Locul curentelor moderniste de avangardă în cadrul modernismului

În definiția sa largă, termenul „modernism” desemnează gândirea, caracterul sau practica modernă. Mai
concret, acesta descrie un set de tendințe culturale și o serie de mișcări culturale asociate, care își au originea în
modificările de mare anvergură produse în societatea occidentală la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului
XX. Modernismul constituie o revoltă împotriva valorilor conservatoare ale realismului. Termenul cuprinde activitatea și
operele celor care au simțit că formele tradiționale de artă, arhitectură, literatură, religie, organizare socială, dar și viața
cotidiană au devenit depășite în contextul noilor condiții economice, sociale și politice ale unei lumi industrializate, în
plină dezvoltare.

Modernismul a respins certitudinile gândirii iluministe, dar și încrederea în existența unui Atotputernic Creator.
Aceasta nu înseamna că toți moderniștii au respins religia sau toate aspectele gândirii secolului luminilor, ci, mai
degrabă, faptul că ei au pus sub semnul întrebării axiomele epocii anterioare.

Ca mișcare literară, modernismul a atins apogeul între 1900 și mijlocul anilor 1920, abordând probleme estetice
similare cu cele ale formelor contemporane non-literare de artă modernistă, cum ar fi pictura. De exemplu, scrierile
abstracte ale Gertrudei Stein au fost comparate adesea cu cubismul fragmentar și multiperspectival al prietenului ei,
Pablo Picasso. Tematicile preocupării generale a literaturii moderniste au fost bine rezumate de către sociologul Georg
Simmel: „Cele mai profunde probleme ale vieții moderne derivă din necesitatea individului de a-și păstra autonomia și
individualitatea existenței în fața forțelor sociale copleșitoare, a patrimoniului istoric, a culturii externe și a tehnicii de
viață”.

Principalele caracteristici stilistice ale literaturii moderniste sunt: discursul indirect liber, fluxul gîndirii și al memoriei,
juxtapunerea caracterelor (de exemplu, un înger și un diavol care sunt prieteni), utilizarea pe scară largă a miturilor clasice, folosirea
figurilor de stil, a jocurilor de cuvinte, satira, ironia, psihanaliza, discontinuitatea narațiunii, utilizarea neconvențională a metaforelor,
prezența mai multor perspective asupra subiectului. Printre caracteristicile tematice se numără: decăderea normelor sociale (criza
valorilor), separarea semnificațiilor și a sensurilor de context, întruchiparea realistă a semnificațiilor sociale, singurătatea spirituală,
disperarea în fața viitorului incert, alienarea, dezamăgirea, respingerea istoriei, a sistemelor sociale învechite, protestul față de
gândirea și morala tradițională, față de religie, substituirea trecutului mitic, cele două Războaie Mondiale și efectele lor asupra
umanității.

Printre autorii moderniști se numără: Knut Hamsun (al carui roman Foamea ar putea fi considerat primul roman
modernist), James Joyce, Mihail Bulgakov,  TS Eliot, Gertrude Stein, HD, Virginia Woolf, Marcel Proust, John Steinbeck, Dylan
Thomas, DH Lawrence, Paul Laurence Dunbar, Ezra Pound, Mina Loy, MacDiarmid Hugh, William Faulkner, Toomer Jean, Ernest
Hemingway, John Dos Passos, Katherine Anne Porter, EM Forster, Rainer Maria Rilke, Franz Kafka, Robert Musil, Joseph
Conrad, Andrei Belîi, BM Yeats, F. Scott Fitzgerald, Luigi Pirandello, Katherine Mansfield, Jaroslav Hašek, Samuel Beckett, Menno ter
Braak, Robert Frost, Boris Pasternak, Djuna Barnes, Patricia Highsmith, Sherwood Anderson, Mervyn Peake, Ivan Cankar.

. Termenul „avangardă” își are originea în jargonul militar din limba franceză, desemnând detașamentul care explorează

terenul necunoscut pentru a pregăti înaintarea grosului trupei („avant-garde – înaintea gărzii”). Implicaţiile militare evidente ale
conceptului indică, pe bună dreptate, atitudini şi orientări pe care avangarda le datorează direct conştiinţei mai largi a modernităţii
— un simţ acut al militantismului, elogiul nonconformismului, o vocaţie a vizionarismului curajos afirmată şi, într-un plan mai ge -
neral, încrederea în victoria finală a timpului şi a imanenţei asupra tradiţiilor care încearcă să se prezinte drept eterne, imuabile şi
transcendent determinate. Tocmai alianţa modernităţii cu timpul şi încrederea ei durabilă în conceptul de progres au făcut posibil
mitul unei avangarde eroice şi conştiente de sine, aflată în luptă pentru viitor. La început, conceptul de avangardă nu a fost, practic,
altceva decît o versiune radicalizată şi puternic utopizată a modernităţii. Avangardismul este caracterizat prin spiritul de frondă, prin
negarea violentă a formelor de artă consacrate, căutând proclamarea noului. Artiștii avangardei dau dovada unui activism susținut și
se concentrează asupra creației ca proces, neinteresându-se de rezultatul ei (opera). Acțiune de șoc, avangarda are funcție
regeneratoare și deschizătoare de drum în arte. Importanţa covîrşitoare a elementului negativ în programele concrete ale diferitelor
avangarde artistice dovedeşte că, în ultimă instanță, ele fac jocul unui nihilism atotcuprinzător, a cărui consecinţă inevitabilă este
autodistrugerea (un exemplu revelator este dadaismul, cu estetica lui sinucigaşă a „antiartei pentru antiartă").
 Reprezentanții cei mai cunoscuți ai avangardei din literatura universală au fost Tristan Tzara, Hans Arp, Marinetti, André
Breton.

Una dintre cele mai utile și mai valoroase analize ale avangardismului ca fenomen cultural aparține eseistului Italian Renato
Poggioli („Teoria dell'arte d'avanguardia”). Urmărind aspectele istorice, sociale, psihologice și filosofice ale avangardismului, Poggioli
ajunge dincolo de cazurile individuale ale artei, poeziei și muzicii, pentru a demonstra că că reprezentanții avangardismului
împărtășesc anumite idealuri și valori, care se manifestă în stilul de viață non-conformist, avangardismul fiind astfel o varietate sau o
subcategorie a culturii boeme.

Cele mai cunoscute curente moderniste de avangardă sunt dadaismul, futurismul și cubismul.

Dadaismul (în franceză „dada” – căluț pentru copii) este o mişcare artistică nihilistă de avangardă care a înflorit
în special în Franţa, Elveţia, şi Germania, din 1916 pînă în 1920 (aproximativ) şi care a fost bazată pe principii deliberate
de iraţionalitate, anarhie, cinism, respingerea legilor frumuseţii şi ale organizării sociale. Originea numelui (cea mai
populară) se referă la o reuniune ce a avut loc în taverna „Voltaire” din Zürich, în cadrul căreia un cuțitaș de hîrtie
introdus într-un dicționar francez-german a subliniat cuvîntul „dada”. Grupul l-a preluat imediat, considerîndu-l potrivit
pentru creațiile lor anti-estetice și activitățile de protest generate de dezgustul pentru valorile burgheze și de disperarea
în fața Primului Război Mondial.

Jean Arp, Richard Huelsenbeck, Marcel Iancu, Sophie Taeuber şi Tristan Tzara au fost printre primii
reprezentanți ai dadaismului, care se întruneau la „Voltaire”. Revoluţia Dada a fost concepută şi alimentată de către acest
grup divers și pasionat. Artistul german Hans Richter relata că exista o atmosferă foarte încărcată la cabaret, care a unit
acest grup divers într-un scop comun: "Se părea că incompatibilitatea caracterelor, a originilor şi a atitudinilor, care a
existat între dadaişti, a creat tensiunea ce i-a oferit aceastei adunări fortuite de oameni din toate colțurile lumii, forța sa
unitară și dinamică".
Uniţi în frustrare, în deziluzia lor față de război şi în dezgustul pentru cultura care l-a permis, dadaiştii au simţit
că doar insurecţia şi protestul ar putea exprima pe deplin furia lor. "Începuturile de Dada", remarca Tristan Tzara, "nu au
fost începuturi ale artei, ci ale dezgustului". În același sens, Marcel Iancu declara: "Am pierdut încrederea în cultura
noastră. Totul trebuie să fie demolati. Să începem din nou, după tabula rasa. La Cabaret Voltaire am început prin a şoca
burghezia, prin demolarea ideilor sale de artă, atacând bunul simţ, opinia publică, învăţământul, instituţiile, muzeele,
bunul gust, pe scurt, întreaga ordine dominantă. Prin intermediul serilor gălagioase, pline de muzică-zgomot, poezie,
lecturi abstracte şi alte performanţe, Dada a început să-şi exprime mesajul agresiv. În timp ce serile Dada au devenit în
scurt timp celebre pentru insurecţia şi atacurile puternice asupra artei şi culturii burgheze, știrile despre această mișcare
în plină dezvoltare au ajuns în toate colțurile Europei și chiar în Statele Unite prin intermediul revistelor Dada.
Pentru dadaişti, publicaţiile au servit pentru a distinge şi a defini Dada în multele oraşe în care conceptul s-a
infiltrat, permițînd principalilor săi actori să-şi afirme puterea şi poziţia. Dada a cuprins oraşe din întreaga Europă, însă
fiecare manifestare a fost unică, reflectând climatul artistic şi social specific orașului respectiv. Fiecare „încarnare” Dada a
stimulat o proliferare de reviste noi şi de comentarii care anunţau activităţile Dada, atrăgeau noi membri şi stabileau în
continuare programul mișcării. Cel mai important dintre pamfletele și comentariile dadaiste a fost „Littérature”
(publicat în anii 1919 - 1924), care conținea scrieri de André Breton, Louis Aragon, Philippe Soupault, şi Paul
Éluard.
În „Manifestul Dada”, Tristan Tzara, principalul reprezentant al dadaismului, proclamă: „ Dada: abolirea logicii,
dansul neputincioșilor creaţiei; Dada: abolirea tuturor ierarhiilor sociale şi a ecuațiilor, instituite de valeții noștri pentru
a păstra valorile; Dada: fiecare obiect, toate obiectele, sentimentele şi neclarităţile, fantomele şi şocul precis al liniilor
paralele, sunt arme în lupăa; Dada: eliminarea memoriei; Dada: eliminarea arheologiei; Dada: eliminarea proorocilor;
Dada: eliminarea viitorului; Dada: credinţa absolută și incontestabilă în fiecare zeu produs de spontaneitate. ”
 Către anul 1921 dadaismul dispare. În ciuda încântării inițiale față de Tzara, către 1922 Breton începe să
aibă îndoieli privind intențiile românului în legătură cu Dada. Bufoneriile lui nihiliste și proclamațiile anti-artă,
înviorătoare la început, au devenit rapid obositoare pentru membrii grupului de la Paris care doreau răspunsuri mai
semnificative și mai fructuoase la nemulțumirile lor. Deoarece André Breton începuse să se afirme pe sine și programul
său, între el și Tzara au avut loc numeroase ciocniri. În imposibilitatea de a familiariza Dada cu ideile lor, în scurt timp
Breton și grupul „Littérature” au renunțat la acest curent și s-au despărțit de Tristan Tzara. Practic, în acest moment,
dadaismul este epuizat.