CAPITOLUL I

DREPTUL COMERCIAL ÎN SISTEMUL

DE DREPT

1.Noţiunea de drept

Noţiunea de drept, într-o accepţiune, înseamnă ansamblul

normelor juridice elaborate de organele de stat, conform
competenţelor acordate prin lege, prin care statul îşi protejează, prin
mijloace juridice, propriile interese.
Multitudinea şi complexitatea relaţiilor sociale dintr-o
comunitate umană reglementate de normele juridice impun o primă
mare clasificare a dreptului: drept public şi drept privat.
Dreptul public, ca ramură a sistemului de drept,
reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc întotdeauna între stat, pe
de o parte, şi individ, pe de altă parte.
Metoda de reglementare a raportului juridic de drept public
este aceea de subordonare; statul – subiect al raportului juridic - îşi
impune conduita în faţa celuilalt subiect al raportului juridic, persoană
fizică sau juridică. Efectele raportului juridic sunt prevăzute, de
regulă, de lege. Din dreptul public fac parte ramuri de drept, precum
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul
financiar etc.
Dreptul privat reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc
între particulari. Statul în anumite circumstanţe poate avea calitatea de
particular. De exemplu: statul, în calitate de particular cu privire la
proprietatea privată ce o deţine, încheie raporturi juridice cu un alt
particular şi procedează la vânzarea imobilului dobândit ca urmare a
unei succesiuni vacante (un patrimoniu nerevendicat de nici un
succesor devine proprietatea privată a statului).
Metoda de reglementare în dreptul privat este aceea de
egalitate deplină a părţilor raportului juridic, în sensul egalităţii
voinţelor juridice a subiecţilor acestuia. Acest lucru înseamnă:

3
 - părţile (particularii) sunt libere să încheie sau nu raporturi
juridice, să le modifice sau să le stingă ;
- părţile (particularii) stabilesc prin acordul lor de voinţă
drepturile şi obligaţiile ce le revin, întinderea acestora;
- părţile (particularii) hotărăsc de comun acord prestaţiile,
întinderea acestora şi modul de executare.
Aşadar, efectele raportului juridic de drept privat, în principiu,
sunt stabilite de particulari.
Dreptul civil, dreptul familiei, dreptul succesoral, dreptul
comercial sunt ramuri ale dreptului privat.

2. Definiţia dreptului comercial

Dreptul comercial, ca ramură a dreptului privat, este alcătuit

dintr-un ansamblu de norme juridice aplicate în raporturile juridice, în
care cel puţin unul din subiecţi are calitatea de comerciant.
Dobândeşte calitatea de comerciant orice persoană fizică care
desfăşoară cel puţin una dintre cele 20 de activităţi prevăzute în art. 3
C. com. numite fapte de comerţ, “ca profesiune obişnuită”.
Într-o formulare de specialitate subiectul raportului juridic
comercial săvârşeşte “fapte de comerţ” şi în consecinţă se supune
legilor comerciale.
Noţiunea de comerţ poate fi privită din punct de vedere
economic şi din punct de vedere juridic.
Sub aspect economic, termenul de comerţ acoperă întreaga
activitate omenească (operaţiuni desfăşurate de negustori,
comercianţi) situată între două momente: momentul intrării în
circulaţie a produselor rezultate dintr-o activitate de producţie şi
momentul dobândirii produselor de către beneficiari în vederea
consumării lor.
Din punct de vedere juridic, noţiunea de comerţ are o sferă
mai largă: cuprinde activităţile de producţie, executarea de lucrări şi
prestări de servicii.
Comerţul este aşadar, din punct de vedere juridic, totalitatea
activităţilor omeneşti prevăzute de legea comercială şi denumite fapte
de comerţ (art.3, 4, 6, C. Com.): activităţi industriale, de transport,
bancare, de asigurare etc.

4
 Deşi comerţul cuprinde o parte însemnată a activităţii
economice, activităţi ca cele din agricultură, din domeniul imobiliar,
al profesiilor liberale nu sunt considerate ca fiind comerciale.
Codul comercial român în art. 3 consacră aspectul juridic al
noţiunii de comerţ. Astfel, în enumerarea faptelor de comerţ apar
deopotrivă activităţi omeneşti, care se regăsesc în procesul de
circulaţie al bunurilor de la producător la consumator (ex.: art. 3
alineat 1 “Cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se
revinde[…]ori numai spre a se închiria”; “cumpărarea spre a se
revinde de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit, circulând
în comerţ”; art. 3 alineat 2 “vânzările de producte, […] de mărfuri în
natură sau lucrate […], de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de
credit circulând în comerţ, când vor fi cumpărate cu scop de
revânzare sau închiriere”; art. 3 alineat 4 “cumpărările sau vânzările
de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale”); activităţi de
producţie realizate de fabricanţi (alin. 9 “întreprinderea de fabrici ”)
şi de prestări servicii (ex. art. 3 alineat 8 “întreprinderea de
construcţii”; alineat 13 “întreprinderi de transport de persoane sau de
lucruri, pe apă sau pe uscat” etc.).
La întrebarea: Ce este dreptul comercial? – se poate formula
un prim răspuns astfel:
- este o ramură a dreptului privat;
- este un ansamblu de norme juridice comerciale;
- normele juridice comerciale reglementează producţia de
bunuri, circulaţia bunurilor de la producător la consumator, prestările
de servicii şi executarea de lucrări.

3. Obiectul dreptului comercial

Au caracter comercial toate normele juridice care

reglementează producţia de bunuri, circulaţia bunurilor, prestările de
servicii şi executarea de lucrări ?
Răspunsul este diferit, după cum ne raportăm la sistemele
existente în dreptul comercial comparat, prin care se fixează sfera de
cuprindere a dreptului comercial.
Potrivit sistemului subiectiv de delimitare a obiectului,
dreptului comercial este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice

5
comerciale ce se aplică persoanei fizice, ori persoanei juridice, cu o
condiţie: să aibă calitatea de comerciant. Legea atribuie actelor
juridice încheiate de comerciant caracter comercial. Dreptul comercial
aplicabil numai comercianţilor s-a născut din regulile stabilite în timp
de asociaţiile de negustori (corporaţii). Astfel, sfera de cuprindere a
dreptului comercial se restrânge, se aplică numai comercianţilor.
Codul comercial german din 1897 a adoptat sistemul subiectiv de
delimitare a obiectului dreptului comercial.
În principal, sistemul poate fi criticat prin următoarele
argumente:
a) Adepţii sistemului nesocotesc principiul egalităţii părţilor
într-un raport juridic de drept: în ipoteza când numai unul dintre
subiecţii raportului juridic are calitatea de comerciant, i se aplică
normele dreptului comercial (şi vom observa că ele sunt flexibile, în
general chiar favorabile), în timp ce necomerciantului i se aplică
normele dreptului civil (norme relativ rigide, sancţiuni severe).
b) Raportul juridic este reglementat printr-o singură normă
juridică. A admite că raportul juridic poate fi reglementat de două
norme juridice diferite – norma comercială pentru comerciant şi
norma civilă pentru necomerciant – ar fi o eroare.
Sistemul obiectiv de determinare a obiectului dreptului
comercial elimină aceste inconveniente. Conform sistemului, dreptul
comercial reglementează numai acele activităţi umane denumite fapte
de comerţ pe care legiuitorul le precizează în mod expres şi care pot fi
săvârşite de orice persoană. Faptele de comerţ săvârşite, fie de un
comerciant, fie de un necomerciant, se supun legii comerciale.
Astfel, în ipoteza în care un necomerciant săvârşeşte una din
faptele de comerţ prevăzute de lege, el se supune legii comerciale cu
privire la acel act juridic comercial sau fapt juridic comercial. De
asemenea, în ipoteza în care se stabileşte un raport juridic între un
comerciant şi un necomerciant acesta se supune legii comerciale:
“Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii
comerciale[…]” (art. 56 Cod comercial). Sistemul s-a inspirat din
ideile Revoluţiei franceze de la 1789 care a impus printre altele
principiul egalităţii civile. Codul comercial francez din anul 1807 este
elaborat pe sistemul obiectiv de delimitare a obiectului dreptului
comercial.
6
 Dreptul comercial român a optat pentru sistemul obiectiv de
delimitare a obiectului dreptului comercial. Astfel, în art. 3 din C. com.,
legiuitorul enumără 20 de activităţi omeneşti – acte şi fapte juridice
comerciale– pe care le denumeşte fapte de comerţ şi care sunt reglemente
de normele juridice din Codul comercial (fapte de comerţ obiective).
În acelaşi timp, art.4 C. com., enumără faptele de comerţ
subiective, instituind prezumţia relativă de comercialitate a tuturor
actelor juridice şi obligaţiilor comerciantului. Astfel, prin această
prevedere legală, Codul comercial român se situează pe poziţia
sistemului subiectiv.
Definiţia dreptului comercial cuprinde cel puţin următoarele
elemente:
- ramură a dreptului privat;
- ansamblu de norme juridice comerciale;
- normele juridice comerciale se aplică numai faptelor de
comerţ prevăzute în mod expres în Codul comercial;
- normele juridice comerciale stabilesc şi statutul juridic al
comerciantului (regulile juridice care reglementează
calitatea de comerciant).

4. Apariţia dreptului comercial

Dreptul comercial a apărut în strânsă legătură cu dezvoltarea

societăţii omeneşti. Mai întâi a apărut comerţul şi dezvoltarea acestuia
a impus, după un timp, apariţia dreptului comercial.
Primele organizări ale societăţii umane au stabilit obiceiurile
de purtare ale comerţului (cutume). Cutuma comercială este o regulă
de conduită formată pe parcursul timpului, căreia comunitatea îi
acordă forţă obligatorie.
Trocul, formă primitivă a schimbului de mărfuri a asigurat
pentru un timp satisfacerea nevoilor indivizilor dar şi ale comunităţilor
umane. Comerţul apare în momentul descompunerii trocului în
vânzare şi cumpărare, urmat de apariţia monedei – marfă
intermediară.
Comerţul în antichitate a reprezentat un factor de civilizaţie
prin impulsul dat producţiei, diviziunii muncii şi schimbului de
produse. Relaţiile între comercianţi erau reglementate de cutume
(uzuri) comerciale.
7
 Codul lui Hammurabi, scris în piatră în anii 2000 î.Ch. a fost
prima legislaţie scrisă cu caracter comercial care a reglementat
vânzarea, depozitul, împrumutul, transportul, răspunderea cărăuşului,
raportul juridic între un comerciant şi o terţă persoană, navigaţia
fluvială, închirierea de vase, plata corăbierului, răspunderea
proprietarului şi a căpitanului vasului, elementele viitorului drept
comercial.
În Grecia antică, comerţul a fost reglementat de legile lui
Solomon din Atena. Aici se găsesc regulile juridice privitoare la
monedă, dobândă, executarea obligaţiilor de către datornici, registre
comerciale, mandate de plată, operaţiuni bancare etc.
În Roma antică comerţul era o preocupare periferică exercitată
în principiu de sclavi şi peregrini (străini). Cele necesare existenţei
zilnice erau procurate prin războaie şi cotropiri. Cicero spunea „este
lucru ruşinos să faci comerţ”.
La romani, normele dreptului civil reglementau relaţiile
comerciale fiind considerate suficiente. Nu a existat un drept special
pentru comercianţi.
În evul mediu timpuriu, invaziile barbare au reprezentat un
regres în dezvoltarea schimburilor comerciale. Fiecare stătuleţ barbar
format după căderea Imperiului Roman de vest avea propriile sale
reguli de comerţ, nefavorabile schimbului de mărfuri. Comerţul există
numai pe plan local.
Dreptul canonic elaborat de biserică, la intrarea ei pe scena
socială, a blamat profesiunea de comerciant: s-a interzis împrumutul
cu dobânda, considerându-se că numai munca trebuie să producă un
câştig, nu banul. Biserica a sancţionat pe cel ce lua cu dobândă, cu
anatema bisericească. Comerţul nu a dispărut. Schimbul între localităţi
a sporit, la fel numărul comercianţilor şi al meşteşugarilor.
În timp, oraşele desprinse de sub autoritatea feudalilor au
devenit centre de producţie şi comerţ. S-a dezvoltat în mod deosebit
comerţul maritim şi cel terestru.
Are loc o înflorire deosebită a comerţului în Bizanţ, în oraşele
din nordul Africii odată cu incursiunile militare ale arabilor, şi
îndeosebi pe litoralul Mării Mediterane, în oraşele italiene şi spaniole,
dar şi în oraşele riverane Mării Nordului şi Mării Baltice.
Formarea statelor cetăţi italiene a constituit un impuls
deosebit dat organizării şi practicării comerţului.
8
 Apare negustorul (mercator) la început itinerant, apoi stabilit
în diverse oraşe, apoi apare târgul medieval. Comercianţii primesc
anumite privilegii din partea puterii politice, uneori de la şeful statului.
Comerţul se desfăşura în baza unor obiceiuri (uzuri)
comerciale, a unor norme cuprinse în statutele corporaţiilor şi a
sentinţelor date de judecătorii târgului cuprinse în culegeri, ce se
constituiau într-un drept al târgului. Este etapa aplicării
reglementărilor comerciale numai comercianţilor, a dreptului
comercial profesional.
Dreptul târgurilor era alcătuit din uzanţe comerciale proprii
fiecărui târg, aplicabile numai comercianţilor. El este un drept distinct
de dreptul privat, uniform şi general aplicabil oricărui comerciant,
indiferent de ţara lui de origine. În comerţul maritim, cutuma era
aproape aceeaşi în toată Europa de vest.
Celeritatea comerţului, reglementarea unitară a regulilor de
purtare a afacerilor comerciale, comportarea cu bună-credinţă în
comerţ şi măsurile de sancţionare a comercianţilor care le-au nesocotit
sunt câteva din argumentele ce au impus reguli derogatorii de la cele
ale dreptului privat, dominat de regulile dreptului civil.
Căderea Imperiului Roman de răsărit, descoperirea Americii
au marcat dezvoltarea deosebită a comerţului.
Formarea statelor naţionale a marcat apariţia unui drept unitar
al fiecărui stat. Puterea statală interesată a reglementat unitar
activitatea comercială.
În Franţa în 1462 şi 1464 regele Ludovic al XI-lea a trecut de
la dreptul cutumiar la legile comerciale scrise, aplicabile pe tot
teritoriul statului, stabilind la Lyon patru târguri internaţionale.
Succesiv în timp prin legi comerciale scrise, s-au creat tribunale
comerciale, s-au stabilit competenţele judecătorilor comerciali,
competenţi a soluţiona numai dacă părţile aveau calitatea de
comercianţi şi litigiul privea o materie comercială.
În epoca contemporană, după Revoluţia franceză, asistăm la
delimitarea dreptului comercial de dreptul privat, la transformarea lui
într-o ramură distinctă, autonomă de drept.
Pasul a fost făcut de Codul comercial francez în anul 1807,
preluat în Italia, Belgia, Olanda, Spania, Brazilia, Egipt, Turcia.
În concluzie:

9
 - de la apariţia lor, afacerile comerciale au fost reglementate
de normele dreptului civil. Ele şi-au dovedit eficienţa în soluţionarea
diferendelor de natură comercială un timp îndelungat.
- după apariţia statelor naţionale, pe plan european, au apărut
primele reglementări cu un conţinut exclusiv comercial: reguli de
purtare a comerţului terestru şi apoi reguli de comerţ aplicabile
comerţului pe mare.
- Codul comercial francez apărut în 1807 a reprezentat un
adevărat protest împotriva normelor dreptului civil, relativ formaliste
şi rigide, care era perceput ca un obstacol în calea producţiei şi a
schimbului comercial. Ulterior şi în Italia, Belgia, Olanda, Spania,
Egipt etc. apar reglementări distincte, de drept comercial. În 1882 a
apărut Codul comercial italian, model urmat de puterea legiuitoare din
România, care în 1887 a elaborat Codul comercial român, şi azi în
vigoare.
Următorii factori au determinat apariţia dreptului comercial ca
ramură distinctă de ramura dreptului civil:
Fără a face o enumerare exhaustivă, apreciem că, în demersul
nostru, cel puţin următorii factori nu pot fi neglijaţi:

1. Contractele comerciale se încheie mai frecvent decât

contractele civile, de regulă sub presiunea timpului.
Subiectul raportului juridic de drept comercial fie el fabricant
(producător de bunuri), comerciant (intermediar între producătorul
bunurilor şi beneficiarul acestora), prestator de servicii sau executant
de lucrări este presat de timp ori de câte ori încheie un contract
comercial. Pe de o parte, mai multe contracte încheiate sau mai multe
mărfuri produse într-o unitate de timp aduc mai mult profit, pe de altă
parte, rapiditatea încheierii unui contract previne deteriorarea
mărfurilor perisabile. De aici nevoia practică de simplificare a
modalităţilor de încheiere a contractelor comerciale, de diminuare
continuă a importanţei procedurilor de negociere, de acordare a unei
atenţii sporite voinţei exprimate de părţi în actul juridic comercial
(voinţei externe), în raport de voinţa lor internă.

10
 Rapiditatea încheierii şi a executării tranzacţiilor comerciale
este de esenţa comerţului1.
2. Executarea, la termenul scadent a obligaţiilor comerciale,
influenţează decisiv încheierea contractelor comerciale ulterioare.
Obligaţia comercială trebuie executată la termenul stipulat, nici mai
devreme, nici mai târziu. De exemplu, azi 21 mai 2000, am nevoie de
cele 100 garnituri de mobilă comandate în temeiul unui contract de
executări lucrări, pentru că azi, 21 mai 2000, am comandat 20
camioane necesare transportului la beneficiar. Termenul devine astfel
esenţial în contractele comerciale, cu efectul juridic al rezoluţiuni
contractului comercial (art.69 C.com.).
3. Existenţa încrederii în comerciant şi protecţia acestuia
reprezintă sufletul comerţului. Comerciantul desfăşoară activitatea
comercială, de regulă, cu capital împrumutat. Încrederea în comerciant
reprezintă sensul cel mai larg al noţiunii de credit: este solvabilitatea
personală ce o inspiră un comerciant.
Spre deosebire de dreptul civil, unde încrederea în persoana
care primeşte creditul se măsoară în funcţie de bunurile mobile şi
imobile prezente şi viitoare din patrimoniul său, în dreptul comercial
creditorii comerciantului măsoară încrederea în aceasta prin
observarea măiestriei în exercitarea comerţului, modul de îndeplinire a
obligaţiilor asumate, consideraţia persoanei comerciantului.
Creditul real din dreptul civil este înlocuit cu creditul personal
al comerciantului. Comerciantul, la luarea creditului, garantează nu
numai cu averea ce o are, ci cu ce va avea în viitor prin folosirea
creditului. Se acordă atenţie încrederii în cuvântul comerciantului că la
scadenţă va restitui creditul: garanţia o reprezintă afacerea încheiată în
baza creditului primit.

4.Garantarea creanţelor
În dreptul comercial creditul, atât cel propriu cât şi cel
împrumutat, este un instrument esenţial pentru derularea activităţilor

1
Prof. univ. dr. Ion Turcu, judecător la Curtea de Apel Cluj, “Reflecţii
privind domeniul, existenţa şi esenţa Dreptului comercial”; Revista de drept
comercial nr. 4/1998 pag. 20.
11
comerciale. Cu cât creditul este mai bine protejat, cu atât comerţul va
aduce mai mult câştig.
Reguli speciale de drept comercial, unele preluate din dreptul
civil dar cu o reglementare specifică, protejează comerciantul de
dificultăţile cu care se confruntă debitorul comercial. Securitatea
creanţelor este o necesitate.
Câteva reguli speciale de drept comercial menite să-l
protejeze pe creditorul comercial:
a) Executarea colectivă a bunurilor comerciantului debitor,
aflat în faliment, constă în procedura colectivă şi organizată de
reorganizare judiciară şi a falimentului, atunci când el este „în încetare
de plăţi”. Toţi creditorii comerciantului falit grupaţi sub
supravegherea judecătorului sindic, primesc la lichidarea
patrimoniului comerciantului falit o parte din sumele rezultate,
proporţional cu valoarea creanţelor. Se protejează astfel mai bine
creditul în accepţiunea sa restrânsă, şi anume împrumutul acordat de
creditorul comerciant în bani, în vânzarea de mărfuri, executarea de
bunuri sau prestări de servicii, unei alte persoane, numită debitor,
rambursabil la un termen numit scadenţă.
b) În dreptul comercial spre deosebire de dreptul civil,
dobânda (art. 43 C. com., “Datoriile comerciale lichide şi plăţile în
bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”) curge
de plin drept.
În art. 1088 C. civ., “În obligaţiile care au ca obiect o sumă
oarecare, daunele – interese pentru neexecutare nu poate cuprinde
decât dobândă legală[…] Aceste daune - interese se cuvin…din ziua
cererii în judecată[...]”
c) Solidaritatea codebitorilor în dreptul comercial (art. 42 C.
com., “În obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidariceşte,
afară de stipulaţiune contrarie”), operează de plin drept.
În Codul civil solidaritatea trebuie stipulată de părţile
contractului sau de lege, potrivit art. 1041 C. civ., “Obligaţia solidară
nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres”.
d) Proba cu martori, în dreptul comercial, se admite nelimitat
(art. 46. “Obligaţiunile comerciale se probează[...]cu martori de câte ori
autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba
testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ.”).

12
 În dreptul civil admisibilitatea probei cu martori este
restrânsă. În art. 1191 C. civ., se precizează: “Dovada actelor juridice
al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei nu se poate
face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată”.
e)Răspunderea limitată în dreptul comercial a înlocuit
principiul fundamental al răspunderii în dreptul civil – răspunderea
“in infinitum” prevăzută de art. 1718 C. civ. Obligaţia civilă se
execută de debitor. În caz de neexecutare se transmite succesorilor,
obligaţi la executare. Această preluare a obligaţiei, până la executare
reprezintă răspunderea „in infinitum”. Principiul răspunderii limitate
din dreptul comercial a revoluţionat viaţa economică a lumii.
Acţionarul răspunde numai în limita aportului la capitalul social.
Patrimoniul său este la adăpost de un eventual risc.2
f)Termenul de graţie, în dreptul comercial, nu este permis.
Art. 44 C. com., “În obligaţiunile comerciale judecătorul nu poate
acorda termenul de graţie permis de art. 1021 din codicele civil”. În
dreptul civil, conform art. 1021, instanţa de judecată înainte de
pronunţarea desfiinţării contractului, poate acorda un termen (de
graţie, adică debitorul primeşte din partea instanţei posibilitatea să-şi
execute obligaţia după o perioadă de timp fixată de aceasta) părţii
acţionate.

5. Teorii privind locul dreptului comercial în sistemul de

drept

În doctrină s-a discutat mult dacă dreptul comercial este un

drept autonom, ramura distinctă a unui sistem de drept, sau el face
parte din ramura unitară a dreptului privat unitar.
La începutul secolului al XX-lea, în doctrina şi practica
juridică europeană, apar primele manifestări ale tezei conform căreia
dreptul comercial reprezintă o parte distinctă autonomă faţă de dreptul
civil. Aceste manifestări au răspuns necesităţii de apărare a intereselor
comerciale aflate într-o continuă expansiune. Ecouri ale acestor
dispute există şi astăzi în doctrină.3
a) Teza clasică, a unităţii dreptului privat
2
Prof. univ. I.L. Georgescu, Autonomia dreptului comercial, Revista de
Drept comercial nr. 4/1993, pag. 6.
13
 Teza clasică a dreptului privat susţinută în Elveţia, Anglia,
Italia (1942 - a marcat trecerea de la teza autonomiei dreptului
comercial la teza unităţii dreptului privat, prin elaborarea noului Cod
civil, care reglementează şi materia comercială), are ca principal
argument necesitatea apărării intereselor necomercianţilor. Astfel, în
ipoteza în care raportul juridic comercial se încheie între un
comerciant şi un necomerciant, ambii se vor supune normei
comerciale. Necomerciantul ar fi protejat, pentru că s-ar supune şi el
legii comerciale, deşi nu este comerciant, beneficiind astfel de
prevederi legale mai favorabile, în comparaţie cu cele din dreptul
civil.
Un alt argument are în vedere reglementarea unitară a unei
instituţii juridice. Existenţa a două ramuri juridice distincte, drept
comercial şi drept civil, ar conduce la două reglementări diferite a
uneia şi aceleiaşi instituţii; de exemplu, contractul de vânzare –
cumpărare. În cazul unităţii dreptului privat ambii participanţi la
raportul juridic (comerciant, necomerciant) sunt supuşi aceluiaşi regim
juridic.
Şi în fine, existenţa a două ramuri distincte de drept – civil şi
comercial – creează riscul calificării ca având natură comercială a
unor activităţi omeneşti deşi acestea au natură civilă şi invers.
Faptele de comerţ prevăzute în mod exemplificativ în C. com.
şi enumerate ca atare creează dificultăţi în a fi calificate fie de
domeniul dreptului civil, fie de domeniul dreptului comercial, atunci
când am admite existenţa distinctă a celor două ramuri de drept. De
exemplu: farmacistul care cumpără substanţe chimice necesare
producerii unui medicament pe care-l vinde unui bolnav. Părerile sunt
împărţite: unii autori şi practica judiciară apreciază această cumpărare
ca fiind faptă de comerţ, deci supusă legii comerciale, în timp ce alţi
autori se situează pe o poziţie contrară.4
Se creează primejdia aplicării legii comerciale unor
necomercianţi. Astfel, obligaţiilor profesionale special instituite în
3
Şt. D. Cărpenaru, Indroducerea în cercetarea dreptului comercial,
Actualitatea şi perspectivele dreptului comercial, “Dreptul” nr. 9/1991, pag.8.

4
C.C. Arion, Elemente de drept comercial, pag. 58.

14
sarcina comercianţilor se vor aplica şi altor persoane care nu au
această calitate. În unele sisteme de drept legiuitorul a adoptat teza
unităţii dreptului privat, ca de exemplu: Italia, Elveţia, dreptul civil
preluând în normele sale juridice specificul relaţiilor comerciale.

b) Teza autonomiei dreptului comercial

Deşi, la început, principala ramură a dreptului privat o
constituia dreptul civil, până acolo încât acestea se confundau, în timp,
dreptul civil, reglementând raporturi sociale specifice, a format noi
ramuri ale dreptului privat: dreptul comercial, dreptul succesoral,
dreptul familiei, dreptul internaţional privat etc.
Normele juridice noi structurate în ramurile de drept privat
menţionate, păstrează legături indestructibile cu normele juridice
civile. Ori de câte ori raporturile juridice aparţinând noilor ramuri ale
dreptului nu sunt expres reglementate, nu li se aplică normele juridice
de drept civil. De aceea, se spune în termeni juridici că dreptul civil
este dreptul comun ce se aplică în noile ramuri desprinse din dreptul
civil. Acesta este şi sensul formulării din art. 1 Cod comercial român:
“În comerţ se aplică legea de faţă: unde ea nu dispune, se aplică
codicele civil”.
Dreptul comercial este un drept special faţă de dreptul civil. În
interpretarea lui se va recurge la dreptul civil.
Pentru a delimita dreptul comercial de dreptul civil apreciem
că următoarele elemente s-ar constitui în argumente privind autonomia
dreptului comercial:

a) obiectul de reglementare:

Dreptul civil Dreptul comercial

15
 1) reglementează
majoritatea raporturilor
patrimoniale şi
nepatrimoniale
2) reglementează statutul
juridic al persoanei fizice
şi al celei juridice. Astfel,
statutul juridic al
persoanei fizice are o
sferă de cuprindere amplă
în raport cu statutul
juridic al comerciantului.
b) metoda de reglementare a raportului juridic:
Dreptul civil
1) În dreptul civil metoda de
reglementare este egalitatea
juridică a voinţei părţilor
raportului juridic. Acest lucru
presupune libertatea
subiecţilor de a hotărî să
stabilească sau nu un raport
juridic, să-l modifice sau să-l
stingă; să stabilească de
comun acord existenţa şi
5
Mircea Mureşan, Drept civil Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca,
1994
1) reglementează numai acele
raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale în care cel puţin
una din părţi are calitatea de
comerciant;
Notă: Sfera raporturilor
patrimoniale este restrânsă
numai la faptele de comerţ
(art. 3 Cod comercial).
Apreciem ca fiind justificată
opinia conform căreia faptele de
comerţ sunt acte juridice şi fapte
juridice. 5
2) reglementează statutul juridic
al comerciantului.
Întotdeauna, subiectul
raportului juridic comercial este
calificat: are calitatea de
comerciant.
Dreptul comercial
Şi în dreptul comercial, de
regulă, metoda de
reglementare este egalitatea
juridică a voinţei părţilor
raportului juridic.
Notă: Tot mai mult,
societatea comercială tinde
să părăsească terenul
contractual şi să devină o
16
 întinderea drepturilor şi a
obligaţiilor ce le revin; să
hotărască prin acordul lor de
voinţă asupra obiectului
raportului juridic (adică să
stabilească concret prestaţia,
acţiunea pe care o înţeleg s-o
execute una faţă de alta).
c) caracterul normelor juridice:
Drept civil
Normele juridice au
caracter dispozitiv (adică
17
instituţie. Statul intervine
agresiv în reglementarea
juridică a societăţii
comerciale şi impune
comerciantului o poziţie de
subordonare.
Astfel, în Legea 26/1990
privind registrul comerţului
modificată, art. 1, se
precizează: “Comercianţii,
înainte de începerea
comerţului, au obligaţia
să ceară înmatricularea în
Registrul comerţului”.
Comercianţii care nu
respectă această obligaţie,
potrivit art. 44, "vor fi
obligaţi prin încheierea
pronunţată de judecătorul
delegat, la plata unei
amenzi judiciare de la
500.000 lei la 5.000.000
lei”. Alteori statul impune
unor membri asociaţi o
poziţie de subordonare faţă
de ceilalţi asociaţi - art. 131
Legea 31/1990 :”Hotărârile
luate de adunarea generală
în limitele legii sau actului
constitutiv sunt obligatorii
chiar pentru acţionarii care
nu au luat parte la adunare
sau au votat contra”.
Drept comercial
Majoritatea normelor
juridice au caracter
 subiecţii raportului juridic
pot deroga de la ele prin
voinţa lor comună şi expresă)
sau supletiv (se aplică în mod
obligatoriu când părţile nu au
reglementat ele însele
raporturile între ele).
d) natura sancţiunilor în cazul încălcării normelor juridice:
Drept civil
Sancţiunile civile au un
caracter reparator.
Prejudiciul se repară în
natură, în integralitatea sa.
18
dispozitiv sau supletiv.
Notă: Se remarcă o
frecvenţă sporită a
normelor juridice
imperative (onerative,
care impun o conduită,
sau prohibitive, care
interzic o anumită
conduită).
Exemplu de normă
juridică imperativă, art.
113 Legea 31/1990-
“Adunarea generală
extraordinară se
întruneşte ori de câte ori
este necesar a se lua o
hotărâre pentru:
a) Schimbarea formei
juridice a societăţii”
Drept comercial
Sancţiunile în dreptul
comercial nu au caracter
specific. Astfel, în dreptul
comercial, există:
•Sancţiuni civile (de
exemplu: nulitatea
contractului de vânzare
comercială dacă lipseşte
una din condiţiile esenţiale
pentru validitatea unei
convenţii);
•Sancţiuni
contravenţionale de drept
administrativ; (exemplu:
 art. 45 din Legea nr.
26/1990)
•Amenda
judiciară(exemplu: art. 44
din Legea nr. 26/1990
republicată);
•Sancţiuni penale (Titlul
VIII Infracţiuni din Legea
31/1990 republicată).

Argumentele enunţate pledează pentru caracterul autonom al

dreptului comercial. Autonomia dreptului comercial nu înseamnă
izolarea faţă de celelalte ramuri ale sistemului de drept.

6. Delimitarea dreptului comercial de alte ramuri de drept

a) Corelaţia cu dreptul civil

În acest sens, principalele referiri au fost făcute la pct. 4.
Teza autonomiei dreptului comercial.
De asemenea, prevederile art. 1 C. com., consideră dreptul
civil ca drept comun în materia dreptului comercial.
Dreptul comercial este alcătuit doar din normele juridice
specifice aplicabile faptelor de comerţ şi comerciantului. Regulile
generale şi principiile fundamentale din dreptul civil se regăsesc şi în
materie comercială.

b) Corelaţia cu dreptul procesual civil

În art. 889 şi art.893 C. com., se subliniază corelaţia dreptului
comercial cu dreptul procesual civil: „Exerciţiul acţiunilor comerciale
se reglementează prin Codul de procedură civilă, afară de dispoziţiile
de faţă”, respectiv „Chiar când actul este comercial numai pentru una
din părţi, acţiunile ce derivă dintr-însul sunt de competenţă
jurisdicţiei comerciale”. Exerciţiul acţiunilor comerciale este
reglementat de normele de procedură civilă, ce se constituie în dreptul
comun pentru normele procesuale din dreptul comercial. Există aşadar
acelaşi tip de legătură ca şi cea dintre Codul civil şi Codul comercial.

19
 În Codul comercial, precum şi în legile speciale comerciale
există şi norme de drept procesual, care asigură realizarea drepturilor
subiective născute din raporturi juridice comerciale. Acestea au
caracter derogator, izvorât din natura comercială a litigiilor şi
competenţa comercială a jurisdicţiilor.
Se apreciază, într-o opinie, că ansamblul normelor speciale de
procedură, care reglementează garantarea drepturilor în materie
comercială, se constituie în procedura comercială, deosebită de
procedura civilă.

c) Corelaţia cu dreptul comerţului internaţional

Obiectul de reglementare este identic în ambele ramuri de
drept: fapte de comerţ şi statutul comerciantului. Specific raportului
juridic de drept al comerţului internaţional sunt elementele de
extraneitate: cetăţenia străină a unui participant la raportul juridic,
locul situării bunului ce reprezintă obiectul exterior al raportului
juridic comercial, etc. Raporturile patrimoniale din sfera dreptului
comerţului internaţional sunt reglementate de tratate internaţionale
încheiate de România.6
Între dreptul comercial şi dreptul comerţului internaţional
există asemănări :
- ambele reglementează raporturi juridice patrimoniale şi
anume numai acelea care se nasc din fapte de comerţ (acte juridice
comerciale şi fapte juridice comerciale)
- Codul comercial reglementează raporturile juridice din
ambele ramuri
- actele normative interne reglementează
raporturile juridice comerciale interne şi raporturile juridice de comerţ
internaţional.
Dreptul comerţului internaţional se deosebeşte de dreptul
comercial şi prin următoarele elemente:
- dreptul comercial priveşte raporturile dintre comercianţii
români, pe când dreptul comerţului internaţional raporturile juridice
cu un element de extraneitate (cetăţenia comerciantului străin, situarea
obiectului raportului juridic în străinătate, etc.)

6
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Elemente de drept comercial, Ed. revăzută
şi adăugită, Ed. Press – Mihaela SRL, Buc. 1996.
20
 - dreptul comerţului internaţional conţine norme juridice
proprii, specifice ce izvorăsc din convenţiile internaţionale la care
România este parte.

d) Corelaţia cu dreptul administrativ

Potrivit art.135 din Constituţia României economia României
este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. Statul
este obligat „să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei
loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie”.
Prin norme juridice de drept public – normele dreptului
administrativ - statul asigură crearea de instituţii speciale de ocrotire a
intereselor comercianţilor (Camere de Comerţ şi Industrie, Registrul
comerţului, bursele de valori, bursele de mărfuri). De asemenea,
statul, prin mijlocirea dreptului administrativ stabileşte măsurile de
ocrotire a profesiunii de comerciant, protecţia consumatorilor,
sancţionează faptele de concurenţă ilicită, concurenţă neloială,
suspendă sau retrage autorizaţia administrativă pentru exercitarea
comerţului etc.

e) Corelaţia cu dreptul financiar şi fiscal

În esenţă, activitatea comercială îşi propune realizarea unui
câştig. Statul, pentru a se susţine, are nevoie de fonduri, care se atrag
cu prioritate din veniturile celor ce desfăşoară o activitate lucrativă.
Potrivit O.G. privind înregistrarea fiscală a plătitorilor de
impozite şi taxe nr. 82/1998 cu modificările şi completările aduse prin
O.G. nr. 36/2003, persoanele juridice (societăţile comerciale - n.a.),
asociaţiile familiale precum şi persoanele fizice care desfăşoară în
România activităţi cu caracter economic au obligaţia să completeze şi
să depună declaraţie de înregistrare fiscală în vederea atribuirii în 15
zile a codului de înregistrare fiscală şi a eliberării certificatului de
înregistrare fiscală. Oficiile registrului comerţului de pe lângă
tribunale transmit pe cale electronică Ministerului Finanţelor Publice
datele din cererea de înregistrare tip pentru atribuirea codului unic de
înregistrare, care va fi atribuit in maxim 24 ore. Comercianţii au
calitatea de plătitori de impozite şi taxe.
Au calitatea de plătitor de impozite şi taxe şi filialele şi
sucursalele(sediile secundare) societăţilor comerciale.
21
 Potrivit prevederilor art. 7 înregistrarea fiscală reprezintă şi
înregistrarea ca plătitor de T.V.A., accize şi alte impozite şi taxe.
Microintreprinderile cu capital integral privat, producătoare
de bunuri materiale, prestare de servicii şi/sau care desfăşoară
activităţi de comerţ, care au 9 salariaţi inclusiv şi au realizat venituri
până la echivalentul în lei a 100.000 €(euro), inclusiv, pot opta la plata
unui impozit aplicat asupra veniturilor obţinute (art. 1 din O.G.
privind impunerea microintreprinderilor).

f) Corelaţia cu dreptul penal

Legea 31/1990 privind societăţile comerciale modificata si
republicata Titlul VIII întitulat “Infracţiuni”, în art. 265 – 276,
prevede 32 de fapte care constituie infracţiune şi care se pedepsesc cu
închisoare sau amendă penală, săvârşite de fondatori, administratori,
directori, directori executivi, reprezentanţii legali ai societăţii, cenzori,
lichidatori, acţionari sau deţinători de obligaţiuni.
În Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerţului modificată
la art. 48, se sancţionează cu închisoare sau cu amendă penală,
persoana care cu rea – credinţă, face declaraţii inexacte, în baza cărora
s-a operat o înmatriculare ori s-a făcut o menţiune în Registrul
comerţului.
Pentru protejarea valorilor, în doctrina de drept comercial se
susţine nevoia unui drept penal comercial datorită numărului relativ
mare de fapte săvârşite de comercianţi sau reprezentanţi ai acestora,
care îmbracă forma penală a răspunderii juridice.

7. Izvoarele dreptului comercial

a) Noţiunea de izvor formal de drept comercial

Prin izvor formal de drept comercial se înţeleg actele
normative elaborate de organele de stat, conform competenţelor
atribuite prin lege, care cuprind norme juridice de drept comercial.
“Prin izvor formal înţelegem forma specifică de exprimare
(n.a. - actele normative) a normelor juridice civile, adică a acelor
reguli generale de conduită ce trebuie urmate şi respectate de
participanţii la raporturile civile. Cu alte cuvinte sunt izvoare ale

22
dreptului civil actele normative care cuprind norme juridice de drept
civil.7
Art.1. C. com., indică unul din izvoarele dreptului comercial:
„În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune, se aplică
Codul civil.”
Izvoarele formale ale dreptului comercial nu se limitează doar
la Codul comercial şi Codul civil, ele sunt mai numeroase.
Izvoarele formale ale dreptului comercial se mai numesc
izvoare normative, deoarece privesc acte normative ce conţin
reglementările de drept comercial.
În doctrină, se apreciază şi existenţa izvoarelor interpretative
ale dreptului comercial (jurisprudenţa, doctrina) care , după cum vom
vedea nu sunt izvoare de drept comercial.

b) Clasificarea izvoarelor dreptului comercial, potrivit criteriului

ierarhiei organului de stat emitent
Într-o enumerare a criteriilor de clasificare a izvoarelor
dreptului comercial, un autor aminteşte opt criterii. Pentru interesul
său practic, apreciem clasificarea izvoarelor dreptului comercial după
criteriul ierarhiei organului de stat, care emite norma juridică de drept
comercial.
Aceste izvoare sunt:
Legea.
Se disting trei categorii de legi:
- Constituţia şi legile de revizuire a Constituţiei;
- Legile organice;
- Legile ordinare.
Constituţia în art. 135 precizează că statul trebuie să asigure
libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale şi crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Acest principiu fundamental este aplicat în practică prin legi
esenţiale pentru activitatea comercianţilor: Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale, Legea concurenţei nr.21/1995
modificată, Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei etc.
Legile organice şi legile ordinare. Parlamentul adoptă legi
organice şi legi ordinare. În art. 73 din Constituţie, unde se precizează

7
Mircea Mureşan, Drept civil, Partea generală, Ed. Cordial – Lex 1994
23
domeniile ce pot face obiectul legii organice, nu apar prevederi
privind activitatea de comerţ. În materie comercială reglementează
numai legea ordinară.
Codul comercial român a fost adoptat la 16 aprilie 1887, după
inspiraţie italiană şi a fost publicat în Monitorul Oficial din 10 mai
1887 intrând în vigoare la 1 septembrie 1887. A fost modificat şi
completat în 1938 şi 1939 cu noi legi în materie de faliment, gaj, legea
cambiei şi a biletului la ordin, asupra cecului, şi în 1940 cu noi
reglementări în materie de registre comerciale.
Codul comercial este apreciat ca fiind dreptul comercial
comun, general, deoarece:
- cuprinde normele juridice principale ale dreptului
comercial
- prin reglementările sale oferă soluţii juridice concrete în
litigiile de natură comercială.
Codul comercial reglementează instituţiile fundamentale din
comerţ: faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale,
contractele comerciale, unele norme de procedură.
El cuprinde patru părţi, numite cărţi (Despre comerţ în
general, Despre comerţul maritim şi despre navigaţie, Despre
faliment, Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor)
şi 971 de articole.
Legea Nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată,
deşi a abrogat Titlul VIII Cartea I “Despre societăţi şi despre
asociaţiuni comerciale” stabileşte în cuprinsul art. 285: “Prevederile
din prezenta lege se completează cu dispoziţiile Codului Comercial”.
De regulă, legiuitorul a prevăzut că în domeniile reglementate
în Codul comercial, unde au apărut reglementări legale speciale,
Codul comercial este drept comun pentru materia reglementată astfel.
Codul comercial nu reglementează întreaga materie
comercială. Au fost adoptate legi comerciale care au un „caracter
general”. De exemplu, Legea 31/1990 modificată şi republicată
privind societăţile comerciale. Legea nr. 64/1995 privind
reorganizarea judiciară şi falimentul; Legea nr.52/1994 privind bursele
de valori etc.
Legea comercială poate deroga de la prevederile Codului
comercial, când se urmăreşte reglementarea anumitor raporturi
juridice comerciale. În acest caz, conform principiului „specialia
24
generalibus derogant” se aplică legea comercială specială şi nu legea
comercială generală, adică Codul comercial sau legile comerciale care
au un caracter general. De exemplu, Codul comercial a reglementat în
art.3 instituţia cambiei şi a biletului la ordin ca fiind fapte obiective de
comerţ. Legea comercială nr.58/1934 a cambiei şi a biletului la ordin a
abrogat art.250-263 Cod comercial privind cambia şi biletul la ordin.
După 1989 numeroase materii de drept comercial au fost
reglementate la nivelul actual al dezvoltării comerţului. S-au elaborat
astfel:
- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat;
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
modificată şi republicată;
- Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerţului,
modificată şi republicată;
- Legea nr. 11/1990 privind combaterea concurenţei
neloiale;
- Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei;
- Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară;
- Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole;
- Legea nr. 47/1991 privind societăţile comerciale din
domeniul asigurărilor;
- Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept
internaţional;
- Legea nr. 24/1995 asupra concurenţei;
- Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării
judiciare;
- Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor
privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi
mijlocii;
- Legea nr. 507/2002 privind organizarea şi desfăşurarea
unor activităţi economice de către persoane fizice;
- Legea nr. 161/2003 privind măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţii publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei;

Acte normative subordonate legii

Din această categorie fac parte:
25
 a) Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului
Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare a
Guvernului în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta (se va stabili
domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe), adoptată de
Parlament. Ordonanţele nu pot fi emise în domenii care fac obiectul
legilor organice.
În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă, care intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare
la Parlament.
În general, pentru reglementări tehnice ce nu suferă amânare,
Guvernul reglementează anumite materii comerciale. Astfel:
- HG nr. 545/1992 privind vânzarea de active;
- HG nr. 503/1992 privind organizaţiile patronale;
- HG nr. 704/1993 privind măsuri de executare a Legii
contabilităţii;
- HG 394/1995 privind obligaţiile ce revin agenţilor
economici în comercializarea produselor de folosinţă îndelungată;
- OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor;
- OG nr. 11/1993 privind modificarea asupra legilor
cambiei, biletului la ordin şi cecului;
- OG nr. 70/1994 privind impozitul pe profit.
- O.U.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi
administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării
comercianţilor.
b) Acte emise de organe ale administraţiei publice centrale
(ministere, agenţii, secretariate de stat etc.) care au putere de lege
numai în domeniul în care au fost emise. Ele au două particularităţi:
- nu pot nesocoti sau adăuga la lege;
- au putere obligatorie pentru unităţile subordonate.
În măsura în care conţin norme comerciale sunt izvoare de
drept comercial. Fac parte din această categorie: ordine, instrucţiuni,
regulamente, norme etc. De exemplu:
- Norma metodologică privind modul de ţinere a registrelor
comerţului şi de efectuare a înregistrărilor nr. 608/15 aprilie 1998
- Regulamentul privind ordinul de plată nr. 8/1994 aprobat
de Banca Naţională a României;
26
 - Normele Băncii Naţionale a României din 7 aprilie 1992
privind modificarea situaţiei societăţilor bancare;
- Normele nr. 8/1993 ale Băncii Naţionale a României
privind capitalul social minim al societăţilor bancare.

c) Acte emise de organele administraţiei publice locale

(hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarului, ordine ale
prefectului).
De regulă, prin aceste acte normative de interes local se
reglementează modul de exercitare a comerţului: locul de desfăşurare
a târgurilor, norme privind exercitarea comerţului etc.

c) Uzurile, doctrina şi practica comercială

Obiceiul (cutumă sau uz) comercial este o regulă de conduită

formată pe parcursul timpului (o perioadă mai scurtă sau mai
îndelungată) căreia o comunitate umană (de regulă, mai redusă) îi
acordă putere obligatorie pentru membrii ei. Ca regulă, în sistemul de
drept scris, obiceiului nu i se acordă valoare de izvor de drept. O
pricină adusă spre judecată se soluţionează după normele juridice
formulate în actele normative şi nu după reguli statornicite, la un
moment dat, într-o comunitate.
În materie comercială se aplică Codul comercial. Acolo unde
legea comercială tace se aplică Codul civil. În dreptul civil, obiceiul
poate să constituie izvor de drept, in sensul de a fii aplicat de judecător
intr-o cauza, dar numai atunci când legea face trimitere la el.
În art. 970 C. civ., se prevede obligaţia părţilor unui contract
de a executa cu bună credinţă prestaţiile la care s-au îndatorat.
Contractele încheiate obligă nu numai la ceea ce este prevăzut în mod
expres, dar şi la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei, după natura sa.
Aşadar, contractele comerciale se execută şi potrivit
obiceiurilor comerciale. De asemenea, prevederile îndoielnice din
contractele civile se interpretează după obiceiul locului unde s-a
încheiat contractul(art. 980 Cod civil). Se poate concluziona că şi în
materie comercială se aplică această dispoziţie a legii civile.

27
 Se spune în această ipoteză că obiceiul are numai un rol
interpretativ (convenţional) în descifrarea intenţiei reale a părţilor
actului juridic.
Obiceiul constituie izvor de drept comercial numai în sens
interpretativ. Este opinia dominantă.8
“Dacă un contract comercial conţine clauze care sunt
îndoielnice sau echivoce, pentru a li se stabili conţinutul sau sensul,
trebuie să se apeleze la obiceiurile existente la locul încheierii
contractului: bineînţeles, fiind vorba de obiceiuri în materia activităţii
comerciale”.9
Sunt şi opinii în sensul recunoaşterii uzurilor comerciale ca
fiind izvoare ale dreptului . Un autor, după ce distinge între uzurile
legislative (cu aplicaţie subsidiară şi limitată la situaţiile prevăzute de
lege) şi uzurile interpretative, precizează: “uzurile interpretative devin
aplicabile prin voinţa părţilor în anumite contracte individuale”;
implicit sunt izvoare de drept comercial.10

Doctrina de drept comercial conţine ideile, punctele de

vedere, opiniile celor mai apreciaţi specialişti de drept comercial
exprimate în lucrări ştiinţifice (tratate, monografii, articole etc.) cu
privire la instituţiile dreptului comercial.
Valoarea teoretică şi practică a opiniilor emise de autori în
lucrările lor nu poate fi ignorată. Mult timp ea a fost considerată izvor
de drept. Şi azi există puncte de vedere ce acordă acestor opinii, nu o
dată puncte de reper în soluţionarea unor chestiuni practice, valoare de
izvor de drept, dacă nu în termeni expliciţi, atunci în termeni practici.
Admiterea doctrinei ca izvor de drept comercial ar însemna
justificarea subiectivismului, voluntarismului în aplicarea regulii de
drept.11

8
Stanciu D Cărpenaru, Drept Comercial, Ed. All, Bucureşti 1988, pag. 16
Codul comercial adnotat, Ed. Tribuna, Craiova 1994, pag. 12; dr. Raul
Petrescu, Drept comercial, Ed. Oscar Print Bucureşti 1995, pag. 28.
9
Vasile Pătulea, Corneliu Tureanu, Elemente de drept comercial, Edit Press –
Mihaela SRL, Bucureşti 1996, pag. 21.
10
Ion Turcu, dreptul afacerilor, Ed. “Chemarea” Iaşi, 1993, pag. 11.
11
T. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol. I Partea generală, Ed. Academiei,
1967, pag. 76.
28
 Ea se constituie într-un preţios aliat în redactarea de noi
norme juridice ori, pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea celor
existente.

Practica judiciară comercială reuneşte multitudinea de soluţii

date de instanţele judecătoreşti în materie comercială. Natura de
soluţie de speţă a hotărârilor judecătoreşti este incompatibilă cu natura
de izvor de drept, care reprezintă o normă, o regulă generală,
obligatorie, opozabilă tuturor.
Hotărârea judecătorească a instanţelor superioare care
consacră o soluţie constantă în practica judecătorească are putere de
influenţare, dar nu creează drept.
Practica judiciară comercială nu este izvor de drept. Rolul
acesteia, prin soluţiile date, este de sursă de inspiraţie pentru legiuitor
(la fel ca şi în cazul doctrinei de drept comercial) pentru o viitoare
reglementare a normelor juridice controversate sau pentru
perfecţionarea acesteia.

29