Când se profilează un „Adio”

Dacă mi s-ar întâmpla într-o bună zi - poate chiar astăzi – să cad victimă terorismului care pare
să-i ţintească acum pe toţi străinii care trăiesc în Algeria, mi-aş dori ca obştea mănăstirii mele,
Biserica mea, familia mea, să-şi amintească de faptul că viaţa mea a fost DĂRUITĂ lui
Dumnezeu şi acestei ţări.

Să accepte că singurul Stăpân al vieţii tuturor nu fost nicidecum străin de această plecare
violentă. Să se roage pentru mine: oare cum mă voi afla vrednic de o asemenea ofrandă? Să ştie
să pună această moarte alături de atâtea altele, la fel de violente, lăsate în indiferenţa
anonimatului. Viaţa mea nu este mai de preţ decât o alta. Nu este nici mai prejos decât o alta. În
orice caz, ea nu are nevinovăţia copilăriei. Am trăit îndeajuns de mult să mă ştiu complice răului
care vai, pare să predomine în lume, şi chiar şi-al celui care m-ar lovi orbeşte.

Mi-ar plăcea ca, la momentul potrivit, să am acea clipă de luciditate care să-mi permită să cer
iertare lui Dumnezeu şi fraţilor mei întru umanitate, iertând în acelaşi timp din toată inima celor
care mi-au greşit.

Nici nu mi-ar trece prin cap să-mi doresc o astfel de moarte; mi se pare important să mărturisesc
aceasta. Nu văd, în fapt, cum aş putea să mă bucur că acest popor pe care îl iubesc să fie acuzat,
fără discriminare, de moartea mea.

Ar fi un preţ prea mare ca ceea ce se va numi, poate, "darul martiriului", să-l datorez unui
algerian, oricare ar fi el, mai ales dacă el va crede că acţionează astfel din fidelitate faţă de ceea
ce consideră el că înseamnă Islamul. Ştiu cu ce dispreţ au fost trataţi, la grămadă, algerienii. Ştiu
ce caricaturizări ale Islamului favorizează un anumit islamism. E prea simplu să-ţi linişteşti
conştiinţa identificând această cale religioasă cu integrismul extremiştilor ei.

Pentru mine, Algeria şi Islamul înseamnă altceva : sunt un trup şi-un suflet. Am mărturisit acest
lucru îndeajuns, cred, în lumina a ceea ce am şi primit de la ele, regăsind aici de-atâtea ori
dreptul fir călăuzitor al Evangheliei, aşa cum l-am învăţat pe genunchii mamei, Biserica mea cea
dintâi, tocmai în Algeria şi fiind de pe-atunci pătruns de respect pentru credincioşii musulmani.

Fără îndoială că moartea mea va părea să lea dea dreptate celor care m-au tratat imediat drept un
naiv sau un idealist : „Ia să ne zică el ce părere are acum despre asta !” Dar aceştia trebuie să ştie
că astfel voi fi fost în sfârşit eliberat de acea curiozitate care mă rodea cel mai mult. Acum, cu
voia Domnului, voi putea să-mi adâncesc privirea în cea a Tatălui pentru a-i contempla împreună
cu El pe fiii Islamului aşa cum îi vede El, străluminaţi de slava lui Hristos, roade ale Patimii sale,
împodobiţi cu darul Duhului a Cărui tainică bucurie va fi întotdeauna aceea de a crea comuniune
şi de a (ne) readuce la asemănare, jucându-se cu deosebirile (dintre noi).

Pentru viaţa aceasta pierdută, care este în întregime a mea şi întregime a lor, îi aduc slavă lui
Dumnezeu care pare să fi vrut să o închine cu totul acestei BUCURII faţă de toate şi în ciuda a
toate. În acest MULŢUMESC în care este cuprinsă de-acum toată viaţa mea, vă păstrez, desigur,
şi pe voi, prieteni de ieri şi de azi şi pe voi, prietenii mei de-aici, alături de mama şi de tatăl meu,
de surorile mele şi de fraţii mei şi de toţi ai lor – rod însutit, precum ni s-a făgăduit !

Şi ţie, prietene din ultima clipă, ţie care nu vei fi ştiut ce făceai. Da, îmi doresc ca acest
MULŢUMESC să fie şi pentru tine, cum este şi-acest „ADIO” pe care l-ai voit pentru mine. Şi
fie-ne dăruit să ne reîntâlnim – tâlhari fericiţi – în Paradis, cu voia Domnului, Tatăl nostru al
tuturor. AMIN!

Inch’Allah!

Fratele Christian de Chergé

Alger, l decembrie 1993.

Tibhirine. l ianuarie 1994.