c





  
 
Autor Horia IRIMIA

Introducere. Dezvoltarea regională şi problema decalajelor/disparităţilor dintre ţări şi

regiuni

1. „eorii ale localizării economiei

1.1.„erminologie ± regiune,zonă,arie
1.2.„eorii prinvind localizarea economiei

2. Indicatori ai dezvoltării în profil teritorial

3. Disparităţile/decalajele regionale

4. Strategii şi Politici de Dezvoltare Regională

5. Dezvoltarea Regională în Uniunea Europeană

6. Dezvoltarea Regională în România

7. Polii de creştere şi dezvoltarea regională

8. Programul Operaţional Regional 2007-2013

9. „urismul ca factor al dezvoltării regionale

10.Proiecte de dezvoltare regională şi locală

Bibliografie
 
 !"#
$%&!'' 
În România conceptual de dezvoltare regională a început să circule în mediile
academice şi cele politico -administrative după 1994. Dar problema decalajelor ±
dintre ţări,dintre regiuni şi judeţe ± este dezbătută încă din a doua jumătate a
secolului XIX.
Dezvoltarea regională ± implicit şi problema disparităţilor- este obiect de
studii şi analize a mai multor discipline ştiinţifice. Analiza stadiului de
dezvoltare a unei regiuni, a unui judeţ are un caracter multi -disciplinar,
implicând analize :
- economice
- urbanistice şi de amenajare a teritoriului
- sociologice
- ecologice
- geografice
- administrative şi juridice
- politologice

Dar scopul tuturor acestor abordări este unul ! , ce implică 
'& &#' , dar şi '
 ± autorităţi locale, sindicate, patronate, mediul
universitar şi cercetarea, ONG-uri, facţiuni locale ale partidelor politice. Studiile
ştiinţifice nu au mare importanţă dacă nu sunt urmate de !!"
&!' .
„otodată, este importantă diseminarea conc eptului de dezvoltare
regională, a concluziilor privind decalajele existente şi a soluţiilor propuse
pentru atenuarea acestora, către publicul larg, către cetăţeni . Politicile publice în
domeniul dezvoltării regionale vor avea efecte de antrenare sporite dacă soluţiile
propuse vor fi cunoscute de cetăţeni, iar aceştia vor adera la aceste soluţii.

Mentalul comun şi valorile unei societăţi ± mai exact ale unei comunitaţi
locale/regionale ± constituie un subsistem al sistemului economico -social . El
este influenţat, dar şi influenţează evoluţia economică a societăţii/comunităţii
respective.
Dezbaterea privind obiectivele dezvoltării regionale ± reducerea
decalajelor dintre regiuni ± are noi valenţe în contextul integrării Romîniei în
Uniunea Europeană. Deşi sondajele de opinie arată predominanţa aşteptărilor
optimiste ale românilor privind consecinţele acestui proces, prea puţin sunt
cunoscute principiile şi valorile promovate de UE. De altfe l, nici cetăţenilor din
UE nu le mai sunt foarte clare finalităţile procesului de integrare, la 50 de ani de
la începerea procesului. Acest lucru s -a constatat în 2005 la referendumurile din
Franţa şi Olanda privind Constituţia Europeană. Iar în discuţiile din anii
premergători adoptării „ratatului de la Lisabona(2009) au fost încetinite de forţe
politice din unele ţări membre.
Dezvoltarea regională se află la intersecţia aplicării a două valori
europene ± " şi  . Libertatea presupune în filosofia UE cele 4
libertăţi fundamentale ± libera circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, a
mărfurilor şi a serviciilor. Doar exercitarea acestei valori ar duce poate chiar la o
amplificare a disparităţilor interne din UE. ()"'
 ( de drepturi, de şanse mai ales) este fundamentul (!
c#* 
  .
În prezenta lucrare se prezintă fundamentele teoretice ale problemei
disparităţilor teritoriale, precum şi soluţiile de aten uare a acestor disparităţi.
Soluţiile le reprezintă Politicile de Dezvoltare Regională. Vom prezenta şi
instrumentele structurale de susţinere financiară a acestor politici. Pentru a
concretiza probleme teoretice, sunt prezentate experienţe din Regiunea de
Dezvoltare Vest.
Deşi în multe documente se insistă asupra faptului că politica de
dezvoltare regională este o politică a Uniunii Europene, nu se relevă suficient de
clar faptul că politicile de dezvoltare regională nu sunt legate strict de evoluţiile
UE.Strategii şi politici de dezvoltare regională au fost aplicate cu mult înainte de
începerea procesului de integrare europeană. Politici de acest tip s-au aplicat şi
în America de Nord ± anii 1920-1930, se aplică şi în america Latină, Japonia şi
China. Mai mult, este nevoie de politici româneşti , interne, de dezvoltare
regională.
Doar simpla « traducere » a conceptelor şi a politicilor europene nu este
suficientă. Sumele alocate de UE României ± atât prin programele de pre -
aderare, cât şi în Bugetul UE pe 2007-2013 ± sunt doar un sprijin. Demersul
principal trebuie să aibe surse interne.
În contextul integrării României în UE, pentru a reuşi utilizarea în scopul
atenuării disparităţilor a fondurilor externe, sunt necesare 2 condiţii principale:
- &&##!  care să « producă » proiecte de
dezvoltare regională , proiecte eligibile spre finanţare. Aceste resurse
umane ± specialişti în dezvoltare regională şi în managementul proiectelor
± trebuie să aibe o dispersie teritorială . Chiar şi în acest domeniu ± al
specialiştilor în dezvoltare regională ± există grave « disparităţi
teritoriale », cei mai mulţi fiind concentraţi în câteva centre polarizatoare
± Bucureşti, „imişoara,Iaşi,Cluj.
- !+,'! , în condiţiile în care
descentralizarea administrativă nu este însoţită de o reală descentralzare
financiară. Şi chiar această descentralizare financiară fiind făcută, se
ajunge la un cerc vicios : regiunile /judeţele/localităţile cele mai sărace,
 care au cea mai mare nevoie de proiecte de dezvoltare, nu vor avea surse
proprii de co-finanţare a proiectelor .

În ultimele decenii !"#!'# a devenit tot mai

evidentă. Dacă în anii ¶60-¶70 studiile ştiinţifice ± cele mai cunoscute fiind
Rapoartele Clubului de la Roma ± aveau o circulaţie relativ restrânsă, azi
problemele s-au acutizat. Deteriorarea stratului de ozon, încălzirea globală, sunt
pe agenda populaţiei. De aceea, problema disparităţilor nu se poate rezuma doar
în termeni de creştere economică, PIB/locuitor, rata şomajului. Un concept mai
cuprinzător este " , iar indicatorii ce analizează disparităţile
trebuie să includă şi aceste aspecte. De altfel, integrarea României în UE
presupune şi îndeplinirea criteriilor stricte şi costisitoare privind problemele de
mediu.
La începutul mileniului III nu se poate analiza dezvoltarea economică fără
a sublinia +,-'. . - &". (2000) ,
/0/0 , precum şi noua politică de finanţare a politicilor de dezvoltare
regională recent adoptată prin perspectivele financiare ale UE pe 2007 -2013
prevăd un rol sporit al regiunilor în realizarea unei economii inovative, bazate pe
cunoştiinţe şi pe competitivitate.
c(
 
12
#
1212
#3**

Dacă în ştiinţele Äexacte´ sunt foarte rare confuziile terminologice,

în domeniul ştiinţelor sociale, acelaşi termen este folosit cu sensuri diferite,
precum şi pentru acelaşi concept sunt utilizaţi termeni multipli. De aceea,
este important să definim Regiunea .

„ermenul de >
. este utilizat în mai multe sensuri :
- la ' ± grupuri de ţări între care există legături
economice, comerciale, culturale, intense, ca urmare a situării lor înt r-un
spaţiu geografic bine delimitat ( de .ex. ³Balcanii´, ³Ţările scandinave´,
³Pacific-Asia de Sud-Est´
- tot ' , termenul desemnează uneori regiuni
constituite pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră a mai multor ţări.
În spaţiul european apare termenul de  , implicând colaborări
transfrontaliere ( de ex. Euroregiunea Carpatica, Euroregiunea Dunare -
Criş-Mureş-„isa
- la ' , unde de asemnea pot fi utilizate mai multe sensuri ±
# ( constituite 8 în baza Legii dezvoltării
regionale din 1998), & ,  . „oate acestea nu se
suprapun întotdeauna.

„ermeni utilizati :
Aria - o parte a spatiului bidimensional , util in analiza economico -spatiala ( de
ex. Conceptul de arie de atractie a unei piete)
Zona ± la inceput a fost doar un termen tehnic, astazi definind o suprafata cu
caracteristici diferite in raport cu spatiul inconjurator
Regiunea ± un termen mult mai precis, implicand o suprafata in cadrul spatiului
economic national suficient de cuprinzatoare structural pentru a functiona
independent , desi in realitate regiunea are desigur , stranse legaturi cu restul
economiei.

Pe plan international, experientele istorice au dus la unele !

!:
- regiuni agricole aflate in dificultate
- regiuni izolate ( mai ales montane)
- regiuni industriale in declin sau abandonate ± caracterizate prin
scaderea ratei de activitate, cresterea lenta a venitului pe locuitor,
cresterea emigratiei, imbatranirea pop ulatiei. Cauzele pot fi legate de
efectul de situare sau efect structural ± intreprinderile dintr-o regiune
 sunt specializate in sectoare in pierdere de viteza in raport cu media
nationala
- regiuni care suporta presiunea unor cresteri rapide ± se produc utilizari
intensive ale resurselor , ale infrastructurii, Apar probleme de poluare
si probleme demografice

In
# , dupa 1998 apar urmatoarele tipologii :

-
 #   . Cele 8 regiuni au fost
desemenate ³de la Centru´,deşi pe baza unor studii ştiinţifice, uneori
fiind asocieri fortate pentru a indeplini unele criterii statistice ± o
anumita suprafata, o anumita populatie de tip NU„S 2
-  , ± regimul lor a fost stabilit prin Hotarari de
Guvern, acordandu-se facilitati fiscale pentru potentialii investitori.
Zonele defavorizate au fost localizate mai ales in bazinele miniere si in
unele localitati mono-industriale
-  &  !  & ± declarate printr-o
Hotarare de Guvern din 2001. Aceste zone sunt ³Zo ne tinta´ pentru
unele dintre Programele PHARE, avand la baza ³principiul
concentrarii´

Regiunile de dezvoltare se constituie prin asociere benevola de judete vecine.

Regiunea de dezvoltare nu este unitate administrativ-teritoriala si nu are personalitate juridica.

În ceea ce priveşte regiunile din interiorul unui stat, ,&

 ! a elaborat -#'!
&&.4
5 aprobat prin
#1067%/8#/009 . Se
realizează o clasificare uniformă pe ntru statistica regională a Uniunii.
Regulamentul a fost completat prin Reglementarea 1888/27 oct 2005 care
adaugă NU„S din cele noi 10 state membre ale UE din mai 2004.

Se utilizeaza o statistică pe Ñ :
- 
1 cu o populaţie de 9+: # ± Belgia ±Regiune,
Portugalia- ÄContinente´, pentru Marea Britanie ± Scoţia,Ţara Galilor,Irlanda de
Nord şi Anglia, Germania - Landul
- 
 / ± [002000+9 #  Belgia-Provincii, Germania-
ÄRegierungsbezirke´ , părţi dintr -un land, provincia din Franţa, Italia-
regiunea,Austria- Landul, voievodate în Polonia. În România
corespondentul este ÄRegiunea de dezvoltare´
- 
 9 -160+[002000  ± Belgia ± arondismentul, Kreise în
Germania, Departamentul în Franţa, Italia -provincia, Grecia ±
Änomoi´,Spania-provincia. În România - judeţul
- 
Ñ - localitatea ± municipiu,oraş,comună

Conform cu Reglementarea 1888/2005, pentru unele ţări mici

Malta,Cipru,Estonia,Lituania,Letonia,Slovenia, întreaga suprafaţă a statului este
considerată atât NU„S 1 cât şi NU„S 2.

Dacă în 1996 ± UE 15 ± erau 77 NU„S 1, 206 NU„S 2 şi 1031 NU„S 3,

după aderarea celor noi 10 state din 2004 -2007 numărul a crescut semnificativ :
97 NU„S 1, 271 NU„S 2, 1303 NU„S 3.

12/2
!&!'#* $
* # 

După al doilea război mondial !"#$

" şi dintre ţări este obiectul studiilor unor cercetători individuali, fiind
totodată în atenţia instituţiilor internaţiona le. Cauzele decalajelor generate de
creşteri economice diferite au fost analizate de diverse teorii 1.

 # ce s-au impus în dezbaterea ştiinţifică
internaţională după al doilea Război Mondial au fost :
-
& # ± W.W.Rostow
-
&;#"& ± W.Arthur Lewis ± care porneşte de la
premisa că tările subdezvoltate au două sectoare a) unul rural,
tradiţional,suprapopulat, cu productivitate marginală a muncii aproape de
zero b) altul industrial, urban, aflat în formare prin preluarea forţei de
muncă agricole

1
è
 
 è
  ± "&&$#,
Ed.Economică, Bucureşti,2002
 -
!'' ± apărută în anii ¶70 care susţine că
există o dependenţă a statelor sărace de cele bogate,dominante
-
&!'" ± susţin că Lumea a „reia este
subdezvoltată deoarece n-a reuşit eliminarea corupţiei, ineficienţa
structurilor instituţionale perimate.Soluţia preconizată se bazează nu pe
sprijinul extern ci pe promovarea free -market-ului, în scopul îmbunătăţirii
alocării resurselor
După 1990 economiştii au luat tot mai mult în considerare ,
; ca şi factori endogeni ai creşterii economice.
#<& ± laureat Nobel pentru economie ± definea dezvoltarea
economică a unei ţări ca Äo sporire a capacităţii aceste ia de as furniza bunuri tot
mai diversificate populaţiei sale. Aceasta se bazează pe evoluţia tehnologiei şi
ajustările instituţionale pe care ea le consideră necesare´. „otodată o nouă teorie
a creşterii economice trebuie să ia în considerare '"
,!' .

Dacă la nivel mondial nu s-a reuşit din păcate reducerea decalajelor, în ceea
ce priveşte disparităţile între regiuni, zone ale unei ţări, preocupările teoretice au
fost mai aprofundate , iar uneori şi urmate de strategii,politici publice,programe
şi proiecte concrete.

Putem &&#! astfel :

- după criteriul temporal
2 etapa teoriei clasice
2 etapa teoriei neoclasice
2 etapa teoriilor regionale recente
- după tematica abordată
2 teorii ale localizării
2 teorii ale creşterii regionale
2 teorii ale dezvoltării inegale

12/212
 

Principalul obiectiv este luarea deciziei de a localiza o investiţie.

Aceste teorii vizează : minimizar ea costurilor de transport,existenţa unui
potenţial natural,social,economic , aspecte legate de profitabilitatea regiunii,
existenţa unor poli de creştere.

"!&&! 

=;>;
;? este considerat unul din fondatorii acestei teorii,
el propunând un model (1800) care se fundamentează pe doi factori spaţiali :
- distanţa
 - zona
Problema pusă de el a fost « care trebuie să fie tipul de producţie agricolă din
jurul oraşului central al statului izolat ? ». Statul ideal sau izolat fiind defini t cu
un singur oraş drept centru înconjurat de o câmpie omogenă.
- ce culturi trebuie cultivate în diferite locuri în funcţie de distanţa faţă de
piaţă ( oraşul central)
- cu ce intensitate trebuie cultivate

Dacă la 
 se vorbeşte de @,A, =;

>;
;? analizează o @!'A.


, = preţul de vânzare ± costul de producţie ± costul de transport
c&&! = costul pe unitatea de distanţă x distanţa

De unde , renta funciară descreşte liniar în funcţie de depărtarea locului de

producţie faţă de punctul de vânzare/consum (oraşul central) , ajungând la
zero acolo unde produsul dintre costul de transport şi distanţa de transport
este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul de producţie.

Modelul care decurge de aici este o organizare spaţială în inele(zone

circulare) concentrice de mărime inegală.
În cazul mai multor culturi, Johan Heinrich von „hünen propune :
- o primă zonă care cuprinde grădini pentru produse care se consumă
proaspete ± legume,zarzavaturi şi se localizează producerea laptelui şi a
altor produse perisabile
- o zonă circulară pentru păduri de lemn şi construcţii
- zonele 3,4 şi 5 pentru culturi de cereale şi culturi extensive cu asolament
trienal
- zona 6 creşterea animalelor în regim extensiv

6;# ; a fost interesat de elaborarea conceptului legat de

amplasarea activităţii economice . Articolul de referinţă este >#
!!&. publicat în 1882,
reprezentând esenţa teoriei clasice a localizării. Problema pusă :
³Care este localizarea optimă a unei intreprinderi care produce un singur produs
cu costuri constante şi se confruntă cu debuşeu pe o anumită piaţă fixă dată şi
două localizări fixe date de locul u nde se extrag materiile prime ?´
Răspunsul dat ± localizarea optimă este cea care minimizează cheltuielile totale
de transport pe unitatea de produs.

,6" în lucrarea publicată în 1909 @

#A
preocuparea principală a fost analiza factorilor generali ai localizării.
În 1956 6 & încearcă în lucrarea ># 
&!'. să înlăture discrepanţa fintre teoria clasica a localizării li curentele
principale din gândirea economică.

!'

Acest curent a fost iniţiat de 62c;& prin lucrarea sa @

&;A1 publicată la Jena în 1933.
Cristaller consideră că funcţia principală a oraşului este aceea de a distribui
bunuri şi servicii pentru spaţiul din care face parte. Analizele sale ajung la
structuri hexagonale , în centru fiind un oraş care are o influenţă puternică
asupra localităţilor din vârfurile hexagonului , distanţa dintre douî oraşe fiind de
cca.12 km.
O extindere a acestei teorii a fost făcută de & B&; în lucrarea « 
?#;6&;, »1 publicată tot la Jena în 1940.
B&;consideră că este util să se realizeze « o ordonare a ansamblurilor de
reţele urbane într-un !&$# , în care sectoarele bogate în oraşe ,
implantate, de exemplu , de -a lungul axelor de comunicaţii, alternează cu
sectoare mai sărace în aglomerări urbane ».
B&;explică  +& ca provenind din faptul că !'
&&#&!' , în timp ce !'&&
&+!,# ( şi consumată, mai ales la oraş).

Modelele gravitaţionale ale fizicii newtonieine au inspirat elaborarea unor

modele şi în domeniul economic. Au fost formulate două principii :
- !!&' - intensitatea interacţiunii care se exercită între două
localităţi ( contacte sociale,economice,comerciale) este cu atât mai mare
cu cât distanţa dintre ele este mai mică
- !!#!'&!' ± implantarea unei activităţi într-un punct
oarecare din spaţiu modifică probabilitatea de apariţie a unor alte
implantări în zona din apropierea punctului respectiv

O aplicaţie a acestpr teorii este @
CA'#'

#.

Astfel, fie 3 oraşe, două mai mari A şi B şi un târg mai mic C dispuse
spaţial astfel :
A
B

1
« Locurile centrale din Germania de Sud »
1
« Organizarea spaţială a sistemului economic »

C
 Două oraşe (A şi B) atrag comerţul unui alt oraş intermediar mai
mic ( C ) direct proporţional cu o putere oarecare a dimensiunii populaţiei celor
două oraşe şi invers proporţional cu o putere oarecare a distanţei de la ora şul mai
mic la fiecare dintre cele două oraşe. Cel mai adesea direct proporţional cu
populaţia celor două oraşe ţi invers proporţional cu pătratul distanţei .

-2
VA PA DAC
---- = ---- * -----
VB PB DBC
Unde
VA si VB ± vânzările cu amănuntul în oraşele A şi B , pentru locuitorii din C
PA , PB - populaţia oraşelor A şi B
DAC , DBC ± distanţele A-C şi B-C

"!&;#"

Această teorie derivă din teoria schimbului internaţional >D;+;. Prin

acest model se analizează atingerea echilibrului între regiuni.
Ohlin arată că economiile de scară şi specializarea forţei de muncă pot favoriza
concentrarea spaţială a activităţilor în anumite locuri. Determinarea ;"
&;#") se poate realiza astfel:
- costurile de transport în interiorul regiunii sunt nule iar pozitive sunt cele
între regiuni
- iniţial în regiunea A costurile sunt mai mici, ceea ce duce la preţuri mai
mici decât în regiunea B
- iniţial diferenţa dintre preţurile A şi B este superioară costului unitar de
transport al unui bun dintr-o regiune în alta
- - apar schimburi de la A către B, punctul de echilibru fiind ca producător ii
din B să ofere la preţ = preţ A +chelt transport

12/2/2
  

&  

G.Borts şi L.Stain au elaborat modelele cele mai cunoscute în 1964.

Creşterea regională a fost evaluată prin nivelul venitu lui regional. Există o
creştere într-o regiune dacă populaţia agricolă cu v enituri mici devenea
urbană şi industrială sau dacă există o populaţie migratoare din exterior.
O regiune poate cunoaşte doua fenomene :
- o mobilitate internă spre sectoare cu salari i superioare
- emigrarea unei părţi a populaţiei în regiuni care au salarii şi mai ridicate

;") apare când se produce &

#.
Dezvoltarea unei regiuni poate proveni din &&:
- creşterea ofertei de locuri de muncă în sectorul industrial
- creşterea cererii externe

Modelul neoclasic tratează regiunile ca simple unităţi economice, fără

conţinut spaţial propriu,, iar creşterea se bazează pe producţia destinată
consumului intern şi pe exportul către alte regiuni.

! 4 ;"&5 

E&(F a propus această teorie la începutul anilor ¶50. Aceasta

presupune ori o creştere dezechilibrată a sectoarelor, ori o creştere
dezechilibrată a regiunilor.
Perroux demonstrează că efectele creşterii nu se propagă egal în toate
sectoarele economice, ci mai ales în sectoarele care dau impulsul iniţial ±
locomotive de dezvoltare, ecplicându -se astfel apariţia inegalităţilor
teritoriale.
Perroux susţinea în 1955 că Äevidenţa generală este următoarea: creşterea nu
apare peste tot; aceasta se manifestă în puncte sau poli de creştere , cu
intensitate variabilă;creşterea se difuzează prin diverse canale către diverse
terminale variabile pentru ansamblul economiei´.
Apare un model ierarhizat care generează creşterea economică.
(  au efecte
- directe ± inovare, investiţii , producţie
- secundare ± investiţii adiţionale, declanşate de reacţiile unităţilor
subordonate.

Activităţile adiţionale care se dezvoltă sub impulsul polilor de

creştere nu sunt dispersate pe întreg teritoriul, ci au tendinţa de a se grupa
în jurul unităţii motrice. Această grupare apare deoarece intreprinderile
dependente sunt de mici dimensiuni şi evită o localizare izolată, ele
căutând economiiile externe de aglomerare, acces mai bun la pieţe.
„eoria polilor de creştere explică foarte bine concentrarea
industrială ± zone miniere, zone metalurgice etc. În ultimele decenii au
apărut poli de creştere bazaţi pe I„, economia cunoaşterii
 12/292


'+!,

Apărută în anii ¶60, principali reprezenţanţi fiind John friedmann, Stuart

Holland şi Gunnar Myrdal (laureat Nobel).
„eoria susţine că relaţia centru-periferie poate fi un motor al dezvoltării,
dar poate fi şi o cauză a inegalităţilor.
Mecanismele care determină relaţia centru -periferie depind de dotarea cu
factori :
- activităţile avansate sunt amplasate în centru
- mediul cultural este mai favorabil în centru
- randamentele descrescătoare apar mai târziu în zonele centrale
- ocaziile de profit sunt mai puţin percepute la perifierie
- periferia pierde forţa de muncă calificată şi capitalurile
Chiar şi o convergenţă parţială între centru şi periferie nu poate
înlătura inegalităţi fundamentale.

' #

Ideea de bază este că inegalităţile sunt dezechilibre care antrenează

reacţii ale sistemului. Aceste reacţii nu totdeauna corectează, ci pot să agraveze
dezechilibrele iniţiale.
Dacă în teoria clasică mobilitatea facto rilor este un factor de reechilibrare, în
această teorie mobilitatea nu are decât o utilitate limitată în timp.
Având o diferenţă iniţială în nivelul de productivitate, factorii de producţie vor fi
atraşi de perspectivele unor venituri superioare în zonele privilegiate,
#!,G;"' .

12/2Ñ2
 

Această teorie dezvoltată de J.Friedmann şi W.Stör , pleacă de la critica teoriei

bazate pe piaţa liberă şi pe rentabilitatea agenţilor independenţi, bazându -se pe
analiza situaţiilor concrete din ţări în curs de dezvoltare.
Pentru Friedmann, dezvoltarea endogenă are trei caracteristici :
Dezvoltarea teritorială ± regiunea devine o valoare importantă care
facilitează operaţiuni specifice, sinergice, pe care o întrepri ndere le poate folosi.
Spaţiul devine o resursă a dezvoltării.
Dezvoltarea comunitară ± dezvoltarea nu poate fi creată în afara comunităţii
locale.Dezvoltarea este rezultatul participării active a ansamblului populaţiei. Nu
este posibilă o dezvoltare endogenă fără democraţie locală şi participarea
cetăţenilor.
 Valorizarea resurselor locale ± dezvoltarea locală se bazează în primul rând
pe resursele locale sau pe tradiţiile industriale locale.

Schema de bază a dezvoltării endogene :

Etapa 1 ± cînd are loc creşterea productivităţii industriale şi a diversificării
producţiei, cu efecte asupra veniturilor salariale ( în special în localităţile de
mici dimensiuni)
Etapa 2 . creşterea ofertei de locuri de muncă
Etapa 3 ± creşterea cererii pentru bunurile produse în cadrul regiunii
Etapa 4 ±creşte cererea pentru echipamente simple de transport şi pentru
bunurile de folosinţă îndelungată
Etapa 5 ± apariţia inovaţiei tehnologice şi a produselor noi
Etapa 6 ± creşterea capacităţii de export a regiunii

12/262

)! 

După 1970 a apărut ipoteza conform căreia organizarea spaţială a unei economii
naţionale evoluează în etape:
- Disparităţile regionale sunt tipice primelor etape ale dezvoltării
- Urmează etape în care se manifestă o convergenţă regională şi o reducere
a disparităţilor1
Procesul de divergenţă urmat de cel de divergenţă se bazează pe următoarele
ipoteze :
- dezvoltarea naţională este într -o primă fază polarizată, după care este
integrată
- în cadrul fiecărei regiuni, dez voltarea este la început concentrată în centre
de dezvoltare după care se difuzează spre periferie
- în cadrul unităţilor urbane apare o descentralizare progresivă, în beneficiul
periferiilor
Această teorie este tot mai relevantă pentru ploliticile de dezvol tare regională, ea
fiind şi confirmată de date statistice din multe ţări.



În ultimele decenii au apărut teorii care încearcă să explice nu dezvoltarea

regiunii , ci cauzele declinului ei.
„eoria polilor de creştere poate explica şi evoluţiile negative. Marile oraşe în
declin joacă rolul unor poli negativi.

1
Jula D,Jula N., Gârbovean A., Economia Dezvoltării.„eoria dezvoltării,proble me naţionale şi dimensiuni
regionale, Ed.viitorul Românesc,Bucureşti,1999
Criza unei activităţi industriale majore ± minerit, siderurgie ± antrenează efecte
cumulative în amonte. Se crează efecte de tipul : pierderea de dinamism a unei
zone,a unei clase de antreprenori, migraţii masive etc.

 

În anii ¶80 s-a pus accent pe teoria ciclurilor lungi, căutându -se răspunsuri la
probleme ca :
- care sunt factorii care explică ciclurile regionale cu modificări d e
conjunctură regională
- care este legătura între ciclul de inovare şi rentabilitatea capitalurilor

P.Nijkampf şi J.Paelnik au propus în 1976 un model de fluctuaţuu

interregionale. Spaţiul se repartizează între
- poli de creştere
- poli de atracţie
- regiuni intermediare

Atractivitatea unei regiuni depinde de capitalul ei,de infrastructură, de stocul de

informaţii.Capitalul depinde de investiţii, de starea factorilor din regiune.
Migraţia depinde de nivelul salariilor, de piaţa muncii şi atractivitatea regiunii .
Philippe Aydalot în 1976 a prezentat un model pe termen lung care arăta cum
apare un ciclu interregional ca urmare a unor inovaţii majore. Într -o primă fază
disparităţile sunt semnificative, iar treptat are loc un proces de convergenţă
datorat difuziunii informaţiei.


 

În anii `80 au devenit din ce în ce mai evidente schimbările majore ale mediului,
schimbări care surveneau într-un mod cât se poate de neaşteptat, fiind în mare parte
neprevăzute de specialişti. Odată cu apariţia acestor modificări, populaţia a devenit din ce în
ce mai conştientă de prezenţa unor elemente de risc, care puteau afecta continuitatea în bune
condiţii a umanităţii2. Pentru a nu se ajunge la o situaţie de criză, organizaţiile mondiale din
domeniul protecţiei mediului au propus schimbări fundamentale în stilul de viaţă al populaţiei,
rezultatele concretizându-se în apariţia unui nou concept, şi anume ³dezvoltarea durabilă´ sau
³durabilitatea´.
Acest concept este unul complex şi intens contestat la nivel internaţional, fiind
menţionat pentru prima dată în anii `80, iniţial ca mod de abordare a dezvoltării economice în

2
McKercher, B., ³Sustainable „ourism Development: Guiding Principles for Planning and Management´, Hong
Kong Polytechnic University, 2003.
scopul reducerii cât mai ample a degradării mediului înconjurător, fiind ulterior integrat în
³mişcarea ecologistă´ de protejare a mediului natural al planetei3. Conceptul a început să fie
tratat într-un sens mai larg în anul 1987, odată cu publicarea raportului ³Our Common
Future´, de către Comisia Mondială a Mediului şi Dezvoltării, raport cunoscut mai mult sub
numele de ³Raportul Brundtland´ (în cadrul acestui raport au fost stabilite principiile şi legile
dezvoltării durabile grupate în 5 categorii: conservarea mediului natural, protecţia bio-
diversităţii şi a patrimoniului uman, dezvoltare-regenerare, generaţiile viitoare, eliminarea
disparităţilor economice mondiale).
La nivel global au fost elaborate peste 100 de definiţii ale dezvoltării durabile, şase
dintre acestea fiind menţionate în Raportul ÄOur Common Future´, cea mai completă dintre
acestea definind dezvoltarea durabilă ca -o dezvoltare care permite satisfacerea nevoilor
prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi´ 4c#& * 17[:52 În cea mai mare parte, conceptul formulează doar
finalitatea spre care trebuie să tindă, modul de acţiune fiind prezentat doar la modul general,
lăsând loc diferitelor interpretări şi deschizând calea către noi abordări şi studii. Ideea de bază
care emană din acest raport este avertismentul autorilor cu privire la limitele pe care le au
modelele actuale de dezvoltare. Noţiunea de durabilitate a căpătat înţelesuri multiple şi
datorită pătrunderii în sfera de preocupări a economiştilor, ecologiştilor, sociologilor,
arhitecţilor, parlamentarilor, organelor locale, organismelor internaţionale4.


3
Dumbrăveanu, Daniela, ÄStrategia de ecoturism a României. Cadru teoretic de dezvoltare´, MC„„, AN„,
2003, p. 9.
4
Caracota, D., Caracota, C.R., ³ |
      , Edit. ASE,
Bucureşti, 2004, p.15.
c'" '&# 

Pentru a comensura evoluţia procesului de convergenţă economică la nivel

naţional şi regional, în ultimul deceniu ±  şi ++H 1995 - se
utilizează conceptele de Äconvergenţă beta´ şi Äconve rgenţă sigma´.
c'"4I5 ± presupune ca diferenţele de venit pe locuitor să se
micşoreze de-a lumgul timpului
c'&#4J5 ± presupune o diminuare a dispersiei veniturilor între
ţări , între regiuni.

Disparităţi

Venit/locuitor

În conformitate cu graficul de mai sus, se observă că în perioada în care o ţară

recuperează decalajele faţă de alte ţări ( faţă de media UE de ex), dispersia în tre
regiunile ţării va creşte. Aceasta deoarce creşterea naţională se bazează pe poli
de creştere, pe regiuni în exapansiune. În faza următoare, disparităţile între
regiuni încep să se reducă.

În graficele de mai jos se prezintă câteva situaţii posibile a evoluţiei a două ţări
A şi B.

În Fig.1 nu există nici un proces de convergenţă, diferenţele între cele două ţări
cresc.
În Fig.2 există şi convergenţă beta - se reduce decalajul, şi convergenţă sigma ±
se reduce dispersia.
În Fig.3 convergenţă beta ± se ajunge din urmă ţara mai dezvoltată, dar nu există
convergenţă sigma deoarece se majorează dispersia.

Fig.1 Fig.2 Fig.3

PIB/loc