— într-adevăr, în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd, a grăit încet, în

întunecimea înserării, meşterul Ienache coropcarul.

încă părea cuprins de sfială după istorisirea căpitanului Neculai Isac. Totuşi glasul lui ne-adeşteptat
la viaţa acelui ceas. Şi aşteptând pe Ancuţa, cu oale nouă şi vin proaspăt, am prins a neapropia cu vorbe
unii de alţii. Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei. M-am dat lângă vatră,am împuns ş-am
zădărât cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză. Când se răsuciră flăcări şi nevăzurăm iarăşi, fiorul de
vânt stătu şi se aşeză peste noi şi peste han o negură uşoară de toamnă.
—Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost, urmă meşterul Ienache; şi comisul Ioniţă
încuviinţă din cap, cu putere, asemenea cuvânt. Acuma trăieşte o lume nouă şi becisnică.
— Aşa este! mormăi întărâtat răzăşul de la Drăgăneşti.
— Şi iernile pe-atunci erau mai tari, hotărî coropcarul, ap-ropiindu-şi de foc luleaua de lut cucăpăcel
de alamă. Dulama care o am pe mine e de pe-atunci; şi eu acuma n-am ce face cu dânsa învremea iernii. O
port aşa între umeri, ca să mă fudulesc cu dânsa. Asemenea să ştiţi dumneavoastră,căpitane Neculai şi comise
Ioniţă, că şi verile erau mai îmbelşugate. Şi nici prin târguri nu erau atâţiavenetici cu dugheni nouă: şi noi,
coropcarii, eram îmbrăţişaţi prin sate ca nişte prieteni buni. Acumatrebuie să-mi plec grumazul mai tare şi să-
mi port marfa sus, în munte. Numai acolo se mai găsescoameni care n-au văzut încă târgurile; şi fetele
înfloresc de bucurie când le deschid lădiţele. Apoi era şialtă credinţă-n Dumnezeu. Se duceau negustorii la
Rusalim şi se-ntorceau sfinţiţi...Chiar eu m-amînvrednicit de-am călătorit, pe jos, până la Sfântu-Munte. Ş-
acolo am văzut un schit pe clonţ de stâncăşi monahi cu dreaptă credinţă se suiau şi se coborau de-acolo cu
scripetele, în panere, căci drum n-aveau. Iar la noi, în târg la Ieşi, era aşezată Domnia cu altfel de rânduială.
Când ieşea Vodă de laCurtea Domnească jucând pe hărmasar negru şi înconjurat de neferi, prostimea se
punea cu dosu-n susşi cu fruntea-n pulbere. Iar când te miluia un boier, nu-ţi dădea un grăiţar, ci un ban de
aur. S-aîntâmplat ca eu să fiu tânăr, să trăiesc pe-atuncea şi să mă bucur altfel de viaţă. Hălăduiam fără grijă
şieram cu chimirul bine căptuşit. Iar într-un rând, pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc,la
Baia, în Ţara-de-Sus, s-a întâmplat în târgul nostru la Ieşi mare bucluc.
Vă rog numai oleacă să îngăduiţi până ce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun, căci atâta păcatam
înaintea lui Dumnezeu, pe lângă altele. Şi să desfund ciubucul, pentru că Satana atâta grijă are: să-1înfunde.
Dar cel mai mare peste ceruri, peste pământuri şi peste mări s-a milostivit şi ne-a învăţat săfacem suvac. Ş-
apoi să vă spun că, pe când mă aflam în uliţă la Carvasara şi mă tocmeam pentru marfăcu doi negustori
armeni, iaca s-arată dinspre Beilic, cu mare zvoană, o roată de arnăuţi, având în mijlocpe-un om legat.
Lume multă după dânşii, mai ales muieri şi copii. Şi ieşeau căţei de sub gangurile şibolţile negustorilor,
hămăiau şi urlau. Negustorii de pe la toate tărăbile s-au bulucit barbă lângă barbăş-au prins a se-ntreba
boldindu-se. Arnăuţii umblau toţi cu hamgerele şi cu şuşane-lele gata, parcă s-arfi temut ca omul legat să nu
rupă funia şi să-i deie la pământ cu dosul palmelor. Cel prins era întruadevăr om nalt şi voinic - subţire în
mijloc, lat în spate. Avea mustăţi bălai şi ochii negri şi se uita fudulîn juru-i. Era îmbrăcat cu mintean şi cu
ciubote roşii cu tureatca răsfrântă, ca un răzăş cuprins. Era cucapul gol şi cu buzele sângerate sub mustăţi.
Se afla între arnăuţi unul Costea Căruntu, slujitor la agie. Când a trecut pe dinaintea negustorilor,
s-a întors cu fală ş-a bătut iarăşi pe cel prins cu pumnul peste fălci. Am întrebat:
— Cine-i omu ista şi cum îl cheamă, jupâne Coste?
— Aista-i un rău ş-un mişel, a răspuns slujitorul agiesc.
— Mă rog dumnitale, cum îl cheamă şi ce vină are?
— îl cheamă Todiriţă Catană, un răzăş nebun şi nemernic din ţinutul Vasluiului. Şi fiind slujbaş
la luminăţia sa vornicul Bobeică, a avut aşa neobrăzare, încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale. Şi
a cutezat să se-nţeleagă cu sora luminăţiei sale, duduca Varvara, - ş-au fugit astă-noapte. Dar luminăţia