Lucian Blaga. Ipostaze erotice ale cuplului.

A iubi „este un prilej măreţ, pentru fiecare în parte (…) să devină în sinea lui ceva, să devină
lume, lume pentru sine de dragul altcuiva.” Ceea ce îl urcă pe om la superioritatea condiţiei sale,
ceea ce îl întregeşte şi-l defineşte e sentimentul, datoria nobilă şi plăcută de a-şi iubi aproapele ca
pe sine însuşi, de a face din el oglinda propriei identităţi, de a găsi în el/ea jumătatea monadică
necesară întregului, întru fericirea cuplului. Mihai Eminescu este cel care a surprins într-un mod
cu totul genial acest imperativ al fiinţei vitregite de iubire: „Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o
vrei…că-n tine/ E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,/ C-acel demon plânge, râde,
neputând s-auză plânsu-şi/ Că vrea spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi./…/ S-ar pricepe pe
el însuşi acel demon…s-ar renaşte,/ Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte/ Şi,
pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i cu nesaţiu/ El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi
Horaţiu./ Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi/ Umbra umedă din codrii, stelele ce
ard de-a pururi…” (Scrisoarea V). Atât de eminescian e poetul din Lancrăm, însă afirm acest
lucru fără a urmări vreo filiaţie, ci doar pentru a nuanţa o structură afectivă similară, de
adâncime, dar mai modernă! Erosul devine factor de transfigurare a geografiei interioare şi
exterioare, a universului lăuntric al eului erotizat, cât şi a micro- şi macrocosmosului. De la
Poemele luminii şi până la postume simţim pretutindeni dimensiunea abisală şi cosmogonică a
erosului blagian. Dacă iubita rilkeană „ademenit-a hăuri de vremi/ în făptura iubitului”, dacă
iubita eminesciană este focalizată în noaptea „ochilor păgâni şi plini de suferinţi” ce „îi lăsară din
bătrâni/ părinţii din părinţi”, iubita lui Blaga e o minune a luminii dintâi: „Lumina ce-o simt
năvălindu-mi/ în piept când te văd – minunato,/ e poate că ultimul strop/ din lumina creată în
ziua dintăi” (Lumina). Blaga vizează subtil atât ancestralitatea iubirii, cât şi diafana ei evoluţie,
sacralitatea ei, ca punct de geneză a lumii şi a omului, gest de dumnezeiască iubire pentru tot ce a
primit duh întru fiinţare. Idealizarea iubitei, ajunsă la limita sacrului, primeşte conotaţii cristice,
de a fi întruparea iubirii lui Dumnezeu – „lumină din lumină”.

Eul erotizat cunoaşte la Blaga mai multe etape. Cea dintâi etapă, ipostază, este cea a eului
„stihial”, înţeles în sensul dezlănţuirilor dionisiace sau în sensul abandonului contemplativ al
omului ce meditează asupra precarei sale condiţii biologice, aflat la capăt de „aventură”
existenţială. În poezia Inima întâlnim hieratismul de atitudine şi retorica până în finalul cu ton
profetic în care apare şi idealul supraomului: „O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu/ bătăi de
plumb,/ atunci îmi strigă îndrăzneaţă/ că peste veacuri lungi şi goale şi pustii,/ când Dumnezeu se
va-ndemna,/ să fac-o altă lume/ şi-o omenire/ din neamuri mari de zei, Stăpânul bun va plămădi
atunci din lutul ei/ pe noul Adam.” Gestul de cufundare în mitologic îmi pare făcut din dorinţa ca
eul liric să aibă un nou început din care subiectivismul viziunii să dea drumul „cântecului
făpturii”, cântecului facerii, căci Blaga – după cum afirmă Eugen Simion, referindu-se la
postumele blagiene – este „un poet al facerii” în întreg universul său liric. Cheia mitologică a
procedeului literar blagian constă în similitudinea dintre trupul uman – închisoare a sacrului şi
poezia – închisoare a unui tâlc ideatic. Ruga poetului şi a lectorului este dezamăgirea, respectiv
descătuşarea pentru revelarea nemarginilor de gândire şi simţire şi „întrezărirea la orizont” a
Absolutului: „O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/ să nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un
rob în temniţă – încătuşat./…/ şi – aprins în valuri de lumină/ să joc/ străfulgerat de – avânturi
nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine…” (Vreau să joc). Entuziasmul dionisiac şi
suflul profetic se concretizează într-un strigăt al unei naturi stihiale ce imaginează scenarii
cosmice amintind fie de zborul astral al Luceafărului eminescian ( „Pământule, dă-mi aripi:/
săgeată vreau să fiu să spintec/ nemărginirea,/ să nu mai văd în preajmă decât cer,/ de-asupra cer/
şi cer sub mine…”), fie de trupul – cavou al sufletului arghezian, fie de „temniţa din ars, nedemn
pământ!” a lui Ion Barbu. Blaga, asemenea orficilor, credea că în om trăieşte închis un zeu, că
trupul nostru e o nedemnă temniţă a sacrului, ce poate fi sfărâmată prin asceze şi ritualuri sacre.
Dacă universul este o creaţie frumoasă, relaţia dintre eul liric şi această creaţie nu poate fi decât
erotică – ne sugerează în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi
şi buze şi morminte.” Pătrunzând în semnificaţiile metaforelor, putem confirma că „lumea e o
cântare” în care eul fragmentar are sentimentul unităţii cu întregul lumii, iar acest sentiment e
alimentat de flacăra iubirii, căci „a iubi e primăvară” în ciclică renaştere a sufletului, într-o
beatitudine dezlănţuită, dincolo de graniţele raţiunii şi chiar ale inimii: „Spre soare râd/ Eu nu-mi
am inima în cap/ nici creieri n-am în inimă:/ Sunt beat de lume şi-s păgân!/ Dar oare ar rodi
ogorul meu/ atâta râs făr’de căldura răului?/ Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,/ De n-ai fi
frământată;/ Sfânto,/ de voluptatea-ascunsă a păcatului?/ De unde-şi are raiul-/ lumina? –Ştiu: Îl
luminează iadul/ Cu flăcările lui!” (Lumina raiului).

Tumultul erotic nutrit faţă de Cornelia Brediceanu îl determină pe studentul vienez să i se

confeseze în scris: „Pe-un eretic ca mine trebuie să-l iubească o păgână.” „Strălucitoare, mândră
şi păgână” sunt atributele fiinţei iubite, care, deşi pluteşte în indeterminare, reprezintă simbolul
unei forţe vital – spirituale ce se manifestă exploziv, ca şi îndrăgostitul pătimaş şi dezlănţuit: „În
noaptea asta-n care cad/ atâtea stele, tânărul tău trup/ de vrăjitoare-mi arde-n braţe/ ca-n flăcările
unui rug./ Nebun,/ şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui/ puterea, sângele, mândria, primăvara,
totul” (Noi şi pământul).

Spiritul heraclitean dă imaginarului blagian un regim diurn. Deşi, dintre cele patru elemente
presocratice, pământul apare foarte des simbolizând condiţia fatală a umanului, totuşi eul erotizat
de fatala lege a universului aspiră spre vipiile focului, simbol şi poartă deschisă spre împlinirea
dorinţelor şi izbăvirilor umane. „Aprins în valuri de lumină […] străfulgerat de-avânturi
nemaipomenite” (Vreau să joc), cu o sete „de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,/ o sete de
lume şi soare” (Lumina), în Nu-mi presimţi? identifică în nebunie, văpaie, iubire – viaţa,
pasiunea, cunoaşterea; iubirea – cunoaştere vizează absolutul, sacrul din adâncurile sufletului
iubitei: „Nu-mi presimţi iubirea când privesc/ cu patimă-n prăpastia din tine,/ şi-ţi zic:/ O,
niciodată n-am văzut pe Dumnezeu/ mai mare!?”

Iubirea presupune ardere totală, foc purificator, sublimarea eului biologic. După noaptea de
ardere erotică: „În zori când ziua va aprinde noaptea,/ când scrumul nopţii o să piară dus/ de-un
vânt spre apus,/ în zori de zi aş vrea să fim şi noi/ cenuşă/ noi şi pământul” (Noi şi pământul).
Dacă admitem că omul e „ţărână din ţărână”, atunci cenuşa îndrăgostiţilor ne apare ca produs
sublimat de iubire ce se întoarce la Marele Tot, pământul fiind, aici, simbol al eternităţii, ca al
patrulea element al Universului. Dacă Eminescu îşi imagina stingerea în singurătate, ca geniu
nefericit ( „Ci eu voi fi pământ/ În singurătate-mi” – Mai am un singur dor), dorul lui Blaga e
cald şi, prin aceasta, mai uman, în doi – cuplul erotizat atingând absolutul „orei de iubire” întru
autocunoaştere, atât de cântat de eul liric eminescian. Blaga sublimează suprema ardere a lui
Gaston Bachelard: „În sânul focului, moartea nu e moarte.” Flacăra e semnul capacităţii
sufletului de a transcende, reala cunoaştere putându-se realiza doar prin stările ce posedă
calitatea arderii extreme, în supremă tensiune şi extaz. Dacă sufletul e „o scânteie din focul
universal”, cum credea Heraclit, atunci arderea nu-i pierdere, ci o prefacere, un început de ciclu,
în care viaţa şi moartea ne apar doar ca limite iluzorii: „Ne pierdem ca să ne-mplinim./ Mergând
în foc, mergând în spini,/ ca aurul ne rotunjim/ şi ca ispita prin grădini” (Solstiţiul grădinilor).
Dacă inima e vatră a focului, iubirea e flacăra lui sacră – căci Dumnezeu arde din iubire – sau
păgână. Bipolaritatea eului liric e declarată în Pax magna. Deşi se simte „un picur de dumnezeire
pe pământ”, totuşi „dracul nicăiri nu râde mai acasă ca-n pieptul” său, căci, spune Blaga,
„Dumnezeu şi cu Satana […] s-au împăcat/ în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet/ credinţa
şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna./ lumina şi păcatul/ îmbrăţişându-se s-au înfrăţit în mine-ntâia
oară”. Astfel, sufletul se identifică cu Marele Tot: după cum lumina se desprinde din întuneric,
tot aşa stropul de dumnezeire e îngemănat cu cel diavolesc. După cum în eul liric coexistă
Dumnezeu şi Satana, sfinţenia şi păcatul, la fel se prezintă jumătatea monadică, femeia iubită.
Femeia – adiere, femeia – mireasmă a lui Arghezi ne întâmpină şi la Blaga, ca minune întrupată
şi ambră zeiască: „Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii/ cu palmele-amândouă cum
cuprinzi/în suflet o minune”. În sufletul ei se află imensităţi şi adâncimi neexplorate, fiinţa ei
fiind enigmă atât pentru eul îndrăgostit ( „Femeie,/ ce mare porţi în inimă şi cine eşti” – Dorul),
cât şi pentru Dumnezeu – Creatorul ( „Nici Dumnezeu n-a auzit, ce i-a şoptit anume [şarpele
când îi întinse Evei mărul]/cu toate că a ascultat şi el./ Şi Eva n-a voit s-o spună nici lui/ Adam –
Eva).
Principiul feminin e principiu existenţial, mister al creaţiei, căci „femeia ascunde sub pleoape-o
taină” (Eva). Eul erotizat, cuprins de voluptatea pierderii „în marea de lumină” sau „în marea de
întuneric”, vede în iubită pe Zeiţa – Mamă, născătoare de lumină şi întuneric: „Frumoaso, ţi-s
ochii-aşa de negri încât seara/ când stau culcat cu capu-n poala ta/ îmi pare/ că ochii tăi, adâncii,
sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea […]/ acoperind pământul/ c-o mare de-ntuneric./ Aşa-
s de negri ochii tăi/ lumina mea” (Izvorul nopţii).

Dar femeia nu poate rămâne pe treapta frumosului intangibil, evanescent ( „Când sunt cu tine/
mă simt nespus de-aproape/ de cer”, sau „parc-aş fi pribeag pe-un alt tărâm”, când ea îi spune
dorul), chiar dacă e cauza iluminării lui interioare, căci „Lacomi şi flămânzi îmi strigă ochii,/
veşnic nesătui ei strigă/ după ochii tăi – scăpărătorii - / cari de luminoşi, ce-ţi sunt copilo,/ nu văd
niciodată umbre” (Primăvară). Saţietatea nesatisfăcută de ochi, de privire, cheamă în ajutor
urechea, pentru o percepţie orfică în stare a-i da sentimentul veşniciei: „Mai cântă-mi înc-odată
dorul tău,/ să te ascult/ şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,/ din care înfloresc aievea –
veşnicii” (Dorul).

Temător că timpul inexorabil va ofili ceea ce a iubit şi n-a îndrăznit să atingă pentru a nu întina
puritatea icoanei, îndrăgostitul, având previziunea toamnei ce va ucide florile şi iubirea, o
avertizează: „O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaie/ de primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorul/
şi-ţi va răpi petalele şi zorile lăsându-ţi doar amurgurile grele şi pustii” (O toamnă va veni).
Pentru a nu privi cu târzii regrete „icoana stelei ce-a murit”, el îi prezintă alternativa, la fel de
elegant, din partea unui eu horaţian căruia nu vrea să-i scape „clipa”: „Eu nu mă căiesc,/ c-am
adunat în suflet şi noroi - / dar mă gândesc la tine […]/ că sufletul mi-aşa curat,/ cum gândul tău
îl vrea,/ cum inima iubirii tale-l crede./ Vei plânge mult atunci ori vei ierta?/ Vei plânge mult ori
vei zâmbi/ de razele acelei dimineţi,/ în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:/ - Vei plânge mult
ori vei zâmbi). Simţim aici femeia ca „aducere – aminte” pentru triumful vieţii asupra morţii.
Aşadar Poemele luminii ne relevă un eu erotizat bipolar, cu stări sufleteşti doar aparent
contradictorii, izvorâte dintr-un tumult erotic tineresc, dintr-o inimă, în relaţie cu Arborele vieţii,
al universului, cu viaţa spiritului, cu conotaţii titaniene, cristice, umane. Erosul din perioada de
tinereţe ni se relevă ca factor transfigurator de sine şi de lume, energie integratoare şi
regeneratoare, factor cosmic, pornit dintr-un idealism romantic.

Dacă Poemele luminii exprimă o acută năzuinţă a dez – mărginirii fiinţei, a disipării până la
contopire cu Marele Tot, Paşii Profetului aduce un plus de concreteţe eului erotizat în ipostază
„panică”, femeii ca simbol al elementarităţii şi erosului cu deschidere spre natura primară –
cadru scenic în care se joacă spectacolul iubirii. Volumul vine ca o sublimare artistică a
aforismului blagian „Când cauţi comori, nu sapi în nori, ci în pământ”. Tăcerea şi abstinenţa nu
înseamnă şi absenţa dorinţei erotice, suav diafanizată într-o natură plină de cântecul feminin,
simţită ca vară a sufletului şi impuls erotic: „Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului/ şi
cântă./ Eu zac în umbra unor maci,/ fără dorinţe, fără mustrări, fără căinţi/ şi fără-ndemnuri,
numai trup/ şi numai lut./ Ea cântă/ şi eu ascult./ Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul” ( În lan).
Iubita e-o nimfă răsărită din papură, cu verdeaţă-n păr, „o undă vrea să o cuprindă şi nisipuri
prind să fiarbă”, când ea „mlădie”, îşi varsă „trupul gol în iarbă”, „ca dintr-o amforă rotundă”.
Extaziat în faţa contururilor ei statuare, gestul atingerii tandre urmează firesc în poezia Zeul
aşteaptă, alteori principiul feminităţii glisează dinspre sugestiile de mitic – sculptural spre cele de
orfic, imaginată ca „lagăr chtonian” al lumii ca o cântare, în care eul cu dorinţe refulate „se
copilăreşte”, ascunzându-se pentru a zăcea „în umbra unor maci”.
Erosul are şi în acest volum funcţia de energie integratoare, manifestându-se în largi gesturi de
cuprindere atât a fiinţei iubite, parcă risipită în lumea înconjurătoare, ( „Mâni tomnatice întinde
noaptea mea spre tine/ şi din spuma de lumin-a licuricilor verzui/ ţi-adun în inimă surâsul…” –
Înfrigurare), cât şi a întregului cosmos pe care îl vrea spaţiu sufletesc dionisiac ( „Când aş iubi,/
mi-aş întinde spre cer toate mările/ ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi;/ spre cer/ să-l
cuprind,/ mijlocul să-i frâng/ să-i sărut sclipitoarele stele” – Daţi-mi un trup voi munţilor).
Ciclul de mini-texte erotice, Versuri scrise pe frunze uscate de vie, caligrafiază în stil oriental
sugestiile erotice ale îndrăgostitului ascuns sub alte măşti – Hafis, Psalmistul, Anacreon, Misticul
– amintind de modalităţile lirice vechi.

Întreaga lirică din volumele ce vor urma, În marea trecere, Laudă somnului, La cumpăna apelor,
La curţile dorului, exprimă pierderea iubirii, înstrăinarea, singurătatea, umilinţa unui pustnic ce
merge inevitabil spre moarte ( „Azi tac aici, şi golul mormântului/ îmi sună în urechi ca o talangă
de lut./ Aştept în prag răcoarea sfârşitului./ Mai este mult?” – Călugărul bătrân îmi şopteşte din
prag).
Licăririle erotice sunt puţine, pierzându-şi frăgezimea bucolică şi exterioară. Peisajul se
interiorizează, imaginea îşi pierde seninătatea descriptivă, atmosferizând elementele descriptive
într-un strigăt patetic, poezia, în întregime, devine o mare imagine, un simbol al unei stări
afective.
Elegie, din Laudă somnului, aduce sentimentul elegiac al pierderii iubitei. Gestul cuprinderii ei
din tot ce-ar putea s-o reţină nu mai are loc, întrucât întrebările rămân fără răspuns. Dureros e că
toate au rămas la fel, că inima îndrăgostitului e aceeaşi urnă a jarului, peste care se aşterne
cenuşa amintirilor, şi-n care se varsă „drumurile” cuplului de altădată, numai ea, iubita, nicăieri,
( „Din valurile vremii/ Nu pot să te cuprind” – ar spune Eminescu): „Tremură aceeaşi apă şi
frunză/ la bătăile aceluiaşi ceas./ În ce tărâm şi-n ce somn te-ai oprit?/ Cerească subt ce iarb-ai
rămas?/ Se revarsă în mine drumurile/ toate pe cari ai umblat./ Oglinda-ţi mai păstrează chipul/ şi
după ce-ai plecat”. Rotundul oglinzii sugerează întregirea cuplului, visul monadic.
Revenind în spaţiul natal, satul, sentimentul neîmplinirii şi al alienării cuplului dispare, ipostaza
eului problematic e înlocuită de cea a eului regăsit care îndeamnă iubita la oprirea clipei şi a
paşilor: „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat/…/ Aici
se vindecă setea de mântuire” (Sufletul satului). Acum domină expresia unui sentiment de
împăcare, de regăsire a echilibrului interior, şi, de ce nu?, a unei noi primăveri a iubirii, când,
după un drum lung prin „lumea neagră”, simte că doar iubirea are puterea de-a împlini, de-a
consolida, de-a pune inel: „Vedeam, umblam, dar încă nu eram./ Prin anul lung, ah lung, de
altădat’/ de-abia iubirea m-a întemeiat” (Anii vieţii). Cuplul erotic se împlineşte în condiţia lui de
natură: „Ne pierdem ca să ne-mplinim./ Mergând în foc, mergând în spini,/ ca aurul ne rotunjim/
şi ca ispita prin grădini” (Solstiţiul grădinilor). Deloc singuratic, eul erotizat nu uită puterea „în
doi”, rugând zeii să-i apere iubita, (ipostaza eului protector): „Şi vine toamna iar/ ca dup-un
psalm aminul./ Doi suntem gata să gustăm/ cu miere-amestecat veninul./ Doi suntem gata s-
ajutăm/ brânduiele ardorii/ să înflorească iar în noi/ Şi-n toamna-Aceasta de apoi/…/ Ce gânduri
are soarele cu noi - / nu ştim, dar suntem doi” (Cântec în doi).

O ultimă ipostază erotică a cuplului este aceea a Femeii – Penelopă şi a eului liric, un fidel Ulise,
ce-şi încheie călătoria întru cunoaştere, în „necuvânt”: „De pe liman ce bine-i/ să stăm în
necuvânt - / şi, fără de-amintire/ şi ca de subt pământ,/ s-auzi, în ce tăcere/ cu zumzete de roi,/
frumuseţea şi cu moartea/ lucrează pentru noi” (Ulise). Şi totuşi „Noi încă pe pământ şi-n lume-
am dat/ de-o apă peste care nu se trece”. Înseamnă că „Răsună a-nceput./…/ Răcoare e şi arde
împrejur./ Voi-va pasul să se mai întoarcă?/ Din albul nor, din caier spre azur,/ ursita ar putea fir
nou să toarcă” (Poveste).