atunci dreptul să lovim în propria noastră ţară? Iată pentru ce
trebuie să facem binele după cum ne porunceşte ţara, fie că este război, fie că este o judecată publică.
Folosirea violenţei ori a blasfemiei faţă de părinţi ori faţă de ţară este o nelegiuire evidentă.
De altfel, avem oricând dreptul de a ne alege o altă Cetate, ţară, dar odată cu alegerea trebuie
să-i respectăm legile. Cine nu le respectă, este de trei ori vinovat, zice Socrate faţă de dreptul la viaţă,
dreptul la educaţie şi dreptul la propria alegere. De altfel, legile singure oferă dreptul de a-ţi construi
apărarea contra acuzaţiilor primului venit.
Pe de altă parte, Socrate este persoana cea mai legată de hotărârile Atenei, deoarece nu a
plecat aproape niciodată din Cetate cu excepţia perioadei sale militare. Cunoştea foarte bine procedeele
juridice ale vremii şi ar fi putut obţine exilul – să ne aducem aminte de pledoaria lui Socrate din a doua
parte a procesului său (din dialogul Apărarea lui Socrate) când, în loc să ceară clemenţa tribunalului,
somează să fie cinstit după proces ca fiinţa cea mai importantă din Grecia. Atitudinea lui ascundea de
fapt ideea că preferă moartea, oricărei forme de exil.
La această suită de argumente, adăugă şi faptul că nerespectarea propriului cuvânt dovedeşte o
atitudine de sclav nemernic. Socrate în calitate de cetăţean crede că, în nu mai puţin de 70 de ani, a
făcut un legământ faţă de Atena fără să fie silit, fără înşelăciune, fără grabă. Şi exclamă cu un ton care şi-
a păstrat severitatea până azi: “Poate să-ţi fie pe plac o cetate, dar nu şi legile ei?”
Şi ce ar fi fost dacă”
Socrate vorbeşte în final de consecinţele posibilei sale fugi: prietenii săi ar putea fi la rândul lor
exilaţi sau să-şi piardă averile. El ar fi considerat un stricător de legi, iar judecătorii săi atenieni ar fi fost
convinşi că au dat o sentinţă justă. Mai mult, în alte cetăţi nu va mai putea pleda pentru virtute cât timp
el însuşi a stricat legea. Ar îndreptăţi deci acuzaţiile sale de la proces cum că ar fi corupătorul moral al
tinerilor ori ai celor cu judecată slabă. Dacă ar fugi, ar auzi numeroase vorbe umilitoare, tinerii i-ar
reproşa că filosoful a dovedit lăcomie de viaţă la vârsta lui sau o să fie pus să stea pe la ospeţe, de parcă
menirea lui în viaţă ar fi să stea la masă. Cât despre copiii săi, aceştia ar ajunge să se transforme în
străini, fiinţe care nu mai au nicio preţuire pentru ţara părintelui lor.
De aceea Socrate preferă să moară în urma condamnării, deoarece se va dovedi că vina morţii
sale nu o poartă Legile, ci oamenii cu interpretarea lor greşită. Mânia Legilor se va îndrepta nu asupra sa,
ci asupra judecătorilor săi nedrepţi. În faţa acestei pledoarii, Criton se declară învins şi convins. Renunţă
la salvarea prietenului său.
Citesc aceste rânduri şi mă gândesc cât de departe suntem noi înşine de ideile sale. Programele
de ştiri ne inundă cu tot felul de crime ale copiilor contra părinţilor, prin urmare cu nelegiuirile cele mai
atroce. Politicienii noştri nu respectă legile, deşi ei înşişi le iniţiază. Există o lipsă de respect generală faţă
de legi, faţă de propria ţară. Nu ne pasă de părerea celorlalţi, tinerii sunt stricaţi prin tot felul de acţiuni
antipatriotice, în propria noastră ţară înfloreşte neorânduiala şi stricăciunea. Propriile cuvinte nu sunt
respectate, drepturile fundamentale sunt încălcate în mod flagrant, oamenii bătrâni sunt izgoniţi de
tâlhari oficiali din propriile locuinţe, modelele noastre sunt miliardari dubioşi care ascund mafii
îngrozitoare în spatele lor. Ce departe este gândirea lui Socrate de neorânduiala de azi! A preferat să
moară decât să vadă asemenea consecinţe. Alţi vinovaţi au fugit şi de aici a ieşi stricarea tuturor. A
preţuit mai mult organul vătămat decât întregul corp al Cetăţii.
Iată în final raţionamentul lui Socrate pe scurt:
Nu contează părerea mulţimii, ci a omului cu cap. Mai valoroasă este raţiunea decât trupul. A
trăi conform raţiunii înseamnă a respinge nedreptatea, respectiv mita, evadarea, răzbunarea. De aici
rezultă două tabere în funcţie de reacţia la nedreptate.
Forma superioară de vieţuire este ţara organizată conform raţiunii în seturi de legi cele mai
multe pozitive. Există cetăţeni care au mai multe drepturi decât noi – părinţii ori stăpânii noştri. Mai
presus de familie este însă ţara pentru care trebuie câteodată să ne dăm viaţa.
Avem dreptul alegerii unei alte cetăţi, dar Socrate se simte legat de Atena pe care n-a părăsit-o
niciodată. Căutătorul înţelepciunii cum ar fi putut abandona cetatea cu numele zeiţei înţelepciunii!
 Consecinţele evadării: o atitudine de sclav viclean, târârea în nenorocire a prietenilor,
discrepanţa între cuvânt şi faptă, catalogarea sa ca un stricător de legi şi prin urmare nu ar mai putea
propovădui morala, în sfârşit transformarea copiilor săi în străini, fiinţe indiferente la destinul Atenei.
Ceva de genu”™