Partea I

1. Lungul drum al sălbatecului către om. Inventarea Omenirii şi

obiectul antropologiei
0. Povestea inaugurală: nunta fetei lui Ciobă şi întrebarea reporterului: „Dar
voi de ce nu vreţi să evoluaţi?”

1. Celălalt ca sălbatec
Ideea de Om, aşa cum o avem astăzi, mai mult sau mai puţin cu toţii, a
necesitat multe secole pentru a se contura. Unii autori consideră că aceasta se
conturează de abia prin secolul XVIII. Iniţial, toate colectivităţile umane se
considerau centrul lumii şi singurii oameni adevăraţi, ceilalţi fiind (mai mult
sau mai puţin) sălbateci, ne-oameni. Iar aceste convingeri s-au perpetuat
pînă relativ recent.
"Prima reacţie spontană faţă de un individ este de a-l imagina ca inferior, din moment ce este
diferit de noi: nici măcar nu este om, sau dacă da, este barbar inferior; dacă nu ne vorbeşte limba,
înseamnă că nu vorbeşte nici una, cum credea Colon. Aşa se face că slavii din Europa îl numesc pe
vecinul lor german nemec, mutul; maya din Yucatan îi numesc pe invadatorii tolteci nunob, muţii,
iar mayaşii cacşikeli le spun mayaşilor Mam ‘gîngavi’ sau ‘muţi’. Aztecii înşişi le spun oamenilor
de la sud de Vera Cruz nonoualca, muţii, şi celor care nu vorbesc nahuatl, tenime, barbari, sau
popoloca, sălbateci; ei împărtăşesc dispreţul tuturor popoarelor pentru vecinii lor, considerînd că
cei mai îndepărtaţi din punct de vedere cultural sau geografic nu sunt nici măcar buni de sacrificat
şi consumat (sacrificatul trebuie să fie în acelaşi timp străin şi stimabil, adică, în realitate,
apropiat).” (Leach, 1982, p. 73)
Ilustrări :
¾ “Demult, pe vremea latinilor, au apărut în regat răufăcători care ucideau şi furau. Oamenii
cerură ţarului să îi scape de aceşti bandiţi. Dar el nu făcu nimic pentru că bandiţii erau latini
ca el. Insă aceştia întrecură măsura şi ţarul porunci să fie duşi în actualul teritoriu al Valahiei,
fără să le dea nici vite, nici hrană, nici femei – nimic, decît o pisică drept animal de povară şi
de plug, ca să are pămîntul. A trebuit să pescuiască în Dunăre şi să vîndă peşte pentru a se
hrăni. Tarul le-a interzis şi să construiască case, încît a trebuit să sape gropi în pămînt, pe care
le acopereau cu pănuşi de porumb şi trestii. Izolaţi timp de secole, au devenit nişte sălbatici în
aşa hal, că şi-au uitat limba şi n-au mai putut pronunţa decît un singur cuvînt: <o-o-o-pre-
şte!>. Aceşti oameni sălbăticiţi nu îl recunoşteau nici pe ţar, nici pe episcop; nu plăteau biruri
nimănui şi nu se ducea la biserică, pentru că nu aveau credinţă. Si nu îşi tăiau părul, nu se
bărbiereau şi cum umblau aproape goi, corpurile lor se acoperiră cu păr, ca ale animalelor !
De-aceea oamenii au început să le zică <vlasi>, adică păroşi, bărboşi.” (Mesnil şi Popova,
1997, p. 233)
¾ "…mai încolo, existau oameni cu un singur ochi şi alţii cu boturi de cîine"; "Amiralul a spus
că, în ajun, pe cînd se îndrepta spre fluviul de Aur, a văzut trei sirene care au sărit sus,
deasupra mării. Insă ele nu erau frumoase cum se spune, deşi chipul lor avea înfăţişare
omenească"; "Mai sunt spre soare-apune două provincii unde n-am ajuns, dintre care într-una,
pe care ei o numesc Avan, oamenii se nasc cu coadă" (însemnări de jurnal cf. Todorov, 1994,
p. 17).

2. Lumea se închide: descoperirea Americii şi inventarea omenirii

2.1. Condiţia preliminară apariţiei ideii de umanitate este această « închidere a lumii »
consecutivă descoperirii Americii şi ocolului pămîntului de către Magellan, prin care tărîmurile fantastice
« de la capătul lumii » sunt încetul cu încetul înlocuite de lumile noi ale descoperirilor geografice:
 " ...conceptul de unitate a omenirii a putut să devină cu adevărat o idee cu sens doar cînd a devenit
plauzibil să presupui că nu mai există vreun colţ întîmplător de lume nedescoperit, necartografiat, unde
fiinţe asemănătoare omului dar sub-umane ar putea încă să supravieţuiască.” (Leach, op. cit., p 63)
"…descoperirea Americii este esenţială pentru noi, cei de astăzi, nu numai pentru că reprezintă o
întîlnire extremă şi exemplară: pe lăngă valoarea paradigmatică, ea mai are şi o alta, cu o cauzalitate
directă. Istoria globului pămîntesc este, fără doar şi poate , făcută din cuceriri şi înfrîngeri, din colonizări şi
din descoperirea celorlalţi; dar, cum voi încerca să arăt, cucerirea Americii anunţă şi pune bazele identităţii
noastre prezente; chiar dacă orice dată menită a separa două epoci este arbitrară, nici una nu pare mai
potrivită pentru a marca începutul erei moderne decît anul 1492, atunci cînd Colon traversează oceanul
Atlantic. Noi toţi suntem descendenţii lui Colon, prin el începe genealogia noastră - în măsura în care
cuvîntul început are vreun sens. O dată cu anul 1492 ne situăm, cum spunea Las Casas, 'într-un timp cu
totul nou, care nu seamănă cu nici un altul' (Historia de las Indias, 1, 88). Incepînd cu această dată, lumea
se închide (chiar dacă universul devine Infinit, 'lumea este mică', cum va declara cu hotărîre însuşi Colon
(…); iar oamenii au descoperit totalitatea din care fac parte căci, pînă atunci, ei formau o parte fără
întreg." (Todorov, 1994, p. 9, subl. noastră)

2.2. Problema: Ce facem cu Celălalt ?

Reflecţia asupra diferenţei şi a unităţii Omului apare şi se dezvoltă în contextul unei preocupări
practice esenţială: Ce facem cu Celălalt (respectiv cu "indienii" din noile ţinuturi ale Americii) ? >>>
Formularea lui Montaigne: Comment peut-on être Persan ? "Inventarea" omenirii este o decizie politică
fundamentală.
Ilustrare: Disputa de la Valladolid (1550):
A) Teza inegalităţii (Sepulveda):
> originea sa aristotelică: distincţie între cei care s-au născut stăpîni şi cei care s-au născut sclavi ?
‘Cînd oamenii diferă între ei aşa cum se deosebeşte sufletul de trup şi omul de brută (…), aceia
sunt sclavi de la natură (…). Este într-adevăr sclav de la natură cel (…) ce are parţial raţiune
numai în măsura în care ea este implicată în senzaţie, dar fără a o poseda în întregime’ (1254 b.).
> "sistemul" inegalităţilor:
indieni = copii (fiu) = femei (soţie) = animale (maimuţe) = ferocitate
spanioli adulţi (tată) bărbaţi (soţ) fiinţe umane clemenţă

necumpătare = materie = trup = poftă = rău

cumpătare formă suflet raţiune bine
> implicaţii: ":…avem dreptul, sau chiar datoria, de a impune altuia binele. Ar trebui poate să
precizăm imediat că binele şi răul sunt dinainte definite; este drept să-i impui celuilalt ceea ce
consideri că e bine, fără să-ţi mai pui întrebarea dacă este bine şi din punctul lui de vedere. Acest
postulat implică deci o proiecţie a subiectului enunţiator asupra universului, o identificare a
valorilor mele cu valorile." (Todorov, p. 145)

B) Teza egalităţii (Las Cassas):

¾ originea sa creştină: Las Casas însuşi spune, în discursul său de la Valladolid: ‘Adio, Aristotel
! Christos, întruparea adevărului etern, ne-a lăsat următoarea poruncă: ‘Il vei iubi pe aproapele
tău ca pe tine însuţi’. (…) Nu pentru că opoziţiile sau inegalităţile ar fi necunoscute
creştinismului; dar opoziţia fundamentală aici este cea dintre credincios şi necredincios,
creştin şi necreştin; or, oricine poate deveni creştin (…) Las Casas adoptă deci această poziţie
şi îi dă o expresie mai generală, aşezînd astfel egalitatea la baza oricărei politici umane:
‘Legile şi regulile naturale şi drepturile omului sunt comune tuturor naţiunilor, creştine şi
păgîne, şi oricare ar fi secta, legea, starea, culoarea şi condiţia lor, fără nici o diferenţă’.
(Todorov, pp. 150-151)
¾ Implicaţii : ‘Nimeni să nu îndrăznească să reducă la sclavie pe vreun indian, nici în timp de
război şi nici pe timp de pace; nici să menţină pe vreun indian în sclavie sub pretextul
achiziţionării sale printr-un război drept, sau răscumpărare, sau cumpărare, sau troc, sau în
oricare calitate sau sub vreun pretext oarecare, chiar dacă este vorba de indienii pe care nativii
din aceste insule şi ţinuturi continentale îi consideră ei înşişi ca fiind sclavi’ (decret al lui
Carol Quintul din 1542) La fel, Paul al III-lea afirmă în bula papală din 1537: ‘Adevărul (…)
 spune, trimiţînd predicatorii credinţei pentru a îndeplini acest precept: ‘Mergi şi fă discipoli în
toate naţiunile’. Spune ‘toate’, fără nici o diferenţiere, din moment ce toate sunt capabile să
primească disciplina credinţei. (…) Indienii, fiind oameni adevăraţi, (…) nu vor putea sub nici
un motiv fi lipsiţi de libertatea lor, nici de stăpînirea bunurilor lor’.
C) De la asimilaţionism la perspectivism
¾ Asimilaţionism: egalitatea tuturor oamenilor este definită prin capacitatea lor presupusă de a
„primi disciplina credinţei”, adică de a fi „asimilaţi” lumii creştine. Acelaşi lucru se va spune,
peste secole, despre „civilizaţie”, şi ea tot „a noastră”...
¾ Perspectivism: ceea ce rămîne comun este doar ideea de Dumnezeu, de divinitate şi nu o
“întrupare” anume a dumnezeirii. Oricine poate avea “adevăratul său Dumnezeu” din
perspectiva sa proprie (Las Cassas dezvoltă această viziune către sfîrşitul vieţii sale).

3. Unitatea şi diversitatea omenirii

Premiză: « Potenţial cel puţin, conceptul de om a fost lărgit acum într-un mod considerabil. Si într-
adevăr, se pare că de abia în această perioadă, în Europa sfîrşitului de secol XVI, o mînă de gînditori au
început să gîndească în mod serios despre natura morală a omenirii ca un tot, opusă conceptului vechi şi
mai restrîns al naturii ‘noastre’ morale de popor ales, plasat printre ‘ceilalţi’, barbarii, care erau doar parţial
oameni, monştri, fiare. » (Leach, 1982, p. 68) Exemplu : Montaigne ajunge la concluzia că singurul fel în
care aceşti oameni sunt « sălbateci » este faptul că sunt diferiţi de noi – iar diferit de nu însemnă mai rău
decît ! (Eseu despre canibali, 1579). Inainte de secolul XVIII Omul nu exista – consideră însă Foucault
(1966).

3.1. Una sau mai multe specii ?

¾ teza poligeniei, de la Paracelsus (1520) la difuzionismul secolului XIX
¾ rasele şi bio-tipologiile ca diferenţe intra-specifice
¾ dezvoltarea tezelor rasiste

3.2. Unitatea psihică a omenirii

Distincţia lui Rudolf Bastian: Pentru acesta, specia umană dispune de un repertoriu finit şi general
de Elementargedanken, idei elementare asemănătoare atomilor sau celulelor izolate. Acestea constituie
zestrea comună a oamenilor de pretutindeni şi dintotdeauna, care « gîndeşte în noi », întemeind astfel
constantele ce pot fi regăsite în toate culturile lumii dincolo de diversitatea acestora. In ceea ce priveşte
diversitatea culturilor, aceasta provine în concepţia lui Bastian din procesul de « individualizare » pe care îl
exercită contextele diferite (« provincii geografice ») în care există aceste culturi. Interacţiunea istorică a
ideilor elementare general umane cu provinciile geografice particulare generează aşa numitele
Volkergedanken, idei ale popoarelor, viziuni particulare despre lume conform cărora diferitele societăţi îşi
organizează viaţa lor socială particulară.
¾ Universalism : privilegierea unităţii psihice a omului şi a constantelor sale. Exemplu Levi-
Strauss : Pentru acesta, antropologia este o ştiinţă umană şi nu socială, care nu se cantonează
deci în studiul (propriei) societăţi sau al unor culturi diferite, ci vizează să surprindă ceea ce
este imanent în Om, dincolo de orice individ sau societate. Pentru Levi-Strauss, problema pe
care şi-a pus-o totdeauna antropologia este aceea a „universalităţii naturii umane”, scopul său
fiind astfel cel „de a atinge anumite forme universale de gîndire şi de moralitate”. „Noi vrem
doar ca dintr-o bogăţie şi o diversitate empirică, ce întrec întotdeauna eforturile noastre de
observaţie şi de descriere, să extragem constante (subl. noastră) recurente în alte locuri şi în
alte timpuri.”(Levi-Strauss, 1978, p. 101)
¾ Particularism : privilegierea diversităţii umane şi a particularităţilor culturale, fără a nega
însă existenţa unei unităţi a Omului. Exemplu : Ruth Benedict : “Studierea comportamentului
cultural nu mai poate, totuşi, să fie realizată prin echivalarea articulaţiilor locale particulare cu
primitivul generic. Antropologii îşi mută atenţia de la studiul culturii primitive spre cel al
culturilor primitive şi implicaţiile acestei schimbări de la singular la plural de abia încep să
devină evidente.” (Bededict, 1968, pp. 35-36)
 2. Dăruirea de sine a renului: emic şi etic. Problema etnocentrismului
0. Povestea inaugurală: Oprirea renului în faţa atacatorului şi cele două „explicaţii” : a biologilor şi a
vînătorilor Cree (v. Tom Ingold)

1. Premize psihologice: decentrarea interpersonală

2. Abordare emică şi abordare etică

¾ registrul „naturii”: renul şi lupul
¾ registrul cultural: interpretarea Cree. >>> presupoziţia animistă: intenţionalitatea
generalizată (analogie cu animismul infantil; dar vezi exemplul cu pămîntenii); vînătoare
şi relaţie sexuală>>> cosmogonie Cree
¾ registrul „raţional” (supra-cultural): explicaţia „ştiinţifică”
¾ >>> fig. 1
¾ înţelegere (comprehensiune) – semnificaţie şi explicaţie – adevăr; emic şi etic (Pike):
Derivată de către Kenneth Pike (1954) din distincţia fonetic (sunetele lingvistice în
general) – fonemic (semnificaţia acestor sunete într-o limbă determinată), alternativa etic-
emic se referă la două abordări distincte şi opuse ale faptelor unei societăţi/culturi altere:
o abordare etică, din „exterior”, folosind categorii presupuse universale şi o abordare din
„interior”, în termenii categoriilor şi distincţiilor folosite de populaţia studiată.
¾ relativism şi universalism: „Relativismul (...) neagă orice universalitate deoarece
porneşte de la presupoziţia conform căreia orice expresie, orice credinţă nu are
semnificaţie şi validitate decît în contextul său de întrebuinţare: ‚formă de viaţă’
(Wittgenstein), ‚paradigmă ştiinţifică’ (Kuhn) sau ‚cultură’ [cazul antropologilor
relativişti – n.n.]. Pentru a interpreta o expresie, o acţiune, trebuie să o plasăm deci în
acest context, ceea ce presupune că o putem cunoaşte în mod obiectiv. Dar cum putem să
facem acest lucru în limba noastră, în sistemul nostru de credinţe, dacă este adevărat că
propriile noastre expresii nu au semnificaţie decît prin raportare la ansamblul culturii
noastre ? Cum poţi explica faptul că poţi ieşi dintr-o cultură pentru a descrie o alta ?
(Valeri, 1991, pp. 618-619) >>> relativismul metodologic: „înţelegerea” nu este posibilă
decît „din interior”, emic, relativ la context
¾ analiza funcţională (vezi şi curs anterior): “Analiza funcţională constă în tratarea
oricărui fapt social din perspectiva relaţiilor pe care le întreţine, sincronic, cu alte fapte
sociale în cadrul unui ansamblu care nu este necesar din punct de vedere epistemologic
să fie gîndit ca integral structurat. Noţiunea de funcţie trimite doar la ideea de
interdependenţă relativă dintre fapte. (…) Se admite că o societate este formată dintr-un
număr de elemente identificabile, că aceste elemente nu sunt conectate întîmplător şi
conform unei anumite logici de configurare, că punerea în evidenţă a relaţiilor dintre
aceste elemente – relaţii care nu sunt neapărat de utilitate reciprocă – aduce ceva la
înţelegerea fiecăruia dintre ele.” (Lenclud, 1991, pp. 286-287). Opusă/complemetară
analizei structurale, care trimite la ideea de dependenţa a oricărui fapt/element de un
ansamblu structurat general.

3. Problema etnocentrismului
definiţie: Introdus în 1907 de W. G. Summer, termenul de etnocentrism se referă la perceperea şi
evaluarea formelor de viaţă (religioase, morale, sociale, estetice, etc.) diferite de cele cu care
suntem obişnuiţi în propria noastră colectivitate din perspectiva şi în conformitate cu aceste
obişnuinţe. In limbajul curent, cuvîntul are un înţeles mai agresiv, referindu-se la desconsiderarea
sau chiar condamnarea acestor forme culturale neconforme cu normele grupului de referinţă,
mergînd pînă la forme explicite de intoleranţă.
Critica etnocentrismului :
¾ Michel de Montaigne, în eseul Despre canibali scris în 1579, afirma că “nu e nimic barbar şi
sălbatic în acea naţie, după cîte mi s-a spus, decît faptul că fiecare cheamă barbarie ceea ce nu
e în obiceiul său”.
¾ Moraliştii sec. XVII-XVIII, ex. La Bruyere : “Părerile preconcepute pe care le avem ca
cetăţeni ai ţării noastre, unite cu orgoliul naţional, ne fac să uităm că raţiunea poate fi găsită
pe toate meleagurile şi că dreapta judecată se află pretutindeni unde există oameni. Nu ne-ar
place să fim trataţi aşa de cei pe care îi numim noi barbari; iar dacă există în noi ceva
barbarie, barbaria aceasta constă în spaima care ne cuprinde cînd vedem alte popoare judecînd
ca noi.” (La Bruyere, 1968, vol. II, p. 134)
¾ vezi şi perspectivismul
Etnocentrismul critic : aplicarea unor categorii considerate a fi universale pe baza unei analize
raţionale, care este însă aceea a propriei societăţi ;
¾ "De Gerando pleacă de la un cadru universalist şi raţionalist; el ştie cum este omul în general
şi caută să afle cum se situează oamenii particulari în raport cu tipul Ideal. O dată în plus, nu i
se poate reproşa proiectul ca atare: acesta devine contestabil, totuşi, atunci cînd de Gerando
consideră drept categorii universale pe cele pe care i le oferă o filosofie contemporană, fără să
încerce să le verifice prin datele disponibile despre viaţa fizică şi mentală a celorlalte. Astfel,
cînd el îşi împarte ancheta după 'două titluri principale: starea individului şi cea a societăţii'
sau cînd afirmă că 'societatea generală (…) ni se prezintă sub patru feluri diferite de raporturi:
raporturile politice, civile, religioase şi economice', de Gerando ridică la rangul de
instrumente conceptuale universale noţiuni care se aplicau greu propriei sale societăţi doar cu
o sută de ani mai înainte. Deşi nu-şi propune să judece obiceiurile sălbaticilor plecînd direct
de la propriile sale obiceiuri, în realitate o face plecînd de la categoriile sale mentale, care, în
definitiv, nu sunt atît de îndepărtate de obiceiurile sale." (Todorov, 1999, p. 28)
¾ Afirmînd universalitatea raţiunii (aşa cum era ea imaginată, în mare, în epoca Luminilor),
aceşti universalişti erau etnocentrici într-un mod indirect, mediat: se raportau la Celălalt nu
direct, din perspectiva particulară a culturii de apartenenţă, ci prin medierea conceptului de
Om, postulat ca universal din perspectiva particulară a acestei culturii:

OM

NOI EI

¾ Este modul în care au privit, în ultimă instanţă, toate teoriile clasice ale modernizării lumile
non-europene; şi este modul în care privim, în prezent, subdezvoltarea şi tranziţia.
Esenţialismul : atribuirea de către o populaţie („big Brother”) unei caracteristici esenţiale unei
alte populaţii care va fi percepută şi tratată global din perspectiva acestei esenţe presupuse.
Exemple: orientalism (Said), balcanism; auto-esenţialism: „românii sunt X”; categorizare
(psihologică; teoria atribuirii) şi esenţialism (ideologic)
 Partea II

Primitivul, Autohtonul şi Omul.

Ordonarea diferenţelor în istoria antropologiei

1. Primitivul şi ordonarea diferenţelor în timp. Teorii evoluţioniste

1. Context
• Modelul stratigrafic al „epocilor geologice” : „Instituţiile umane sunt la
fel de distinct stratificate ca şi pămîntul pe care trăieşte omul” (Tylor)
• Modelul mecanicist (newtonian) al timpului universal şi rectiliniu
(„săgeata timpului”); desprinderea de reprezentările culturale ale
ciclicităţii timpului/istoriei (ex. Vico, predecesor şi conservator: între
„vîrstele omenirii” şi ciclurile istorice)
• Modelul intuitiv al vîrstelor omului
2. Soluţia primitivistă: Inventarea Primitivului şi „ideologia primitivistă”: de
la „sălbatic”, diferit ca ne-om, la „primitiv”, diferit, dar om.
• “’Timpul’ ca ‘timp-în-sine’ (subl. noastră) a jucat un rol determinant în
condiţiile de fundamentare a sociologiei, oferind mijlocul esenţial şi
privilegiat de diferenţiere a societăţilor. (...) Si mai exact, vom arăta cum
sociologia, la momentul creării sale, necesită instituirea şi dezvoltarea a
ceea ce mi se va permite să numesc ‚ideologie primitivistă’.”(Paul-Levy,
1985:302). Această organizare a diferenţelor (sociale, culturale, politice,
etc.) pe “săgeata timpului” permite ordonarea fără rest a lor după gradul
de apropiere sau depărtare de această origine a Omenirii care este
primitivul. Diferenţe coexistente în spaţiu sunt organizate astfel ca
succesiune în timp, ceea ce oferă o soluţie de înţelegere atît a Lor cît şi a
Noastră (şi, poate chiar mai important, de legitimare a unicităţii şi
superiorităţii Noastre fără excluderea Lor din lumea astfel unificată a
umanului).
• Auguste Comte (1798-1857): construirea sociologiei ca ştiinţă a
„societăţii celei mai recente a evoluţiei” şi echivalarea „evoluţiei” cu
„perfecţionare”: „Mi se pare într-adevăr că dezvoltarea umană antrenează
în mod constant sub toate feluritele aspecte principale ale naturii noastre
o dublă ameliorare crescătoare nu numai în condiţia fundamentală a
omului (...), ci şi (...) în ceea ce priveşte facultăţile noastre
corespunzătoare” (Comte) >>> Sociologia, ca ştiinţă independentă a
societăţii, nu poate fi decît o ştiinţă a „societăţii celei mai recente a
evoluţiei”. Restul ramine antropologiei…
 P C

• Implicaţiile „ideologiei primitiviste”: tratarea diferenţelor dintre

societăţile de pe pămînt ca “vîrste ale omenirii” înseamnă: a) afirmarea
unităţii omenirii (toţi sunt oameni – nu mai există “sălbateci”, non-
oameni – şi ca atare toţi au aceleaşi drepturi “naturale” ca şi noi) şi b)
afirmarea unui ideal comun de “creştere” ca intrinsec acestei omeniri,
universal şi necesar (dacă diferenţele sunt “vîrste ale omenirii”, înseamnă
că orice componentă a acestei omeniri – orice societate – poate “creşte”
şi trebuie să „crească” prin chiar legea sa „naturală”, diferenţele fiind
astfel doar tranzitorii, paşi mai mici sau mai mari către “maturitatea”
civilizaţiei, societatea modernă, a Noastră, care devine astfel idealul
Lor). Inventarea primitivului şi „ideologia primitivistă” elaborată în jurul
acestuia au constituit astfel, într-o anumită măsură, punctul arhimedic al
modernităţii, oferind o coerenţă şi un sens specifice vieţii sociale a
Omenirii în ansamblul său. Toate teoriile clasice ale modernităţii
împărtăşesc, în grade şi moduri diferite, această ideologie (ex: Tonnies,
Durkheim, Marx, etc.)
• Chiar şi în prezent, „ne vine foarte greu să acceptăm faptul că societăţile
primitive nu reprezintă starea originară a societăţilor. Si aceasta cel puţin
din două raţiuni: pe de o parte, dacă renunţăm să facem din acestea
imaginea originii, nu mai ştim cum să gîndim diferenţa sau diferenţele
dintre aceste societăţi şi societatea noastră; pe de altă parte, deoarece
datorită acestei imagini pe care o ofereau societăţile primitive, noi
credem că putem să gîndim propria noastră istorie.” (Paul-Lévy)
3. Evoluţionismul
3.1. Sensul general: Termenul ‚evoluţie’ descrie procesul schimbării
calitative. Evoluţionismul este activitatea academică de descriere, înţelegere
şi explicare a acestui proces.
• Cele două viziuni dominante: a) Darwin: selecţia naturală, ca principal
mecanism al evoluţiei, este aleatoare; evoluţia nu este deci orientată; b)
Spencer: evoluţia are o direcţie generală: de la simplu la complex
3.2. Evoluţionismul în antropologie (exemple):
Henri Sumner Maine (1822-1888) / “Ancient Law” (1861) / jurist
¾ Isi propune sa reconstituie sistemul legal indo-european studiind
documentele pastrate referitoare la codurile lor legale si organizare
sociala
¾ Constata indicii lingvistice ale unei treceri de la sisteme agnatice
(descendenta dintr-un stramos comun pe linie strict masculina) spre
 sisteme cognatice (descendenta dintr-un stramos comun nediferentiat pe
linie paterna si materna)
¾ De aici – si din sistemele de proprietate, ritualuri, etc. legate de aceste
sisteme de rudenie – Maine deduce o tripla trecere: 1. From status to
contract; 2. From kinship to territory; 3. From familly to individual >>>
“Istoria ideilor politice incepe, de fapt, cu ideea ca rudenia de singe este
singura baza posibila a unei comunitati de functii politice; si nici una
dintre revolutii nu a fost atit de surprinzatoare si de completa precum
schimbarea survenita atunci cind un alt principiu, cel al contiguitatii
locale de exemplu, a fost stabilit pentru prima data ca baza a unei actiuni
politice comune”
Lewis Henri Morgan (1818-1881) / “Anciant Society. Researches in the
lines of human progress from savagery through barbarism to civilization” /
1877 / jurist
• ideea progresului intrinsec, legic şi universal al omenirii; există o
„progresie geometrică”, epocile scurtîndu-se pe măsură ce se urcă pe
treptele evoluţiei
• rolul decisiv al acumulărilor şi dezvoltărilor tehnice şi în primul rînd al
proprietăţii private în această evoluţie
• împărtăşeşte ideea indistincţiei/promiscuităţii originare (apare şi la
GiambattistaVico, este dezvoltată de Bachofen şi postulată în forme
diferite de la Marx – „comunismul primitiv” la Freud – „hoarda
primitivă”)
• caracterul fundamental al sistemelor de rudenie; evoluţia acestora
reconstituită pe baza termenilor de rudenie încă folosiţi în diferite culturi
ale lumii şi consideraţi ca „muzee de proto-istorie” (vezi metoda „cultural
survivals” propusă de Tylor, un alt pionier evoluţionist al antropologiei)
= pe baza lor putem afla acum modul de organizare al rudeniei de atunci
• identificarea a trei mari tipuri = stadii de sisteme de rudenie ca trecere de
la „sisteme clasificatorii” la „sisteme descriptive”: a) sistemul melanezian
(există un acelaşi termen pentru mamă şi surorile mamei precum şi un
acelaşi termen pentru tată şi fraţii tatălui; familii consangvine); b)
sistemul turanian-ganovian (distingerea liniilor colaterale: termeni
distincţi pentru tată şi unchi, mamă şi mătuşă, etc.; familii
poligame/poliandre); c) sistemul arian, semit şi uralian (sisteme
„descriptive” aproximativ complete, în care termenii de rudenie nu mai
„clasifică” varietatea rudeniei în clase, ci o descrie ca atare, în raport cu
generaţia ego-ului; familii monogame)>>> evoluţia apare clar ca o
trecere treptată de la nediferenţiat (indistincţie mamă-mătuşă, etc.) la
 diferenţiat (un termen distinct pentru fiecare individ din sistemul de
rudenie)
• lucrările lui Morgan l-au influenţat profund pe Engels şi prin el
marxismul
Edward Tylor (1832-1917) / prima persoana care a ocupat un post
academic in antropologie (Reader of anthropology at Oxford University)
¾ impune ideea – si metoda – “cultural survivals”: o adevarata
“supravietuire” culturala din timpuri apuse este relativ izolata si
ininteligibila in contextul cultural prezent; astfel de „cultural survivals”
pot fi gasite mai ales in jocurile copiilor, limba si unele mituri. Exemplu:
in multe limbi exista termeni care se refera la numaratoare si in acelasi
timp la obiecte mici (e.g. calcul – calculi = pietricica); de aici deduce ca
numaratul a inceput prin utilizarea unor obiecte mici
¾ ofera prima definitie comprehensiva a culturii ca ansamblu al tuturor
institutiilor, obiceiurilor si celelalte capacitati insusite de om ca membru
al societatii
¾ teoria animismului (pe care si-a disputat-o cu Spencer): pornind de la
experienta somnului, transei dar si a diferentei dintre un corp viu si unul
mort, “filosofii primitivi” au imaginat un element al corpului (=sufletul),
distinct de acesta, un “dublu” al sau si de care depinde viata. >>>
evolutia religiei de la animismul primitiv (credinta in suflet), prin idei
diferite de “suflete individuale” extra-umane (aproximativ politeism) spre
monoteism
4. Implicaţii generale
• Premiză generală: orice clasificare este şi un act de putere; clasificarea
culturilor/ societăţilor lumii pe o axă temporală de la „primitiv” la
„civilizat” corespunde şi ea unei viziuni politice a lumii
• Plasarea „civilizaţiei” (indiferent de modul concret în care va fi definită
aceasta) ca treaptă finală a evoluţiei unifică omenirea în jurul unui ideal
comun de creştere/progres, ce poate fi atins, în principiu, de către orice
societate (diferenţele dintre societăţi nu sunt „esenţiale”, ci dinamice,
„tranzitorii”)
• Această plasare impune şi legitimează un grup de societăţi (Noi =
Occidentul) ca ideal al restului societăţilor (Ei): efectul Big Brother
• Neo-primitivismul: deplasarea ideii de evoluţie din registrul existenţial
(vezi „natura umană” la Comte) în cel economic: in loc de “primitiv” –
“civilizat”, societăţi „în curs de dezvoltare” - „societăţi avansate”;
„tranziţia” ca schimbare instituţională dirijată (în conformitate cu norme
de excelenţă ale grupului de „societăţi avansate”)
• “Societatea darwinista”: valorizarea si instrumentarea diferita a ideii de
“lupta pentru existenta” (e.g. “lupta de clasa”, “concurenta de piata”) ca
avind o functie pozitiva fundamentala (“selectia”) in evolutia/progresul
omenirii.
• O „mistică” a viitorului şi a stării finale de echilibru (civilizaţie,
comunism, piaţă, etc.)

2. Autohtonul şi ordonarea diferenţelor în spaţiu. Culturalismul

american şi morfologia germană a culturii. „Autohtonismul”
românesc

1. Context
• teorii ale mediului (determinism geografic): Variabila cea mai direct
legată de o asemenea viziune o constituie bineînţeles spaţiul geografic ca
atare şi teoriile mediului legate de acesta, teorii ce au o vechime
venerabilă (ex. Hypocrat) şi care sunt destul de la modă în secolele XVIII
şi XIX. Generic vorbind, culturile sunt condiţionate – dacă nu chiar
determinate – de mediul geografic în care apar şi se dezvoltă ca forme de
adaptare specifică la acest mediu, generînd astfel atît diferenţe
iremediabile cît şi convergenţe între culturi aflate la mari depărtări între
ele dar născute din „medii” similare.
2. Gotfried Herder (1774-1803) si filiatia herderiana
¾ fiul unui cator protestant, moare ca episcop lutheran la Weimar; studentul
lui Kant dar si al lui Johann Georg Hamnn (“magul nordului”). Cunoaste
saloanele pariziene si atmosfera iluminista avremii, de care incearca sa se
desprinda
¾ “Principiul” fondator: “Cel care a dăruit omului raţiunea i-a dăruit-o
dimpreună cu limba”). Herder aşează astfel sediul raţiunii în comunitatea
de limbă, dată de Dumnezeu încă de la origine fiecărei populaţii
vorbitoare a unei limbi >>> Nu există Limbă, ci limbi, deci, în virtutea
simultaneităţii limbă-raţiune, nu există Raţiune (universală) ci raţiuni
(particulare): „spiritul limbii”, Volksgeist. >>> ideea de “individualitate
istorica”, a fiecarei comunitati de limba, ca opusa ideii de “istorie
universla” a lui Kant
¾ Comentariul lui Kant: …”principiul care, referitor la dispozitiile naturale
ale omului fata de folosirea ratiunii sale, pretinde ca acestea n-ar atinge
dezvoltarea completa decit in specie si nu in individ”
¾ Humboldt şi neo-humboldtienii: Wilhelm von Humboldt (1836):
dezvoltă în plan lingvistic ideile filosofice ale lui Herder; postulează
existenţa unor „forme interne” ale limbii, specifice fiecărei limbi, care
este considerată astfel ca „organul formator al ideilor”). Ulterior,
reclamîndu-se din Humboldt, curentul neo-humboldtian „consideră limba
mai degrabă ca un principiu activ care impune gîndirii un ansamblu de
distincţii şi de valori. Orice sistem lingvistic cuprinde în sine o analiză a
lumii exterioare care îi este proprie şi care diferă de cea a altor limbi sau
a altor etape ale aceleiaşi limbi.” (Ullman)
¾ „Etnografia a fost mai întîi o clasificare a grupurilor umane pornind de la
identificarea caracteristicilor lingvistice ale acestora” (Poirier): ariile
culturale/etnografice ca spaţii lingvistice. Ex. : Atlasul etnografic al
globului (1826) al lui Balbi
• Cadrul comun: diferenţele dintre societăţi/culturi sunt ordonate în spaţiu
ca „specificităţi locale”, mai mult sau mai puţin originare şi esenţiale.
Fiecare cultură, avînd o raţiune proprie şi/sau un cadru propriu de
existenţă, este astfel un scop în sine, evoluează conform particularităţilor
sale şi trebuie înţeleasă prin sine (din punctul de vedere al autohtonului,
al „omului locului”).

3. Franz Boas şi culturalismul american

Franz Boas (1858-1942) „părintele” antropologiei americane:
¾ De origine germana, cunoscator al lui Herder si urmasilor acestuia;
puternic anti-evolutionist Ex.: disputa sa cu Otis Mason, care vroia sa
expuna obiectele muzeale dupa o schema evolutionista, grupind in
aceleasi sali obiecte presupuse a apartine aceleasi perioade, indiferent de
provenienta lor geografica, ilustrind astfel mersul evolutiei. Boas milita
pentru prezentarea obiectelor grupate pe triburi sau culturi pentru a
ilustra relatiile lor reciproce intr-un context spatio-temporal
¾ „Boas a realizat primul în mod clar că este indispensabil ca fiecare limbă
să fie descrisă în termenii propriei configuraţii în locul celor ai unei
scheme abstracte preconcepute care, practic, nu era mult mai mult decît o
modificare a gramaticii latine” (Kroeber) >>> Elaborarea şi promovarea
abordării emice în cadrul cercetărilor pentru „Tratatul limbilor
amerindiene”.
¾ Relaţia dintre sistemul limbii şi sistemul culturii şi particularitatea
„pattern”-urilor culturale >>> “Studierea comportamentului cultural nu
mai poate, totuşi, să fie realizată prin echivalarea articulaţiilor locale
particulare cu primitivul generic. Antropologii îşi mută atenţia de la
studiul culturii primitive spre cel al culturilor primitive şi implicaţiile
 acestei schimbări de la singular la plural de abia încep să devină
evidente.” (Ruth Bededict – asistenta a lui Boas, 1968) >>> privilegierea
studiului particularităţilor culturale
¾ Relatia dintre individ si cultura : influentat puternic de ideile
psihanalizei ; pentru Boas, « culture is psychological » (opus tezei lui
Durkheim) si psihologia poate sa ajute intelegerea culturii >>> intreaga
scoala « Culture and personality » (M. Mead, R. Benedict, sotii Whiting,
R. Linton, A. Kardiner, etc.)
O ilustrare (extremă): relativismul cultural al lui Lee Benjamin Whorf
(1897-1942):
• Porneşte de la problema raportului gîndire-limbaj = în ce măsură
structurile particulare ale unei limbi/familii de limbi influenţează
structurile de gîndire ale vorbitorilor acelei limbi
• Studiază această problemă în cultura/limba Hopi, pe care o contrastează
cu ceea ce numeşte Standard Evarage European (principalele limbi
europene/occidentale)
• Obiectul analizei îl constituie „criptotipurile” = reţele de raporturi
lingvistice stabile
• Exemple: în limbile europene există distincţia dintre substantive
individuale (un copac, o masă) şi substantive colective (apă, aer, nisip),
care desemnează substanţe omogene fără limite definite. Cînd trebuie
determinat („limitat”) un astfel de substantiv colectiv, limbile europene
folosesc următorul criptotip: o ceaşcă de apă, o gură de aer, o găleată de
nisip, etc. = „expresii-binom”, în care „substanţa omogenă” a
substantivului colectiv este delimitată printr-un „recipient”, un spaţiu
cuprinzător. Acest criptotip lingvistic a modelat relaţia conţinut-formă şi
stă la bază viziunilor despre substanţă-spaţiu din gîndirea europeană. In
cultura Hopi nu există nici distincţia substantive individuale/ colective,
nici „expresiile-binom” şi nici distincţia formă-conţinut. Alte exemple:
strctura propoziţiei (subiect-predicat), care nu există în Hopi, a modelat
relaţia cauză-efect din gîndirea europeană; în Hopi, „timpurile” verbului
sunt de tipul anterior/ulterior şi nu trecut-prezent-viitor

4. Adolf Bastian, morfologia culturală germană si difuzionismul

• Adolf Bastian (1826-1905), fondatorul etnologiei germane. Ideea
centrala: specia umană dispune de un repertoriu finit şi general de
Elementargedanken, idei elementare asemănătoare atomilor sau celulelor
izolate. Acestea constituie zestrea comună a oamenilor de pretutindeni şi
din totdeauna, care « gîndeşte în noi », întemeind astfel constantele ce pot
 fi regăsite în toate culturile lumii dincolo de diversitatea acestora. In ceea
ce priveşte diversitatea culturilor, aceasta provine, în concepţia lui
Bastian, din procesul de « individualizare » pe care îl exercită contextele
diferite în care există aceste culturi, contexte denumite de Bastian
« provincii geografice ». Interacţiunea istorică a ideilor elementare
general umane cu provinciile geografice particulare generează aşa
numitele Volkergedanken, idei ale popoarelor, viziuni particulare despre
lume conform cărora diferitele societăţi îşi organizează viaţa lor socială
particulară.
• Difuzionismul: “Ca si evolutionismul, difuzionismul crede in egalitatea
oamenilor si inegalitatea culturilor, lumea prezentind focare culturale mai
avansate decit altele. (…) Departe de a studia culturile ca modele
reprezentind stadii succesive in timp, difuzionismul refuza sa considere
umanitatea ca dezvoltindu-se in celule inchise, fiecare evoluind intr-o
maniera autonoma, pe masura inventiilor (teza lui Morgan). Pentru
difuzionism, aceste inventii si elementele de cultura se raspindesc de la
societate la societate vecina, prin migratii si razboaie” ( Lombard, 1994).
“Abordarea lor continua sa fie cea diacronica si centrata pe dezvoltare
dominanta in epoca, dar nu acorda atentie tendintelor evolutive. (…) In
cea mai mare masura (difuzionistii) isi gasesc sursele despre trecut in
distributia spatiala contemporana a culturilor si trasaturilor culturale. Ei
au cartografiat distributiile (acestor trasaturi, n.n.) si inventat principii
prin care sa deduca ordinea temporala sau succesiuni istorice din
distributia geografica indicata de harti” (Honigmann, 1976)
¾ Ideea de “cerc cultural”: divizarea oricarei culturi in trasaturi sau
elemente culturale (de ex. tehnici, institutii, obiceiuri, etc.) si analiza
distributiei lor geografice. Pe baza acesteia se pot distinge
arii/spatii/cercuri culturale, care prezinta un complex suficient de larg si
coerent de trasaturi comune. De asemenea, pornind de la concentrarea
unor elemente tipice, se pot identifica centre de difuziune precum si
trasee ale acestei difuziuni de la un centru spre diferite periferii.
¾ Friedrich Ratzel (1844-1904, geograf): propune în 1882 conceptul de
« regiune etnografică » (Ethnographiches Land) si metoda cartografierii
acestor “regiuni” si trasarea cailor dintre ele de-a lungul carora s-au
raspindit trasaturile culturale. Constata, in 1891, similaritatea
surprinzatoare dintre forma arcului in Noua Guinee si Africa. Deduce de
aici o conexiune istorica intre populatiile negroide dintre cele doua zone
indepartate.
¾ Leo Frobenius (1873-1938, discipol al lui Ratzel) în 1898 va destina
unei cariere strălucitoare conceptul de « cerc cultural » (Kulturkreis).
 Ilustreaza varianata “morfologie culturala”, fiind mai putin interesat de
procesele de difuziune. Identifica, de exemplu, doua viziuni despre lume
fundamentale si opuse, cea Hamitica (magica, cu structuri sociale rigide,
preocupata cu detalii empirice si idealizind femeia) si Etiopiana (mistica,
cu structuri sociale fluide, raportindu-se la realitate ca un intreg si
idealizind barbatul)
¾ Dezvoltată de către Schurtz, Graebner şi Scoala de la Viena, ideea va
traversa apoi Atlanticul, Clark Wissler (1870-1947) realizînd, în 1917,
ordonarea culturilor amerindiene în regiuni geo-culturale şi propunînd de
asemenea conceptul de « pattern cultural », care va cunoaşte la rîndul său
o lungă istorie în antropologia americană.
¾ După perioada sa de glorie, ideea de spaţiu cultural va cădea în dizgraţie
atît în Europa de Vest cît şi în Statele Unite. Dimpotrivă, în estul şi
nordul Europei, ea îşi va continua cariera, legată mai ales de elaborarea
atlaselor etnografice naţionale menite să pună în scenă naţiunea ca spaţiu
cultural specific
¾ A se vedea la noi ideea de “spatiu mioritic” a lui Blaga

5. Antropologia ecologică
Premize: pornind de la mai vechile teorii ale mediului şi ideea generală a
unor relaţii reciproce, voluntare sau inconştiente, între o populaţie şi mediul
său înconjurător
¾ orice populaţie este angajată în relaţii doar cu o anumită parte a mediului
= habitat;
¾ locul/poziţia pe care o ocupă în acest habitat = nişă ;
¾ fiecare populaţie are o orientare proprie faţă de mediul său = adaptare ;
¾ această formă particulară de adaptare este instituţionalizată prin cultură
şi, mai specific, prin tehnologie (în care intră şi diferitele « etnoştiinţe »);
¾ această adaptare specifică a unei populaţii X este influenţată şi de mediul
socio-cultural, adică de culturile şi adaptările celorlalte populaţii
înconjurătoare
¾ se cristalizează ca disciplină de abia prin anii 60 (e.g. Julian Stewart)
Ilustrări:
¾ Referirile cele mai frecvente sunt cele la populaţiile de vînători /
culegători, care îşi stabilesc formele de aşezare şi migraţie în funcţie de
modul natural de distribuţie a resurselor; nu se poate vorbi deci de
„vînător/culegător” în general, aceste societăţi fiind diferite în funcţie de
ecosistem
¾ Cazul Inuiţilor: mortalitatea mare a vînătorilor masculi în ţinutul arctic a
determinat practicarea infanticidului feminin pentru a păstra echilibrul
 între vînători şi ne-vînători într-o populaţie care depinde exclusiv de
vînat.
¾ Cazul populaţiilor amazoniene (Carneiro, 1961): Acestea sunt capabile să
producă surplus; nu lipsa resurselor a determinat deci inexistenţa unor
forme complexe de organizare socială, ci tocmai această relativă
abundenţă şi facilitatea surplusului, care nu au reclamat o mai strictă
organizare pentru controlul şi redistribuirea resurselor.
¾ Cazul „vacii sacre” (Melvin Harris, 1979): în cazul unei supra-densităţi
demografice a unei populaţii preindustriale precum cea indiană, costurile
calorice şi spaţiale ale creşterii vitelor pentru carne ar fi fost prea mari.
Acestea vor fi declarate astfel sacre în cadrul unei economii mai rentabile
bazate pe cereale, în care vitele sunt rezervate pentru tracţiune, fertilizare
şi consum de lapte şi unt.
¾ „Ecologie umană şi stil cognitiv” (Barry, 1976): repartiţia dependenţei şi
independenţei de cîmp (stiluri cognitive „universale”) în funcţie de
„ecologia” specifică a populaţiilor. Astfel, populaţiile nomade, cu
organizare difuză şi socializare a autonomiei (necesară nomadismului)
sunt mai independente de cîmp, în timp ce populaţiile sedentare, cu
organizare strictă şi socializare a conformităţii (necesară agriculturii) sunt
mai dependente de cîmp. Vezi şi la noi „ungurenii” şi „pămîntenii”

6. Implicaţii generale
• Echi-valenţa şi egalitatea culturilor (Herder, Bastian, culturalismul
american) >>>Drepturile culturilor/popoarelor ca pandant la Drepturile
Omului; ideologia actuală a multiculturalismului
• Suport pentru construcţiile „etnice” ale naţiunii ca spatii culturale
specifice
• Inegalitatea culturilor (difuzionism), unele, mai puternice, impunindu-se
asupra altora; vezi si discutiile de la noi pe tema culturi majore / culturi
minore, definirea romanilor ca Randvolk (Ratzel, popor de margine), etc.
• O „mistică” a trecutului şi a spaţiului originar
 3. Omul, dincolo de diferenţe. Funcţionalismul britanic şi
structuralismul francez

1. Funcţionalismul
1.1.Gîndirea funcţionalistă
• Funcţionalismul, în general, se referă la o serie de teorii din ştiinţele
umane care oferă explicaţii ale fenomenelor considerate în termeni de
funcţie sau scop pe care acestea le-ar îndeplini. Intre sfîrşitul secolului
XIX şi prima jumătate a secolului XX cam toate disciplinele sociale au
produs o şcoală care s-a identificat cu funcţionalismul
• Modelul iniţial: Darwin: fenomenul X (selecţia naturală) este explicat
prin funcţia sa Y (evoluţia) în cadrul populaţiei Z (o specie sau alta);
• Comte, Spencer: presupoziţia finalistă: funcţiile sociale ale diferitelor
fenomene urmăresc un anumit scop, au o intenţionalitate socială, în
ultimă instanţă evoluţia/progresul; Durkheim: renunţarea la presupoziţia
finalistă: funcţiile ca rol constatat al unei instituţii (fenomen social) în
cadrul societăţii
• „Subiectul” adaptării: de prin 1920, funcţionalismul britanic înlocuieşte
individul cu grupul ca unitate („subiect”) al funcţiilor sociale. Funcţiile
adaptative sunt realizate de către grupurile sociale şi nu de către indivizi,
aceştia fiind consideraţi astfel mai degrabă ca produsul adaptărilor
operate de grupurile din care fac parte
• O teorie funcţionalistă presupune (cf. Merton): a) postulatul unităţii
funcţionale a societăţii = fiecare element constitutiv al unei societăţi este
funcţional în raport cu sistemul social, care este deci considerat ca
integral organizat; b) postulatul funcţionalismului universal: toate
elementele unei societăţi au o funcţiune; c) postulatul necesităţii: fiecare
element constitutiv unei societăţi este indispensabil acelei societăţi
Versiunea universalistă: universalitatea distribuţiei unui
atribut indică faptul că acesta îndeplineşte o funcţie
necesară şi generală şi deci aparţine „naturii umane” (de
ex.: tabuul incestului, frăţia de sînge, ideea impurităţii
femeii, etc.) >>> interesul pentru „constantele”
funcţionale

Versiunea particularistă: analiza funcţiilor unui fenomen

dat în contextul său social particular, adică în relaţiile
sale funcţionale cu celelalter fapte sociale sincrone >>>
 interesul pentru explicaţii funcţionale particulare ale unor
societăţi particulare

1.2. Funcţionalismul în antropologie

• Intenţia generală: a explica înseamnă a identifica „funcţia” fenomenului
studiat în asigurarea unei „vieţi sociale ordonate”, adică a unei structuri
sociale echilibrate (considerată ca fiind starea tendenţială a oricărei
societăţi): Obiectivul consta in “a identifica obiceiurile standardizate care
mentin organismul social intr-o conditie de echilibru dinamic”
(Radcliffe-Brown, 1931) >>>Intrebarea permanenta va fi deci “cum
contribuie acest element la pastrarea ansamblului?”
• Anti-evoluţionişti, funcţionaliştii nu se vor mai interesa de legile
universale ale evoluţiei şi vor scoate chiar istoria din modelele
explicative ale societăţilor
• Bronislav Malinowski (1884-1942). Acesta observă că practicile magice
erau performate atunci cînd rezultatul activităţii era mai nesigur (de
exemplu în cazul pescuitului la depărtare, dar nu în cel al pescuitului în
lagune liniştite). De aici, Malinowski trage concluzie că practicile magice
au funcţia de „reducere a angoasei” produse de activităţile cu final
incert/periculos. De asemenea, Malinowski a considerat ritualurile
magice ca avînd o utilitate funcţională în cazul unor activităţi precum
construirea conoelor, unde caracterul obligatoriu al participării la
ritualurile corespunzătoare asigura mobilizarea forţei de muncă necesare.
Functionalismul lui Malinowski este si unul polemic, el incercind prin
aceasta sa demonstreze utilitatea si “rationalitatea” unor comportamente
sociale considerate, din perspectiva europeana, ca mai de graba inutile
(ex. Kula) sau irationale (ex. magia). Semnificatia oricarui fapt social nu
exista decit in ansamblul functional din care face parte. Pentru a intelege
insa aceasta, antropologul trebuie “sa-si instaleze cortul in mijlocul
satului”, adica sa convietuiasca cu populatia pe care o investigheaza >>>
metoda “observatiei participative” pe care o initiaza si care devine “mitul
fondator” al antropologiei
• Radcliffe-Brawn ( 1881-1955); functional-structuralism
¾ Ideea de structura: Să ne gîndim care sînt faptele concrete, observabile de
care se ocupă antropologul social. Dacă pornim să studiem, de exemplu,
aborigenii unei regiuni din Australia, găsim un anumit număr de fiinţe
umane individuale într-un anumit mediu natural. Putem observa actele de
comportament ale acestor indivizi, care cuprind, desigur, elementele
vorbirii lor şi produsele materiale ale unor acţiuni din trecut. Nu
observăm o ‚cultură’, întrucît acest cuvînt desemnează nu vreo realitate
 concretă, ci o abstracţie, şi aşa cum este utilizat în mod obişnuit, o vagă
abstracţie. Dar observaţia directă ne dezvăluie că aceste fiinţe umane sunt
legate printr-o reţea complexă de relaţii sociale. Folosesc termenul
‚structură socială’ pentru a desemna această reţea de relaţii existente
efectiv. (...) Trebuie remarcat că a spune că studiem structurile sociale nu
este exact acelaşi lucru cu a spune că studiem relaţiile sociale, aşa cum îşi
definesc subiectul unii sociologi. O anumită relaţie socială între două
persoane (dacă nu sînt Adam şi Eva în grădina Edenului) există doar ca
parte a unei vaste reţele de relaţii sociale, care implică multe alte
persoane, şi această reţea o consider eu ca fiind obiectul investigaţiei
noastre.” (A . R . Radcliffe-Brown, 2000, pp. 175-176) Distinctia dintre
structura reala, existenta si forma structurala generala: “…relatiile reale
dintre persoane si grupuri se schimba de la an la sau chiar de la zi la zi.
Noi membri intra in comunitate prin nastere sau imigrare; altii ies prin
moarte sau emigrare. Exista casatorii si divorturi (…) Dar, in timp ce
strctura reala se schimba, forma structurala generala poate ramine relativ
constanta” (idem) >>> aceasta constituie obiectul analizei. Ideea de
functie: Orice sistem social trebuie sa prezinte o unitate functionala,
“conditie prin care toate partile sistemului sunt facute sa coopereze intr-
un mod suficient de armonios pentru a nu produce conflicte fare iesire”
>>> supra-estimarea echilibrului / eludarea conflictului social
¾ dezinteresul pentru istorie (anti-evolutionism si anti-difuzionism) si
concentrarea pe structurile existente si observabile care pot sa spuna tot
ce e de stiut

2. Structuralismul
2.1. Antecedente: principiile fonologiei (Trubetzkoy); formalismul
lingvistic (Jakobson, etc.); psihanaliza; Marx
• de la fenomene conştiente la cele inconştiente
• de la elemente, ca entităţi independente, la relaţiile dintre acestea =
structuri >>> semnificaţia elementelor poate fi găsită doar în
ansamblul/structura de ralaţii căreia îi aparţin
• urmărirea unor legi generale ale „spiritului” uman (nu ale „societăţilor”
umane, ca în funcţionalism): „Astfel, pentru prima oară, o ştiinţă socială
reuşeşte să formuleze relaţii necesare” (Levi-Straus, referindu-se la
fonologie).
2.2. Structuralismul în antropologie: Levi-Strauss (1908 - )
¾ Opozitia totala fata de ideea de “structura sociala” la Radcliffe-Brown:
“A spune ca o societate functioneaza, este un truism; a spune ca intr-o
societate totul functioneaza, este o absurditate!” (critica
 “functionalismului”). Daca pentru Radcliffe-Brown “structura” exista ca
atare in societate si poate fi observata, pentru Levi-Strauss dimpotriva,
aceasta este un model ne-observabil, ne-empiric, ci construit de catre
observator pornind de la relatii observate.
¾ Teza universalistă: „Una dintre multiplele realizări ale cercetării
etnologice constă în recunoaşterea faptului că spiritul uman, indiferent de
diferenţele culturale dintre diferitele părţi ale omenirii, este pretutindeni
acelaşi şi posedă aceleaşi capacităţi. Asupra acestui aspect domneşte,
cred, un consens unanim.”
¾ Explicarea diferenţelor: „Capacităţile pe care le posedă omenirea nu pot
fi dezvoltate simultan. Doar o mică grupare a lor poate fi utilizată şi
această grupare este diferită în funcţie de cultură. Doar despre aceasta
este vorba.”
¾ Obiectul antropologiei structuraliste va fi deci natura gîndirii umane (a
„spiritului” uman) şi nu modul de gîndire/comportare al culturii X,Y, Z.
>>> “Etnologia este psihologie”
¾ O ilustrare: totemismul. Cazul triburilor australiene divizate in jumatati
(sectiuni) opuse si complementare in acelasi timp: barbatii din A se
casatoresc in B si vice versa. Fiecare jumatate are un totem (de exemplu
soimul si corbul), care se opune prin ceva (rapace / non-rapace) dar este
si asemanator prin ceva (ambele sunt pasari). Aceasta dubla opozitie,
sociala (sectiunea A si sectiunea B) si naturala (soim/corb) se intemeiaza
de regula intr-un mit, care uneste cele doua registre ale opozitiei.
Totemismul este deci un sistem clasificatoriu care pune în legătură un
sistem de oameni asemănători prin ceva cu un sistem de elemente din
natură asemănătoare prin ceva (animalele totemice sunt importante “nu
pentru ca sunt bune de mincat, ci pentru ca sunt bune de gindit”). De aici,
structuralistul trage concluzia ca “spiritul uman” opereaza prin “perechi
de contrarii”, pe care le va putea modela in structuri universale (ex.
opozitia natura/cultura si modurile diferite in care este ea construita in
toate societatile: vezi “Crudul si gatitul”)

3. Psihanaliza: universalitatea complexului Oedip postulată de către

Freud in „Totem şi tabu”; punerea sub semnul întrebării de către Margaret
Mead şi mai ales Malinowski (în sistemul avuncular din Trobriand nu se
formează un complex oedipian = acesta nu este universal, ci cultural);
contestarea analizei lui Malinowski de către Ernest Jones şi reluarea analizei
de către Geza Roheim; soluţia lui Georges Devereux: universalitatea este
dată de relaţia triangulară a oricărui copil (ego) şi nu de persoanele concrete
care joacă acest rol într-o societate sau alta (e.g. rolul „tatălui” poate fi jucat,
în unele culturi, de fratele mamei, ca în cazul invocat de Malinowski sau
chiar de către o femeie, în alte culturi)
4. Etologia umană
¾ Ideea comună: „dacă omenirea ar dispare mîine, ea s-ar conserva în
ADN-ul său”
¾ Ilustrare: teritorialitatea. Fiecare specie (respectiv cultură) îşi organizează
sui generis teritorialitatea şi relaţiile in group – out group, dar
teritorialitatea ca pattern comportamental este înăscută şi generală

5. Implicaţii generale
¾ Unitatea Omului, fie ca fiinţă biologică (etologia), fie ca fiinţă socială
(funcţionalismul) sau ca fiinţă raţională (structuralismul)
¾ Subordonarea diferenţei (a diversităţii culturale) ca simple variaţiuni pe
aceeaşi temă
¾ Drepturile universale ale acestui Om (e.g. „modelul francez” = „sunt Om
şi francez prin accident”, ca opus „modelului german” = „sunt German şi
om în calitatea mea de german” – Louis Dumont)
 Sinteză

Ideologia primitivistă Evoluţionism (Frazer, Morgan, Tylor, Levi-Bruhl)

şi ordonarea diferenţelor în timp Teorii rasiale
Neo-evoluţionism

Ideologia autochtonistă Culturalismul american („filiera” Boas)

şi ordonarea diferenţelor în spaţiu Volkskunde german şi etnologii domestice naţionale
Difuzionismul
Antropologia ecologică

Ideologia umanistă Structuralismul (constantele „spiritului”/raţiunii)

şi subordonarea diferenţelor Funcţionalismul britanic (constantele socialului)
unei unităţi a Omului Psihanaliza (constantele inconştientului)
Etologia umană (constantele biologice/genetice)