Sunteți pe pagina 1din 6

Astăzi, 5 noiembrie 2010

de Dorin Tudoran

…prefer să-mi amintesc cum jucam ”Vaporașe” (A3, C7, H10) în timpul orelor de folclor din
amfiteatrul Odobescu și cum ne-a invitat profesorul Mihai Pop la Catedră spre a ne dojeni că nu
suntem atenți nici o clipă, să ne explice că autorul anonim este cel mai important dintre toți
creatorii de cultură, pentru ca în final să ne întrebe surâzător ”Pot să sper că mai e vreo speranță
cu dumneavoastră doi?”

…prefer să-mi amintesc cum jucam șah în Cișmigiu, un sport la care nici unul dintre noi nu era
grozav – eu eram dezinteresat, el – prea grăbit — dar el făcea o şmecherie, mă punea să mă uit la
ceva, pentru a-mi șterpeli o tură, un cal, ba chiar regina. S-a ales cu nebunul.

…prefer să-mi amintesc cum băteam Stadionul tineretului, Ștrandul studențesc, cărând după noi
o armată de prieteni, ca să încigem o altă revanșă de fotbal, fiindcă nu-i plăcuse scorul celei
anterioare.

…prefer să-mi amintesc cum, abia scăpați de repetenție și luând o restanță la slavă veche ori
gramatică istorică, ne-am dus la Gambrinus unde el, ca de obicei, a comandat doar o friprură şi
doi mici, eu o friptură și patru mici, pentru ca eu să n-am timp nici să termin doi dintre mititei, în
vreme ce el îşi terminase friptura, mititeii,iar acum se înfrupta și din ai mei. ”Dorinache,
mănânci prea mult…” Apoi s-a prăpădit de râs.
…prefer să-mi amintesc cum, ajunși în față la CCA, l-a apucat din nou râsul și mi-a spus:
”Trebuie să punem şi noi, dracu’, mâna pe carte, că ne facem de râs. Şi mai suntem şi copii de
dascăli…”

…prefer să-mi amintesc cum venea cu un poem ori altul al Constanţei, mi-l citea şi apoi făcea o
moacă de marţian. ”Adică?”, întrebam. “Bă, tu tot nu înţelegi? Dacă e o poetă mai mare ca
mine?” ”Păi, cam este…” ”Du-te dracu’… Ai înnebunit.” Fireşte.

…prefer să recitesc dedicația pe care mi-a dat-o pe Ulrasentimente, prima lui carte cu o prefață
de Matei Călinescu și cum mi-a spus ”Până nu-mi dai și tu o dedicație pe prima ta carte, nu mă
las. Dacă mă enervezi, ţi-o scriu eu…” Am scris-o eu, până la urmă, dar a trebuit să aştepte vreo
zece ani, el, care era tot timpul grăbit în legătură cu ceva.

…prefer să-mi amintesc cum ne-am dus în trei, studenţi – el, Ion Alexandru și eu – înainte de-un
Crăciun, la o crâșmă de pe lângă Piața Unirii să bem țuică fiartă și să mâncăm şorici; cum Ion
se învolbura din ce în ce mai tare și a luat-o iarăşi de la capăt că trebuie să tragem o revoluție și
să izbăvim neamul românesc și cum Adrian, speriat că aude cineva ce trăncănim, i-a spus
”Ioane, până să facem revoluția aia, mai învață și tu ceva românește”, cum Ion a rămas
încremenit, cu ochii săi îngereşti ţintiţi spre tavan și a izbucnit în lacrimi iar eu m-am enervat i-
am vărsat lui Adrian ceaşca de ţuică fiartă peste bucata de şorici.

…prefer să-mi amintesc cum am stat amândoi pe la poarta spitalului în ziua în care Constanța a
născut-o pe Ioana şi cum seara am bătut oraşul ca şi cum era doar al nostru. Chiar era, în seara
aceea.

… prefer să-mi amintesc cum, aflând de la maică-mea că la Școala militară de ofițeri de rezervă
de la Bacău, de care el scăpase, eu intrasem într-o mare belea și eram cărat de la arest la toți
generalii și pe la tribunalul militar, l-a sunat în disperare pe poetul-militar Nicoale Tăutu și i-a
spus că trebuie să facă pe dracu în patru și să mă scape de cei doi ani de batalion disciplinar care
mă aşteptau: ”Domnu Tăutu, dumneavostă înţelegeţi – e vorba de prietenul meu…Ce tot vorbim
aici? Cum, adică, să facă puşcărie şi batalion disciplinar?…”
…prefer să mi-l amintesc agitând pe toată lumea că trebuie apărată Reconstituirea lui Lucian
Pintilie fiindcă e o capodoperă şi dacă i se face lui Pintilie nedreptatea asta, suntem cu toţi nişte
nenorociţi.

…prefer să-mi amintesc cum, în așteptarea unei miuțe pe Stadionul tineretului m-a prevenit “Să
nu te pună dracu’ să-i dai Șorțulețul (aveam damblau să strecor mingea printr picioarele
adversarului) lui nea Jean, că ăsta e ranchiunos rău” și cum după ce nu m-am abținut să-i dau
Șorțulețul lui nea Jean, mi-a spus “Dorinache, Barbu n-o să te iartă niciodată.” Barbu nu m-a
iertat niciodată, dar nu din cauza Şorţuleţului. În seara aceea ne-a invitat pe toţi la masă, la
Grădina Triumf.

…prefer să îmi amintesc cum m-a luat pe sus, a năvălit cu mine în biroul lui Marin Preda la
Cartea Românescă și i-a spus că sunt un mare poet, în plus un om de caracter, și că e o porcărie
că nu mi se publică volumul. Așa m-am împrietenit mai târziu cu ”domnul Preda”, care, când era
certat cu Adrian, mă întreba, ”Nea Dorine, ce mai face prietenul ăla al dumitale?” ”Care
prieten?” ”He, He, las că știi dumneata care.” ”Nu știu”, ziceam. Şi adăugam: “ Întrebați-l pe el,
că e și prietenul dumneavoastră.” “He, he, he…”

…prefer să îmi amintesc cum ne-a luat pe Horia Pătrașcu (Reconstituirea), Eugen Seceleanu
(Eternitate locală), pe mine, şi pe o fotoreporteră extraoridinară, Elena Ghera, şi ne-a ne-a trimis
pe Valea Jiului, ”că prea sunt amărâţi oamenii ăia pe-acolo, şi nenorociţii ăştia vor să-i îngroape
de vii.” Când s-a trezit pe masă cu “marfa”, m-a chemat la el în birou, s-a uitat de jur-împrejur şi
a zis: ”Dorine, voi vreți să mă bagați în pușcărie?…” Şi cum, când Cenzura, Secţia de Presă şi
alţii au spus ”Aşa ceva nu se publică!” a pus mâna pe telefon și i-a sunat pe rând pe Cornel
Burtică și pe Dumitru Popescu și repeta: ”Tovarășu’ Secretar, eu nu pot, domne, să-i oblig pe
oamenii ăștia să mintă. Ce-or să creadă despre mine? Eu i-am trimis acolo și acum să le cer să
mintă? Să se ducă tovarăşul Săndescu pe Valea Jiului, să scrie dumnealui numai de bine, că, aşa,
de la Bucureşti, e uşor să tot taie ce scriu alţii, care nu vor să mintă. Auziţi, dumneavoastră,
tovarăşu’ Secretar? Eu nu pot să-i pun pe oamanii ăştia să mintă…”

…prefer să-mi amintesc cum îmi explica că


e de datoria mea să am grijă de genialul
inginer Ion Crișan, ”că doar stă în bloc cu
tine și nenorociții ăștia de la Securitate și
de la Partid nu înțeleg că ăsta e om de
Premiul Nobel. Eugen scrie serialul, tu ai
grijă de Crişan. Auzi, Dorine, fă-te că ai
treabă cu el, că vrei să vorbeşti cu el, nu-l
lăsa să iasă singur din casă, că nenorociţii
ăştia sunt în stare să-l…”
…prefer să-mi amintesc cum mi-a telefonat şi cu un ton iritat m-a întrebat: ”Băi, e adevărat că de
vreo săptămână te tot vezi cu Nichita”. ”Da”. ”Păi, Dorinache, băiatule, de ce te vezi tu cu cel
mai mare duşman al meu?” ”Ca să scriu un articol, un medalion Nichita pentru revistă”. ”Ce să
faci, mă?” ”Ai auzit.” A trântit telefonul. Am scris textul. L-a lăsat să apară. Când a apărut
revista, mi-a spus: ”Băi, acu’, tu să nu profiţi că eu te iubesc şi să-mi faci toate porcăriile astea.
Ai vorbit cu Nichita?” ”Da”. ”Şi ce-a zis despre articol”. ”Nimic”. ”Nimic, nimic? N-a zis
nimic?” ”A zis ceva, dar nu despre articol”. ”Ce-a zis?” ”Să ne vedem diseară, pe la şapte, la
Cina”. ”Adică, voi doi, nu?” ”Nu, noi trei.” ”Trec pe la tine, pe la şase, cu Sârbu şi te luăm. A
dracu’ e pielea pe tine.” Da…

…prefer să-mi amintesc de prima seară a cenaclului, pe strada Slătineanu, și de primele luni ale
acelui vârtej miraculos, de marii poeți sărbătoriți acolo, de marii artiști plastici invitați să
expună de cei care aveau să devină apoi idolii unei generații – Mircea Florian şi Mircea Vintilă,
Doru Stănculescu și Sorin Mingheat, Vali Sterian şi Dan Chebac, Erica Ioja şi Marcela Safciuc,
de toți ceilalți, de noaptea când într-un motel din Alexandria, el, Moțu, Cornel Ionescu,
”Catenele” Ancăi Vijan cu a lor senzațională Păunița Ionescu au tradus ”Blowin’ in the wind” şi
peste câteva săptămâni, mai toată lumea fredona “Vânare de vânt”. Cam asta a şi fost, vânare de
vânt.
…prefer să-mi amintesc de seara în care muncind să facem o antologie Beniuc, de recitat, mi-a
spus “Dacă m-ar lăsa pe mine Beniuc să-i fac o antologie de 50 de poezii, s-ar minuna și el ce
poet bun este” iar eu i-am răspuns ”Și dacă tu m-ai lăsa să-ti fac o antologie de 30 de poezii și
le-ai arunca pe toate celelate 700 sute…” ”Bă, tu ai înnebunit?”. Probabil.

…prefer să-mi amintesc un decembrie 1974, în care, împreună cu Gigi Stanca, am aşteptat
Phoenicşii la Gara de Nord şi cum seara Nicu Covaci şi a lui ceată au aruncat Sala Floreasca în
aer, cum Andrii Popa s-a cântat de nu ştiu câte ori şi cum Ilie Năstase, venit să dea două premii,
mi-a spus: “Domne, e nemaipomentit! Chestia asta chiar se întâmplă? E pe bune?” Da, era încă
pe bune.

…prefer să îmi amintesc cum s-a prefăcut că nu înţelege când i-am spus ”Nici Florian, nici
Cornel, nici Marcela n-or să mai calce pe-aici. Nici alţii. Ai luat-o razna cu totul…” ”Băi, ăsta
mic, mai taci dracu’ din gură cu tâmpeniile tale. Nu pleacă nici unul. Pe mine nu mă părăsesc
oamenii ăştia”.

…prefer să-mi amintesc cum o vreme n-a crezut, apoi n-a vrut să accepte în 1975 că ne
despărțim, pentru ca în ziua în care ne-am despărțit să-mi spună ”Băi, ăsta mic, dacă pleci
acum, noi n-o să mai putem face ce plănuiam când eram studenți”. ”Băi, Grasule, tocmai de-asta
plec, fiindcă nu mai vrei să facem de mult ce plănuisem să facem.” M-a strâns în brațe și mi-a
spus: ”Pleacă, dracu’, până nu mă răzgândesc…” Nici unul dintre noi nu s-a mai răzgândit
vreodată.

…trebuie să-mi amintesc că printe întrebările lui încuietoare, într-o zi a fost şi: “Pe tine, care
dintre versurile mele te sperie?” Am rămas blocat. “Hai, mă, zi. Fii sincer, nu te gândi ce să-mi
spui”. I-am spus: ”Adrian, mă sperie tare rău astea”:
În lumea plină de urmări
Eu sunt un om pe nişte scări,
În sus ce e, în jos nimic,
În jos ce e, în sus nimic.

Vorbesc cu ceilalţi care-au fost


Şi-n sus şi-n jos, şi nu-i dezic,
Eu însumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.

Vecinul meu prăseşte ciori,


Vecina mea prăseşte farduri,
Eu sunt un om pe nişte scări
Şi-un câine bulucind prin garduri.

O dată, de mai multe ori


Căci ce pot fi aceste garduri
Decât căzute, foste scări
Decât căzute, foste garduri.

Pe Păunescu l-am pierdut când a apucat-o pe nişte scări ce i se păreau că duc sus, foarte sus, în
vreme ce eu am crezut că ele duc jos, foarte jos.

Pe Adrian l-am regăsit, vineri, 5 noiembrie 2010, acolo unde a stat pitit tot timpul după ce l-am
pierdut pe Păunescu: în cutia de rezonanţă a sufletului meu.

Nu-mi fac nici o iluzie – posteritatea abia aşteaptă să bulucească şi ea prin garduri. A şi început.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!