A venit iarna

Toamna se terminase. În nopţile de singurătate, pădurea aflată în

goliciunea iernii îşi purtase tristeţea unor zile trăite în visări, care păreau a fi
fară de sfârşit. Apoi a nins temeinic.

Omăturile au acoperit drumurile şi gândurile. Tot ceea ce până mai

ieri era urât şi trist s-a acoperit cu alb. În veşmintele lor noi, stejarii cei grei
păreau de sticlă. Gerul şi-a lăsat porţile larg deschise pentru întâlnirile cu
mistreţii. Ploaie de argint a căzut pe crestetele copacilor. Din tufării, ies la
lumină piţigoii galbeni, jucându-se de-a v-aţi ascunselea. Pădurea de
promoroacă poartă pe braţele ostenite povara iernii atotstăpânitoare.
Pădurea, ca întotdeauna, e vie, pare numai amorţită. O ciocănitoare, dintre
cele ca scufiţa roşie, şi-a oprit bătăile, sprijinită pe coadă, a rămas într-o
cuminte aşteptare. Un pom şi-a scuturat povara cea grea de omăt stârnind
ecouri. De undeva dintr-un tufiş, a ţâşnit fără veste flacăra roşie a unui
vulpoi. Câte un cocoş care trecea de-a lungul liniei vânătorilor, înghiţea
ducându-se într-ale lui. Două împuşcături, o privire mlădioasă şi câte un
murmur abia înţeles din buze.

Tăcerea pune din nou stăpânire pe împărăţia pădurii.