SPRE DEMASCAREA UNUI MIT:

APLICABILITATEA PARADIGMEI REALISTE ÎN

ORIENTUL MIJLOCIU

Motto: “In the Middle East, everything is related to everything else”

(diplomat arab, citat de L. Carl Brown 1984: 16)

Studiul de faţă îşi propune un scop în aparenţă îndrăzneţ, reliefat

integral încă din titlul ales – denunţul tezei larg împărtăşite în literatura de
specialitate privind aplicabilitatea par excellence a paradigmei realiste din
disciplina Relaţiilor Internaţionale în regiunea Orientului Mijlociu. În spaţiul
academic, teza a fost fie decretată explicit - “the Middle East … best fits the
realist view of international politics” (Nye 1997: 148), fie admisă implicit, prin
exemplificarea argumentativă în regiune a unor concepte şi idei specific
realiste – disuasiunea convenţională (Mearsheimer 1983), balanţa ameninţării
(Walt 1987), comportamentul marilor puteri în crize (B. Miller 1995).
În atingerea scopului enunţat, demersul de mai jos este structurat în
patru etape: agregarea unui set preliminar de clarificări conceptuale şi
metodologice, menit pe de o parte a clarifica sistematic conceptele-cheie şi
asumpţiile centrale ale paradigmei realiste (“ceea ce se va aplica), iar pe de
altă parte delimitării regiunii Orientului Mjlociu (“cui se va aplica”); procesul
analitic propriu-zis de verificare empirică a paradigmei în regiune; conturarea
unui set de concluzii de specific evaluativ.

Precizări preliminare
Tripla necesitate de ordin general din sfera academică a • eludării tentaţiilor
epistemologice de sursă post-pozitivistă, de genul interogaţiilor “de unde ştim că ştim ceea ce
ştim”, • a ameliorării problemei incomensurabilităţii paradigmelor (enunţată de Kuhn şi
Lakatoş 1970) şi • a soluţionării dilemei clasice parcimonie-comprehensivitate (vezi Allan
1992) explică includerea peremptorie a prezentei secţiuni în demers. Ea este menită în primul
rând să agrege, în măsura posibilului, un set de asumpţii principale atribuibile comun tuturor
subcurentelor de gândire realistă din RI şi în al doilea rând să delimiteze, dintr-o perspectivă
cât se poate de “value-free”, regiunea Orientului Mijlociu ca arie de aplicare a asumpţiilor
realiste. Totodată, odată efectuate aceste clarificări, un bun instrumentar pentru evaluarea
consecutivă a aplicabilităţii realismului poate fi cel propus de Vasquez (1996: 230 ş.u.). În
viziunea acestuia, există şase criterii, toate standard în filosofia ştiinţelor, utilizabile în
evaluarea unei teorii sau paradigme: 1.) acurateţe (în descrierile oferite); 2.) falsificabilitate
(posibilitatea validării empirice a asumpţiilor); 3.) puterea explicativă; 4.) progresivitate (ca
opusă degenerativităţii, adică nemodificarea nucleului de asumpţii subsecvent testării în
realitate); 5.) compatibilitatea cu cunoaşterea din alte domenii ştiinţifice; 6.) parcimonie şi
eleganţă.

I. Agregarea setului comun de asumpţii realiste asupra relaţiilor

internaţionale
Reducerea paradigmei realiste la un set de asumpţii fundamentale comun autorilor realişti
comportă dificultăţi şi riscuri inerente simplificărilor excesive, opinia predominantă statuând
că “realismul ... nu este o teorie unică, ci o familie de teorii – o paradigmă” (Legro şi
Moravcsik 1999: 9). În cadrul acestei familii, o analiză de mai mare acurateţe sugerează
necesitatea delimitării între trei ramuri evolutive ale tradiţiei realiste de gândire în discipina
relaţiilor internaţionale - realismul clasic (RC), neorealismul (realism structural, RS) şi
realismul neoclasic (RNC), diferenţele dintre ele ţinând de epistemologie, de metodologie şi
respectiv de asumpţii. Astfel, RC se concentrează asupra puterii ca scop al statelor, în timp ce
RS ia în considerare capabilităţile statelor ca mijloc, iar RNC se orientează asupra puterii
statelor tratată ca mijloc; RC caută explicaţia războaielor în natura umană, în timp ce RS şi
RNC operează la nivel sistemic1; metodologic, RC face recurs la analiza istorică, sociologie,
drept internaţional şi chiar teologie, RS la teorii microeconomice, iar RNC la teorii
microeconomice, psihologie socială şi cognitivă, teorie organizaţională, sociologie şi istorie;
în sfâşit, RC şi RNC explică politica externă a unor state particulare, în timp ce RS încearcă să
explice ocurenţa evenimentelor de la nivel internaţional (Taliaferro 2000/01).
Ei bine, tocmai această relaţie de complementaritate între cele trei linii teoretice,
luate câte două în raport cu cea de-a treia, face posibil ca, aşa cum sesiza Garnett (1984: 29),
diferenţele între autorii realişti, chiar dacă uneori de substanţă, să nu atenueze amprenta
inconfundabilă a “stilului intelectual” de tipar realist. Totodată, ea permite şi identificarea
unui set comun de asumpţii care să fie ulterior verificate pe parcursul studiului nostru în
aplicabilitatea lor la regiunea Orientului Mijlociu. Ceea ce rămâne de specificat în fiecar
punct al analizei rămâne nivelul explicaţiei oferite: în timp ce realismul clasic şi cel neoclasic
operează la nivelul a ceea ce Waltz numea „prima imagine” (Waltz, 2001: 49), neorealismul
oferă doar explicaţii la nivelul sistemic, al “imaginii sistemice”.
Din această distincţie rezultă de altfel şi prefaţarea unei probleme pe care demersul
nostru va încerca să o amelioreze – delimitarea regiunii Orientului Mijlociu şi clarificarea
nivelului de analiză la care aceasta poate fi studiată cel mai adecvat. În acest sens, ne pare mai
utilă achiesarea la cadru teoretic şi metodologic al structuraliştilor postwaltzieni ai “Şcolii de

1
teoriile neorealiste sunt teorii ale politicii internaţionale, care urmăresc să explice evenimente internaţionale
precum probabilitatea conflictelor şi crizelor majore, şansele cooperării internaţionale, modurile de agregare a
alianţelor, procesele de înarmare, propensiunea spre conflictualitate a sistemului internaţional, etc; în schimb,
teoriile realiste clasice şi mai ales cele neoclasice sunt teorii de politică externă, care urmăresc să explice
comportamentul extern (ex. doctrina militară, preferinţele pentru alianţe, politica economică externă, tipul
diplomaţiei practicate) al unor state individuale la anumite momente şi chiar să emită predicţii privind răspunsul
concret al unor state la imperativele sistemice (Taliaferro 2000/01: 131-3; Waltz 1979: 72). Astfel, relaţia dintre
tipurile de teorii realiste este una de complementaritate, în sensul în care ele încearcă, fiecare în parte, să explice
lucruri pe care celelelate nu le abordează.
la Copenhaga”; două decenii după Theory of International Politics, Buzan, Wæver şi de
Wilde (1998), luau în discuţie, pentru o mai mare acurateţe analitică, cinci niveluri de analiză:
1.) sisteme internaţionale – cele mai cuprinzătoare conglomerate de unităţi interdependente
(în interacţiune) care nu au deasupra lor alt nivel sistemic; 2.) subsisteme internaţionale
(regionale – cazul pe care noi îl considerăm al Orientului Mijlociu, şi respectiv nonregionale)
– grupuri de unităţi din sistem diferenţiabile în raport cu întregul sistemic prin natura
particulară a intensităţii interacţiunilor şi interdependenţelor lor; 3.) unităţi – compuse din
subgrupuri, organizaţii, comunităţi, indivizi şi suficient de coezive şi independente pentru
diferenţiere şi reprezentare; 4.) subunităţi – grupuri organizate de indivizi în cadrul unităţilor
şi care sunt capabile sau cel puţin încearcă să influenţeze comportamentul unităţilor (ex. prin
birocraţie, lobby); 5.) indivizi.
În sfârşit, dincolo de aceste nuanţări interne familiei realiste, există o posibilitate
semnificativă de identificare a unui corp comun de concepte-cheie şi idei asociate ale
paradigmei realiste. Într-un cadru teoretic propriu, şi fireşte, contestabil în detaliile sale, setul
în discuţie poate fi considerat ca axat pe următoarele elemente: asumpţia anarhiei
internaţionale (asociate puternic, dată fiind incertitudinea, cu ostilitatea internaţională);
asumpţia şi abordarea conformă sta-centrică; conceptul şi practica aferentă a “balanţei de
putere” în nuanţe şi versiuni diferite de la un autor la altul; înrudit ideii anterioare, asumpţia
imposibilităţii sau cel puţin a dificultăţii cooperării în siste, în locul căreia predomină
preocuparea pentru “câştiguri relative” şi practicarea auto-ajutorării (“self-help”, ca principiu
ordonator al sistemului în viziune neorealistă); lupta fiecărui stat fie pentru “putere”
(versiunile realistă clasică şi neoclasică”), fie pentru o poziţie avantajoasă în sistemului
internaţional în termeni de capabilităţi (versiunea neorealistă”). Date fiind relaţiile evidente de
intercondiţionare dintre aceste idei şi concepte, în urmărirea aplicabilităţii lor regionale, ele
vor fi analizate distinct numai în măsura în care separarea lor potenţează gradul de înţelegere
şi explicaţie.
În privinţa anarhiei, aceasta, deşi înţeleasă diferit în asocierile ei cu alte explicaţii şi
prescripţii, constituie o primă şi fundamentală trăsătură comună a tuturor liniilor de gândire
realiste. Înţelegerea conceptului de anarhie de către realiştii clasici se cuvine nuanţată în
sensul inexistenţei unei autorităţi supranaţionale, a unui guvern internaţional (veritabil) căruia
să i se subordoneze ca răspundere statele – de unde proclamarea acestora în teoria realistă ca
principali actori în relaţiile internaţionale. Consecutiv, câtă vreme în interiorul statelor natura
umană este estompată în manifestare prin autoritate politică ierarhică şi lege, în condiţiile
anarhice din sistemul internaţional ea se manifestă nestingherit (vezi şi Butterfield 1949): în
absenţa guvernului internaţional “prevalează legea junglei” (Schuman 1941: 9), iar statele
interacţionează conform modelului “bilelor de biliard” (Wolfers 1962) într-o competiţie
generală nereglementată şi în lipsa oricărei forţe de coagulare a unor interese comune statelor.
Prin comparaţie, pentru neorealişti cauza faptului că în SI “diferitele unităţi se
comportă similar”, în pofida “variaţiilor” ţinând de “atributele lor şi de interacţiunile dintre
ele” (Waltz 1979: 66, 67, 72) nu rezidă în natura umană, ci în specificitatea SI, mai precis în
anarhia şi în constrângerile sale structurale asupra comportamentului statelor2. Waltz distinge
între “două şi numai două” (1979: 116) tipuri posibile de principiu ordonator: ierarhia şi
respectiv anarhia. Comparând sistemul naţional, presupus de Waltz prin excelenţă organizat şi
2
De unde şi o mai mare propensiune a neorealismului comparativ cu realismul clasic în a admite posibilitatea
schimbării SI, anarhia fiind mai susceptibilă la schimbare decât natura umană. De remarcat totodată poziţia net
distinctă a lui Raymond Aron (1962), figură marcantă a celei de a doua generaţii realiste, care consideră că nici
distribuţia puterii în sistem (explicaţia neorealistă) şi nici pulsiunile individuale (explicaţia realismului biologic)
nu sunt suficiente pentru elaborarea unui model explicativ al funcţionării şi evoluţiei SI
nonviolent, cu SI, se decelează cu uşurinţă următoarea diferenţă: principiul ordonator al
societăţilor interne este ierarhia, cu variaţiuni specifice în funcţie de tipul regimului
(democratic, autoritar), principiul “ordonator” al SI fiind, prin contrast, anarhia: “relaţiile
internaţionale se caracterizează prin absenţa unor instituţii cu adevărat guvernamentale”
(2001: 19), astfel încât “nimeni nu e îndreptăţit să comande, nimeni nu e dator să asculte”
(1979: 88). Consecutiv, disociind între haos şi dezordine şi respectiv anarhie (cea din urmă
compatibilă cu ordine, stabilitate şi forme regulate de interacţiune), Waltz consideră că în SI
anarhic ordinea nu este determinată şi asigurată de existenţa unei autorităţi superioare, ci
rezultă din interacţiunile dintre state ca actori formal egali. Cât priveşte actorii, unităţile
sistemelor interne sunt diferitele instituţii care le alcătuiesc (parlament, guvern, etc., şi in
extremis chiar indivizii în sine), în timp ce unităţile politice ale SI sunt [mai ales] statele.
Abordarea stat-centrică reprezintă o a altă trăsătură fundamentală comună autorilor
paradigmei realiste. În viziunea acesteia, singurii actori şi consecutiv unităţi de analiză care
contează în relaţiile internaţionale sunt statele, întrucât acestea cumulează cele mai importante
şi cele mai multe decizii politice.3 Mai mult chiar, apreciind că “miezul substanţei relaţiilor
internaţionale este interacţiunea dintre guvernele statelor suverane” (Platig 1969: 16),
abordarea stat-centrică legitimează însăşi distinctivitatea disciplinei RI: “fără fundamentul
conceptului [de stat, n.n.], cercetătorii ar trebui să renunţe la pretenţia că există ceva unic în
privinţa sferei ‘internaţionale’ sau interstatale’” (Ferguson şi Mansbach 1989: 2). În ce măsură
tocmai unicitatea, specificul Orientului Mijlociu, rezidă în chiar o reprezentare locală
necentrată pe stat, rămâne de stabilit.
În condiţiile de anarhie, scopul oricărui lider de stat în politica externă şi în relaţiile
internaţionale se defineşte conform viziunii realiste clasice ca “raţiune de stat” (raison d’état)
şi constă în promovarea exclusivă a interesului naţional – păstrarea puterii statului pentru a
putea supravieţui (altfel spus, a-şi păstra independenţa) într-un mediu anarhic şi ostil. Similar,
pentru neorealişti, fiecare stat din SI este constrâns în mod automat de structura anarhică să
aplice regula comportamentală a auto-ajutorării (self-help)4. În privinţa acestui principiu,
explicând mai detaliat modul statelor de a reacţiona la constrângerile anarhiei, practic toţi
autorii realişti şi neorealişti apreciază şansele cooperării ca foarte limitate într-un sistem
internaţional figurat sub forma unui “joc cu sumă zero” (Grieco 1988a şi 1988b).
Astfel, “la minimum” (explicaţia neorealismului defensiv), cooperarea este apreciată
ca dificilă întrucât statele sunt sensibile la modul concret în care ea le-ar putea afecta
capabilităţile relative, prezente sau potenţiale (Waltz 1979: 105). În “jocul cu sumă zero” al
relaţiilor internaţionale, orice sporire în capabilităţi a unui stat înseamnă o pierdere în
3
Argumentele în favoarea acestei idei sunt deopotrivă directe şi indirecte. În mod direct, statul: a.) comandă încă
cel mai eficient resursele normative, adică afinităţile şi loialităţile populaţiei, sens în care el furnizează în
viziune realistă cadrul-etalon al comunităţii morale (sau cel puţin politice) cu nivel maxim posibil de coeziune
posibil - naţiunea; b.) este principala unitate de organizare care posedă capabilităţile necesare angajării în forma
supremă de conflict – războiul; c.) [în sinteza celor de mai sus] se preocupă astfel de întreaga plajă de probleme
ţinând de bunăstarea şi securitatea colectivităţii, pe care le poate asigura simultan; d.) este singura unitate politică
beneficiară a atributului suveranităţii, reprezentând de altfel şi principalul subiect de drept internaţional. În mod
indirect, până şi importanţa - incontestabil în creştere la momentul actual - a actorilor nonstatali se judecă tot prin
raportare la state, mai exact după măsura în care aceşti actori pot influenţa politicile şi comportamentele statelor
sau după măsura în care ei înşişi pot fi folosiţi de către state ca instrumente de implementare a unor politici
guvernamentale.
4
Diferenţa dintre clasici şi neorealişti p constituie doar formularea scopului urmărit prin self-help; în raport cu
una din principalele critici aduse realismului clasic, aceea a caracterului vag definit al conceptului fundamental
de “putere” – echivalat în fapt interesului naţional, trebuie remarcat că de regulă scrierile neorealiste înlocuiesc
acest concept cu cel mai exact definit de “capabilităţi”, acestea reprezentând totodată un mijloc, şi nu un scop
(precum era cazul puterii la realiştii clasici).
securitate pentru celelalte state, în primul rând pentru cele interacţionând cu statul devenit mai
puternic. Nu se poate în general interacţiona şi în particular coopera în SI astfel încât toată
lumea să câştige (opţiuni multiple şi beneficii mutuale); suma jocului e fixă şi de valoare nulă,
astfel încât, în sens static, exact cât câştigă un stat în putere pierde celălalt. Ca atare, chiar şi
în eventualitatea unei cooperări, statele vor fi interesate nu atât de propriile câştiguri (câştiguri
absolute), cât mai ales de diferenţa dintre câştigurile proprii şi cele ale statelor partenere în
cooperare.
Ghidarea predominantă după câştigurile relative într-un sistem în care statele
acţionează implacabil auto-interesat explică de ce un stat nu se poate baza pe altele în
asigurarea propriei securităţi. Ca atare, alianţele sunt simple “căsătorii de convenienţă”
temporare, partenerul de alianţă de astăzi putând fi duşmanul de mâine, iar duşmanul de astăzi
partenerul de mâine (Mearsheimer 2003: 29). În viziune (neo)-realistă, singura alternativă
comportamentală viabilă la angajarea în alianţe nesigure este formarea balanţei de putere în
sistemul internaţional. Politica celei din urmă, este întrucâtva riscantă, însă “a o ignora este şi
mai riscant” (Waltz 2001: 225).
Din perspectiva realismului clasic, mai specific a lui Morgenthau, balanţa puterii se
poate configura în realitate în forma unuia din următoarele două modele: a.) al opoziţiei
directe, atunci când unul dintre cei doi “poli” (state/alianţe) încearcă să se impună în
detrimentul celuilalt (ex. Franţa vs. coaliţia antinapoleoniană, Japonia vs. China în 1931-1941,
Antanta şi puterile asociate vs. Puterile Centrale în primul război mondial, Aliaţii vs. Axa în al
doilea război mondial, SUA vs. URSS după al doilea război mondial); b.) al competiţiei, când
alt(e) stat(e) constituie “miza” dintre cei doi poli (aşa cum s-a întâmplat de pildă imediat după
al doilea război mondial în disputele Marea Britanie vs. URSS asupra Iranului, SUA, Franţa şi
Marea Britanie vs. URSS asupra Germaniei postbelice sau, mai recent, URSS vs. China în
Asia de Sud-Est).
Similar, în viziune neorealistă, “dacă există vreo teorie politică distinctă a politicii
internaţionale, atunci ea este teoria balanţei-de-putere” (Waltz 1979: 117), întrucât cele două
condiţii cumulative pentru prevalarea politicii balanţei de putere - “ordinea să fie anarhică şi
să fie populată din unităţi care doresc să supravieţuiască” (Waltz, 1979: 121) - sunt îndeplinite
prin excelenţă de SI. În condiţiile unui astfel de mediu anarhic şi incert, neorealiştii conchid
că statele tind mai degrabă să contrabalanseze (balance) polul de putere dominant decât să i se
alinieze (bandwagon): “balance of power is a policy of helping the underdog, because if you
help the top dog, it may eventually turn around and eat you” (Nye 1997: 55). Orice stat
trebuie să fie mai preocupat de poziţia sa relativă în termeni de capabilităţi, pentru că puterea
altora, în speţă a marilor puteri, constituie o ameninţare constantă, şi nu un factor de
siguranţă; neechilibrarea puterii este un facotr de insecuritate, întrucât are potenţialul de a
alimenta ambiţii expansioniste, iar războiul este cu atât mai probabil cu cât cucerirea pare mai
uşoară (Evera 1999: 4)5.
5
Cel puţin două alternative teoretice la teoria waltziană a balanţei puterii se cuvin amintite aici. Prima îi aparţine
realistului neoclasic Stephen Walt, a cărui teorie a “balanţei ameninţării” se vrea a fi o variantă “rafinată” (1988:
281) a teoriei lui Waltz. Walt plasează în centrul preocupărilor de securitate ale statelor nu puterea, ci factorul
agregat al “ameninţării”, determinat de: capabilităţile generale; proximitate (“cine e mai puternic unde?”,
capabilităţile ofensive; intenţiile percepute. În plus, Walt diferenţiază între “balansare” (aliere disuasivă
împotriva statului perceput ca fiind cel mai ameninţător, nu neapărat a celui mai puternic), “aliniere” (aliere
adesea forţată cu puterea dominantă, de mare risc pentru că implică concesii asimetrice şi se bazează pe
încrederea în comportamentul corect al statului dominant) şi “détente” (aliere voluntară, de risc relativ scăzut şi
implicând concesii simetrice). A adoua alternativă este “balanţa intereselor” a lui Randall L. Schweller (1994),
autor situat la limita dintre neorealism şi realismul neoclasic şi care îi acuză pe Waltz şi Walt deopotrivă de a
considera eronat că statele sunt interesate numai de conservarea a ceea ce posedă deja. Alternativ, Schweller
II. Delimitarea regiunii Orientului Mijlociu
Eticheta “Orientul Mijlociu” îşi identifică o istorie de aproximativ un secol, paternitatea
termenului atribuindu-se de obicei ofiţerului de marină SUA Alfred Thayer Mahan, autor al
unor studii remarcabile la acea vreme de strategie navală. Într-un articol publicat în 1902 în
The National Review, Mahan sugera că Marea Britanie ar trebui să-şi asume responsabilitatea
menţinerii securităţii în zona Golfului Persic şi a coastelor sale – “Orientul Mijlociu” – în
scopul securizării rutelor comerciale spre India şi al menţinerii în şah a Imperiului Ţarist.
Alternativ, alţi autori contemporani indică o referire precedentă la “Orientul Mijlociu”, cea
făcută cu câţiva ani înainte într-un articol publicat de generalul marinei britanice Sir Thomas
Edward Gordon (Bilgin 2004: 10-37). Cert este că până la începutul secolului trecut, regiunea
dintre Europa, Marea Neagră, Mediterana, Africa şi Asia Centrală a purtat diverse denumiri în
diverse epoci. Astfel, în Antichitate şi Evul Mediu Timpuriu, regiunea în sine a tins să fie
denumită în funcţie de statul sau statele dominante zonal; existau ca atare provinciile de
coastă ale Imperiului Persan, cele orientale ale Imperiului Roman, zona de miazănoapte a
Bizanţului, Califatul Arab, iar în perioada Cruciadelor se uzita eticheta “Ţara Sfântă”, cu
referire la actualul teritoriu israelo-palestinian.
O primă denumire a ariei distincte emerge în timpul Imperiului Otoman, sub a cărui
dominaţie pentru regiunea coastei de est a Mediteranei s-a folosit demunirea “Levant”. În
paralel (sec. XVI-XVIII) circula şi denumirea de inspiraţie franceză “Orientul Apropiat”
pentru definirea zonei de interes a Franţei, care la acea vreme nu depăşea frontierele
Imperiului Otoman, limitându-se la zona de coastă a actualelor state Egipt, Cipru, Siria Liban
şi Israel.
Ulterior, în decursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce în aria de cunoaştere a ţărilor
europene au intrat suprafeţe tot mai mari din Africa şi Asia, s-a cristalizat pregnant nevoia
unui termen geografic de sine stătător care să acopere ţările din nord-estul Africii şi sud-vestul
Asiei. În acest context a apărut şi denumirea propusă de căpitanul Mahan, aceea de “Orient
Mijlociu”.
În timp, eticheta “Orientului Mijlociu” a depăşit localizarea geografică delimitată de
Mahan şi şi-a extins gradual anvergura geografică de la zona Golfului Persic spre vest, în
special în perioada interbelică, pari passu cu descoperirea unor bogate zăcăminte de petrol în
Peninsula Arabă şi cu valurile de imigraţie evreiască (Aliyah) (Porath 1996) în zona Palestinei
la acea vreme colonie britanică. Apoi, în timpul celui de al doilea război mondial, strategii
britanici au extins acoperirea termenului “Orientul Mijlociu” asupra tuturor teritoriilor asiatice
şi nord-africane la vest de India, extensie preluată ca atare şi de către SUA la momentul
intervenţiei lor în regiune în timpul războiului. Suma acestor nenumărate modalităţi de
reprezentare geografică ale aceleiaşi denumiri, de regulă dictate de interese geostrategice, l-au
determinat pe un reputat istoric al regiunii să exclame retoric “[U]nde este Orientul
Mijlociu?” (Davison 1960: 669).
În contextul reformulării conceptelor şi practicilor de securitate după sfârşitul
Războiului Rece, un concept cheie introdus de cercetătorii „Şcolii de la Copenhaga” şi care se

discută despre “balansare” ca strategie de conservare a valorilor din posesia statelor şi “aliniere” ca strategie
orientată spre potenţiale câştiguri, altele decât cele deja posedate. În funcţie de costurile pe care statele sunt
dispuse să le suporte pentru fiecare strategie în parte, Schweller descie o “zoologie a statelor” şi distinge pe un
continuum status-quo - revizionism între 4 tipuri de state: “lei” (state preocupate aproape exclusiv de valorile
din posesie), “miei” (state slabe, puţin dispuse să plătească oricare dintre cele două costuri), “şacali” (state
dispuse să plătească mult pentru apărarea posesiunilor, dar şi mai mjult pentru acapararea de noi valori) şi “lupi”
(state interesate puţin de ceea ce posedă, dar foarte mult atrase de câştiguri potenţiale)
poate dovedi de o deosebită importanţă în încercarea noastră de delimitare a regiunii, este cel
de “complex (regional) de securitate” propus de Buzan (1991) şi menit să faciliteze analiza
politicilor de securitate pe plan regional. Teza adiacentă conceptului enunţă că factorii de
ordin geografic şi istoric prevalează în elaborarea strategiilor de securitate ale statelor, astfel
încât există o tendinţă de structurare a relaţiilor de securitate într-o manieră mai degrabă
regională decât globală. În acest cadru conceptual, binomul amiciţie/inamiciţie se constituie,
alături de relaţiile de putere, într-un indicator esenţial al complexului de securitate. Şi,
continuă Buzan, un complex de securitate (inclusiv de tipul celui aferent Pactului de la
Bagdad) se compune din “un grup de state ale căror principale preocupări de securitate sunt
suficient de legate între ele, pentru ca securităţile lor naţionale să nu poată fi concepute la
modul realist ca distincte unele de altele” (Buzan, 1991: 190). Pentru cazul particular al
regiunii Orientului Mijlociu, complexul de securitate ar fi compus (vezi harta lui Buzan a
complexelor de securitate), din perspectiva statelor regionale, din: statele Peninsulei Arabe
până la Mediterana, Caucaz şi Marea Neagră, inclusiv Israelul, zona Mashreq şi Egipt; statele
Maghrebului - Libia, Algeria, Tunisia, Maroc; statele din zona capului Horn (“cornul Africii”)
- Etiopia, Eritrea, Sudan şi Somalia.6 Acesta va fi de altfel şi modul de delimitare pe care îl
vom folosi, argumentat, în cele ce urmează.

III. Aplicarea paradigmei realiste la realitatea Orientului Mijlociu

În prea secţiune, aplicabilitatea realismului la realitatea regională a Orientului Mijlociu va fi
urmărită de-a lungul a trei puncte discutate în prima secţiune: 1.) stat-centrism (ca manieră de
abordare descriind şi explicând adecvat relaţiile internaţionale conform viziunii realiste); 2.)
anarhie (internaţională, dar care, în viziune realistă ar trebui identificată şi la nivelul regiunii
urmărite); 3.) balanţa de putere (în multiplele ei forme posibile).

III.1. Stat-centrism versus pan-arabism şi islamism

În viziune realistă, statele sunt principalii actori ai relaţiilor internaţionale, iar

structura întreg sistemului internaţional este una stat-centrică. Ei bine, într-o primă diferenţă
de substanţă, regiunea Orientului Mijlociu este caracterizată de două mişcări şi principii
organizatorice rivalizând cu succes cu abordarea tradiţională stat-centrică: pan-arabismul şi
respectiv islamismul. Dincolo de faptul că ambele denunţă, în discursurile lor politice, statele
ca pe constructe artificiale, implementate din exterior, rămâne de discutat în ce măsură
orientarea observaţiei asupra statelor regionale ca actori poate furniza o înţelegere şi
explicaţie superioare.
Pan-arabismul (sau naţionalismul pan-arab) s-a dezvoltat gradual după al doilea
război mondial, pe de o parte ca reacţie faţă de crearea statului Israel, iar pe de altă parte ca
alternativă “de jos în sus” la abordările externe americană şi sovietică, considerate local un
eufemism pentru securizarea sferelor lor de influenţă.1 Pentru naţionaliştii panarabi, însăşi
eticheta “Orient Mijlociu” este considerată fie a submina presupusa substanţă “arabă” a

6
Turcia reprezintă un caz particular, în ideea în care ea poate fi considerată fie “stat tampon” între multiple
complexe de securitate (Buzan 1991), fie simultan angrenată în cinci (sub)complexe de securitate – Orientul
Mijlociu, Caucaz şi în extensie Asia Centrală; bazinul Mării Negre; bazinul Mediteranean; Balcani
regiunii (în această perspectivă, regiunea neincluzând statele non-arabe Turcia, Israel şi Iran),
fie a “sfâşia” “unitatea distinctă” a vetrei strămoşeşti arabe.2
Interesant în raport cu stat-centrismul, deşi pan-arabismul proclamă identificarea ca
“arab” pe baza uzitării limbii arabe şi a autoidentificării, o analiză mai atentă însă a
conceptului-cheie “arab” în diversele sale interpretări regionale evidenţiază existenţa a două
forme de manifestare ale pan-arabismului.
1.) Prima dintre ele s-a cristalizat în perioada interbelică şi s-a impus după al doilea
război mondial, pari passu cu dezvoltarea naţionalismului arab ca mişcare politică importantă,
cu un program în trei puncte: descriptiv - statua existenţa unei naţiuni arabe unice
transgresând frontierele statale şi compusă din toţi vorbitorii limbii arabe, din Mauritania până
în Yemen; normativ - enunţa că naţiunii arabe, fragmentate de frontiere arbitrare, impuse din
exterior, i-ar fi destinată o unitate politică unică3; prescriptiv - se referea la necesitatea
dezvoltării unei conştiinţe colective a membrilor naţiunii că această unitate trebuia să
călăuzească acţiunile politice şi că sarcina supremă a statelor arabe era întărirea legăturilor lor
economice, culturale şi politice, pentru a potenţa coeziunea şi unitatea comunităţii arabe (al-
Alam al-Arab, sau ummah arabă).
2.) Prin contrast, a doua perspectivă, dezvoltată în perioada decolonizării regionale şi
urmărind ca obiectiv conceptul-cheie “securitate naţională arabă”, tolerează frontierele statale
intra-arabe şi abordează mai mult preocupările de securitate ale actorilor societali, diferite
între ele în funcţie de statutul socio-economic: câtă vreme beneficiarii unui statut social mai
înalt urmăresc obiective precum democratizarea şi respectarea drepturilor omului (securitate
societală şi politică), cei de la baza piramidei societale sunt preocupaţi de probleme imediate
precum siguranţa locului de muncă, sănătate şi inegalităţi în venit5 (securitate economică şi
umană).
Dacă cele două perspective au coexistat într-un tipar de rivalitate pentru o bună
perioadă de timp, majoritatea analiştilor par a fi de acord că după „Războiul de şase zile”, a
doua perspectivă a avut câştig de cauză în practica politică a statelor arabe, din cel puţin trei
motive intercondiţionate: perceperea tot mai larg împărtăşită regional a unificării politice
panarabe ca obiectiv îndepărtat şi iluzoriu, mai ales după trei războaie arabo-israeliene
pierdute; respingerea de către mulţi lideri politici arabi a constrângerilor inacceptabile
exercitate de panarabism asupra lor; specularea de liderii politici a status quo-ului în contextul
acoperirii depline a complexului regional de securitate de către SUA şi URSS, fiecare
acordând variate recompense sau concesii regimurilor aliate şi făcând astfel stare de fapt mai
atractivă.
Astfel, cel puţin la prima vedere, realismul ar fi validat de realitatea regională. Un
atare verdict este însă unul hazardat. E adevărat, dacă cele două perspective au coexistat într-
un tipar de rivalitate pentru o bună perioadă de timp, majoritatea analiştilor par a fi de acord
că după „Războiul de şase zile”, a doua perspectivă a avut câştig de cauză în practica politică
a statelor arabe, din cel puţin trei motive intercondiţionate: perceperea tot mai larg împărtăşită
regional a unificării politice panarabe ca obiectiv îndepărtat şi iluzoriu, mai ales după trei
războaie arabo-israeliene pierdute; respingerea de către mulţi lideri politici arabi a
constrângerilor inacceptabile exercitate de panarabism asupra lor; specularea de liderii politici
a status quo-ului în contextul acoperirii depline a complexului regional de securitate de către
SUA şi URSS, fiecare acordând variate recompense sau concesii regimurilor aliate şi făcând
astfel stare de fapt mai atractivă.
La fel de adevărat însă, dintr-o altă perspectivă, este o altă observaţie: deşi
favorizând cert a doua perspectivă panarabă de securitate şi adoptând practici de securitate
stat-centrice, liderii politici arabi ai ultimelor decenii au acordat o atenţie crescândă
preocupărilor de securitate non-militare avansate „de jos în sus” de actorii societali, într-o
distincţie evidentă faţă de strategii americani şi sovietici din perioada Războiului Rece.
Mărturiile posibile de adus în acest sens sunt multiple, de la toleranţa manifestată de liderii
arabi faţă de uriaşele manifestaţii de protest împotriva intervenţiei americane în Irak în 2003
(într-o manieră radical diferită de pildă de expulzarea militanţilor OEP din Iordania în urmă
cu câteva decenii), la refuzul autorităţilor de la Al Riyadh de a susţine logistic intervenţia
militară americană, sau de la abandonarea în 1997 de către Hussein al Iordaniei a planului de
a se alătura aşa-numitului “Peace Camp”, la presiunea unei opinii publice extrem de ostile faţă
de trădarea “consensului arab” la recenta extindere a drepului de vot recent decisă în Kuweit.
În sfârşit, în exact acest spirit al preocupării pentru securitatea non-militară, preşedintele
egiptean Mubarak lansa în iunie 2004 a sa “Iniţiativă de la Alexandria”, după ce, cu o lună
înainte, summitul Ligii Arabe proclamase nevoia “stabilirii ferme a unei baze democratice” în
ţările membre (Apahideanu 2005: 24).
Per a contrario, preocupările exprimate din interiorul sferei societale nu-şi găsesc
importanţa nici în realismul clasic, nici în neorealism. Waltz bunăoară, considerând că în
sistemul internaţional nu există o diferenţiere funcţională a unităţilor (adică a statelor), nu ia
în discuţie factorii domestici în explicarea cauzalităţii evenimentelor internaţionale. Similar,
realismul îşi bazează predicţiile pe natura umană generică, şi nu pe factori de ordin domestic,
precum permeabilitatea sistemului politic sau instabilitatea regimurilor – tocmai o
caracteristică fundamentală a regiunii Orientului Mijlociu. Or din acest unghi de vedere,
amendând implicit aplicabilitatea realismului, Noble de exemplu sesiza o „omogenitate [pan-
arabă] între popoare şi elite” (1991: 55), la fel cum Brown (1984) considera ca o variabilă
independentă explicativă a dinamicii politice regionale „o cultură diplomatică politică”
comună spaţiului arab. Concluziv, şi aprobând observţiile amintite în detrimentul perspectivei
(mai ales) neorealiste, Jervis opina că atât timp cât un factor domestic poate exercita efecte
sistemice (în cazul nostru aplicat, regionale), el „devine un element legitim al analizei
sistemice” (1997: 99).
Similar, stat-centrismul este puternic amendabil şi prin observaţii efectuate pe
marginea islamismului. În acest demers, uzitarea termenului „islamism” face trimitere la
termenul înrudit de „islamizare”. Definibil[ generic ca “reafirmare globală a Islamului” (Jean
Delumeau 1996), “islamizarea” reprezintă un fenomen contemporan afectând sferele
culturală, socială, politică şi chiar economică a vieţii islamice de zi cu zi şi sistematizat de
Jean Delumeau în trei faze şi forme corespunzătoare de manifestare: a.) prima, manifestată
“de sus în jos” între sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, a fost caracterizată de
implementarea unor politici publice mai mult sau mai puţin islamice, aşa cum a fost cazul
Revoluţiei Islamică din Iran (1979), al proclamării „islamice” a republicilor Algeria (1976) şi
Pakistan (1977) şi al destabilizării ulterioare a regimurilor din Afghanistan, Siria, Egipt şi
Indonezia; b.) a doua fază, cu evoluţie “de jos în sus”, s-a manifestat între sfârşitul anilor ’80
şi începutul anilor ’90, consemnând renaşterea practicilor islamice la nivel bazal şi proiectarea
lor asupra elitei politice, aşa cum a fost cazul Algeriei (unde în 1990, o populaţie saturată de
experimente ideologice şi economice, a determinat câştigarea alegerilor de către Frontul
Salvării Islamice), al Turciei (Refah, 1995), Sudanului (1989, Frontul Salvării Islamice),
Egiptului şi Palestinei (Intifada din 1987); c.) ultima fază, a “islamismului înarmat”, a debutat
în ultimul deceniu cu intensificarea atacurilor teroriste şi a loviturilor militare de inspiraţie
islamistă - acesta ar fi cazul Egiptului (1992, ofiţerii integrişti), al atentatelor de la Dahran
(1996), WTC (1993), Mogadiscio (1993), sau al celui asupra lui Hosni Mubarak (1995).
Ca atare, fenomenul este unul veritabil global, transgresând frontierele etatice ale
Orientului Mijlociu sub cel puţin două aspecte: acoperirea de către lumea islamică a unei
semnificative porţiuni a globului, cu o suprafaţă în creştere datorită dezvoltării numerice a
comunităţilor de imigranţi musulmani din Europa de Vest, America de Nord, Austraia şi
Noua Zeelandă; mai important decât discuţia geografică, fenomenul este unul global(ist) prin
implicaţiile principiului organizatoric fundamental al ummah, care, după căderea
comunismului, a rămas singura idee-precept de reorganizare a lumii pe altă bază decât cea
stat-centrică (Holsti 1995: 80). Traductibil simultan din limba arabă prin “unitate”, “naţiune”,
“comunitate” sau “comuniune”, termenul ummah este trans-statal prin definiţia sa şi semnifică
presciptiv şi normativ coeziunea socială, politică, economică şi culturală a întregii lumi
musulmane. Consecutiv, raportarea la ummah fundamentează tradiţionala distincţie dintre dār
al-Islam (“Casa Păcii”, a credincioşilor) şi dār al-Harb (“Casa Războiului”, a
necredincioşilor), o distincţie care transgresează frontierele etatice.
Prin prisma consideraţiilor de mai sus devine mai simplu de explicat şi de ce religia
islamică prevalează indiscutabil asupra naţionalismului de stat (nu cel pan-arab). Cel din urmă
nu a reuşit să ofere nici o bază identitară solidă, autentică, făcând recurs la conceptul perceput
venetic de “stat” şi nici nu a creat societăţi prospere. Nu întâmplător, foarte mulţi lideri ai
mişcărilor islamiste sunt de fapt fosti conducători ai unor mişcări naţionaliste, a căror lipsă de
eficienţă devenise clară în timp: Hassan al Banna, fondatorul Frăţiei Musulmane în Egipt,
Rashid Ghanoushi în cadrul Partidului Renaşterii din Tunisia, Abasi Madani, fostul lider al
Frontului Islamic al Salvării în Algeria, etc. Practic, fundamentalismul islamic s-a dezvoltat ca
o “a treia cale” după eşecul capitalismului şi al comunismului cu tentă naţionalistă. În
cuvintele lui Ibrahim Anwar, lider islamic malaysian, “noi [musulmanii, n.n.] nu suntem
socialişti, noi nu suntem capitalişti, noi suntem musulmani” (apud J. Miller 1996: 70).
Similar, verificat prin comparaţie cu pan-arabismul şi islamismul, stat-centrismul
comportă o aplicare extrem de problematică şi sub aspectul importanţei actorilor non-statali în
raport cu cei statali; unitatea trecând peste frontierele statale se poate remarca inclusiv sau
poate mai ales sub aspectul organizaţiilor teroriste: cele mai multe dintre ele se ramifică
transnaţional, aşa cum e cazul organizaţiilor Frăţia Musulmană, activă în peste 70 de ţări sau
Frontul Mondial Islamic pentru Lupta împotriva Evreilor şi a Cruciaţilor, cel din urmă
adunând terorişti din Egipt, Arabia Saudită, Bangladesh, Pakistan, Sudan, Kuweit,
Tadjikistan, Afghanistan, Bosnia, Somalia, Yemen, Cecenia, Libia, Filipine, Eritrea. Mai
mult, scopurile şi revendicările organizaţiilor teroriste islamice vizează rareori state sau
probleme domestice particulare ale acestora, cât mai ales probleme generale legate de lumea
islamică. Asemănător, mujahedinii care au luptat împotriva sovieticilor invadatori în
Afghanistan au provenit din aproape toate ţările din Orientul Mijlociu, Asia şi Africa unde
trăiau comunităţi musulmane iar scopul lor nu a fost atât eliberarea statului Afghanistan, cât
eliberarea unui pământ musulman cotropit de necredincioşi.
În aceeaşi ordine de idei se cuvine recunoscut totuşi şi faptul că integrismul
(fundamentalismul islamic) nu a erupt doar ca reacţie la eşecul implementării diverselor
modele, ideologii şi strategii politice de import occidental. Mişcărilor islamiste le revine în
primul rând meritul de a fi promovat reforma socială: construirea de şcoli, de spitale, edituri
(o perspectivă de altfel extrem de interesantă în care mişcările islamiste, anti-globalizare, au
fost transformate fără voia lor în chiar instrumente ale globalizării sociale. Totodată, aceleaşi
mişcări islamiste au impus în lumea arabă un oarecare spirit al legii, fie el şi în forma
shari‛ah, au elaborat programe sociale de asistenţă financiară şi de ajutorare a familiilor
musulmane nevoiaşe. Deloc întâmplător, şi totodată concluziv, în Orientul Mijlociu
contemporan, unele organizaţii islamiste exercită o mai mare influenţă asupra proceselor de
decision-making decât guvernele regionale.
 III. 2. Anarhie versus instituţionalism

Asumpţia anarhiei ca principiu ordonator al sistemului internaţional se cuvine la

rândul ei amendată într-o analiză a ariei Orientului Mijlociu prin prisma unor consdierabile
eforturi instituţionale pan-arabe depuse în ultimele decenii. Dintre instituţiile care sugerează
un peisaj regional dacă nu “integrat suprastatl”, atunci cel puţin mai puţin anarhic, cele mai
cunoscute sunt Uniunea Inter-Parlamentară Arabă (AIPU), Consiliul de Cooperare în Golf
(GCC), Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC), şi, evident, Liga Arabă.
Toate aceste patru organizaţii sunt configurate interguvernamental, dar, prin natura activităţii
lor, îşi asumă şi preocupări legate de securitatea non-militară, având ca subiecte de referinţă
societatea civilă, fie ea încadrată etatic sau pan-arabă7.
Compusă din grupuri parlamentare reprezentând parlamentele statelor arabe - am
putea-o de altfel considera echivalentul arab al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei -,
Uniunea Inter-Parmentară Arabă (AIUP)8 reprezintă prin valenţele sale integratoare un
veritabil catalizator instituţional al unităţii pan-arabe. Funcţia organizaţiei interparlamentare
este recongnoscibilă în chiar obiectivele asumate în statutul organizaţiei: consolidarea
contactelor şi promovarea dialogului între parlamentele şi parlamentarii arabi; coordonarea
activităţilor lor în cadrul unor variate forumuri internaţonale şi organizaţii regionale, în special
în cadrul AIUP; discutarea cauzelor arabe comune, la nivel deopotrivă pan-arab şi
internaţional şi adoptarea conformă de rezoluţii şi recomandări; conlucrarea pentru întărirea
conceptelor şi valorilor democratice în ţările arabe; eforturi pentru cordonarea şi unificarea
legislativă în ţările arabe; consolidarea cooperării între popoarele lumii pentru instituirea unei
păci drepte
9
Consiliul de Cooperare a Statelor din Golf, pe scurt GCC, grupând ca membri
fondatori Bahrain, Kuweit, Qatar, Arabia Saudită, Oman şi Emiratele Arabe Unite (EAU) şi
având ca obiectiv declarat dezvoltarea “mijloacelor pentru realizarea coordonării, integrării şi
cooperării” dintre aceste state “în probleme economice, sociale şi culturale”. Tenta integristă
regională a organizaţiei este evidentă, tinzând implicit spre formarea unui pol de putere
veritabil, de tipul UE în Europa. Paşii concreţi asumaţi în această direcţie transgresează
palierul strict economic de securitate şi se răsfrâng în diverse alte sfere de preocupare
societală: semnarea în 1981 şi ratificarea de către preşedinţi statelor membre a Acordului de
Unificare Economică; înfiinţarea Organizaţiei Standardelor din Golf (nov. 1982); crearea
Corporaţiei de Investiţii în Golf (1983); semnarea acordului asupra dezvoltării unei Forţe
militare comune de desfăşurare rapidă (1984); adoptarea unor măsuri de armonizare a
politicilor agricole (1985); înfiinţarea Oficiului de Patent (1992); înfiinţarea Centrului de

7
Enumerarea nu este însă singulară, întrucât celor patru instituţii amintite le-am putea adăuga de pildă: 1.)
AAAID (Autoritatea Arabă pentru Dezvoltare şi Investiţii în Agricultură), fondată în 1976 şi având sediul central
la Khartoum, în Sudan; 2.) AGFUND (Programul Arab din Golf pentru Organizaţia de Dezvoltare a Naţiunilor
Unite), f. 1981; 3.) Biroul Arab pentru Educaţie (cu sediul la Al-Riyadh); 4.) Organizaţia Oraşelor Arabe, f.
1967, având ca obiectiv principal soluţionarea problemelor de mediu; 5.) AFESD (Fondul Arab pentru
Dezvoltare Economică şi Socială), f. 1968 şi derulând proiecte regionale economice, financiare şi sociale; 6.)
Federaţia Arabă de Sport, f. 1976 în scopul dezvoltării cooperării regionale în domeniul sportului; 7.) Centrul de
Cercetare în Economia Islamică, f. 1977; 8.) ESCWA (Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest), f.
1974; 9.) GOIC (Organizaţia Golfului pentru Consultment Industrial); 10.) Institutul Islamic pentru Tehnologia
de Apărare, f. 1978; 11.) Asociaţia Internaţională a Băncilor Islamice, f. 1977, cu sediul la Jeddah, în Arabia
Saudită; 12.) Liga Islamică Mondială, f. 1962 şi cu sediul, evident, la Makkah, urmărind dezvoltarea ummah
islamică (al-Farsy, 2001: 281)7.
8
pagina web a organizaţiei (http://www.arab-ipu.org/english/)
9
FMI (http://www.imf.org/external/np/sec/decdo/gcc.htm), al-Farsy (2001: 278)
Arbitraj Comercial (1993); iniţierea unor procese de unificare a tarifelor vamale (1994);
adoptarea regim simplificat al paşapoartelor şi acordul privind coordonarea activităţilor de
informaţii între statele membre (1997).
Incomparabil mai puţin cunoscută decât organizaţia paronimă OPEC, varianta arabă
OAPEC a luat fiinţă instituţional la 9 ianuarie 1968, după în urma adoptării unei propuneri
adresate în vara lui 1967 de guvernul Arabiei Saudite omologilor din Kuweit şi Libia.
Menirea organizaţiei coincide cu cea a OPEC, dar translatată asupra statelor arabe: protejarea
intereselor statelor arabe a căror economie se bazează “în mare măsură” pe rezervele de ţiţei.
Ulterior, la 24 mai 1970, au fost admise în organizaţie emiratul Abu Dhabi (actualmente
oraşul-capitală a EAU), Algeria şi Bahrain, apoi, în 1972, Egipt, Irak şi Siria, astfel încât la
ora actuală, comparativ cu OPEC, membership-ul să se prezinte după cum urmează într-un
tabel comparativ cu membri altor organizaţii de interes în dicuţie:

stat Anul Anul Membru

admiterii în admiterii în GCC
OPEC OAPEC
A. Saudită 1960* 1968* 1981*
Algeria 1969 1970
Bahrain 1970 1981*
Egipt 1973
EAU 1967 1970 1981*
Gabon 1973
Indonezia 1962
Irak 1960* 1972
Iran 1960*
Kuweit 1960* 1968* 1981*
Libia 1962 1968*
Nigeria 1971
Oman 1981*
Qatar 1960* 1976 1981*
Siria 1972
Venezuela 1960*

Fig. Apartenenţa statelor arabe la OPEC, AOPEC şi GCC

Comparaţia, după statele membre, între OPEC, OAPEC, Liga Arabă şi GCC ilustrează
un “nucleu tare” comun celor trei organizaţii şi compus din Arabia Saudită (cu pretenţiile ei de
leadership regional), Kuweit, EAU şi Qatar, state membre simultan ale celor trei organizaţii şi
concomitent ale Ligii Arabe. Totodată, cu excepţia Arabiei Saudite, e vorba de state extrem de
prospere, cu un nivel de trai extrem de ridicat şi fără tulburări interne semnificative.
La fel de adevărat însă, şi argumentând în favoarea perspectivei stat-centrice, se
cuvine remarcat că, deşi OAPEC are menirea de a apăra sub o umbrelă instituţională separată
interesele de securitate economică ale statelor arabe exportatoare de petrol (scop în care
organizaţia se vrea a contribui la asigurarea unei poziţii unitare şi convergente a statelor arabe
în cadrul OPEC), în realitate însă, Arabia Saudită şi restul statelor primei grupe au făcut de
regulă o notă disonantă în cadrul statelor arabe în problema petrolului şi a poziţiei faţă de
SUA. Astfel, politica lor de a menţine petrolul la un nivel scăzut a favorizat în mod constant
SUA în detrimentul partenerilor din OAPEC şi OPEC, comportament adesea metaforizat în
sintagma-etichetă free riders.
 În sfârşit, cu denumirea oficială “Liga Statelor Arabe”, această organizaţie inter-
guvernamentală, concepută ca alianţă de apărare dublată de un pact de securitate colectivă,
reprezintă de departe cea mai ambiţioasă încercare de transpunere instituţională a ideii de
ummah arabă. Organizaţia cuprinde toate statele care se declară “arabe”, în cea mai indulgentă
interpretare a termenului, ţinând cont de ponderea populaţiei omonime în unele dintre ele:
Egipt, Irak, Iordania, Liban, Arabia Saudită, Siria şi Yemen (ca membri fondatori), Algeria,
Bahrain, Djibouti, EAU, Kuweit, Libia, Mauretania, Maroc, Oman, Palestina, Qatar, Somalia,
Sudan şi Tunisia (Arabji 200410; Liga Arabă 200511).
Dintre obiectivele organizaţiei celor 22 de state arabe se distinge ca importanţă
colaborarea şi coordonarea politicilor statelor membre în problema conflictului arabo-israelian
– o problemă trans-statală cel puţin prin implicaţiile ei. În ultimii ani însă, problema
palestiniană şi-a pierdut gradual din importanţă pe agenda politică a ultimilor ani, cu ea
concurând, după cum aminteam anterior, peocupări pentru securitatea societală, non-militară a
fiecărui stat membru în parte. În orice caz, observaţia, deşi argumentând împotriva solidităţii
unităţii pan-arabe, contravine în egală mpăsură realismului, prin accentul pus pe chestiuni de
tip low politics în detrimentul celor de high politics de specific militar.
Concluziv, se cuvine remarcat că anvergura (chiar dacă incomparabilă cu cea a UE de
pildă) eforturilor de integrare instituţională regională sugerează un grad semnificativ mai atenuat
deanarhie decât cel pe care îl sugerează realiştii clasici şi cei structurali. În acest sens, ca o critică
generală la adresa paradigmei realiste, David A. Lake (2001: 132-3) şi Jack Donnelly (2000: 85-
9) atrăgeau atenţia asupra multitudinii de “ordini politice mixte” din istoria sistemului
internaţional, de la Europa medievală ca reţea de obligaţii multiple, asimetrice şi intersectate şi cu
diferenţieri funcţionale semnificative între state şi până la contemporana Uniune Europeană, ale
cărei state membre sunt concomitent suverane şi angajate între ele în relaţii anarhice, dar şi
subordonate unor instituţii suprastatale precum Comisia Europeană.

III. 3. Structură, capabilităţi şi balanţe de putere în regiune

O analiză a distribuţiei capabilităţilor între statele regionale (cu implicaţii asupra

comportamentului de tip balancing sau respectiv bandwagoning) sugerează, cel puţin la ora
actuală, o structură regională multipolară, aceasta dacă orientăm observaţia strict asupra statelor.

stat Iran Siria Israel

variabilă
populaţie 2002 66.622.704 17.155.814 6.029.529
2004 69.018.924 18.016.874 6.199.008
Suprafaţă (km2) 1.648.000 185.180 20.700
PIB(mld.$) 2002 426 54,2 119
2004 478,2 58,01 120,9
PIB/loc. 2001 6400 3200 20.000
(2001) 2004 7000 3300 19.800
chelt. mil./an 2002 9,7 0,858 (2000) 8,86 (2001)
(mld.$) 2004 4,3 9,11 (2003)

Fig. Capabilităţi ale unor state din Orientul Mijlociu

(sursă: CIA World Factbook 2002, 2004)

10
la http://www.arabji.com/ArabGovt/ArabLeague.htm
11
la http://www.arableagueonline.org/arableague/english/
Figura de mai sus prezintă o posibilă distribuţie a capabilităţilor făcând abstracţie de factorul
rezervelor de ţiţei. Includerea acestuia din urmă în analiză ar reclama includerea ca posibil pol
de putere în regiune a Arabiei Saudit, ţară care găzduieşte nu mai puţin de un sfert din
rezervele mondiale de ţiţei. Ceea ce rămâne însă interesant în primul rând, este nerespectarea
unor prescripţii şi explicaţii realiste de tip dilema securităţii: faptul că Israelul şi-a sporit
sensibil capabilităţile militare pe parcursul ultimilor trei nai nu a genera, într-o spirală a
insecurităţii, măsuri similare din partea adversarilor tradiţionali Iran şi Siria.
În al doilea rând, extinzând observaţia istoric, comportamentul de tip balanţă de
putere devine el însuşi discutabil. Într-o privire de ansamblu, de tip monotematic (issue-
specific), modelul regional al ceea ce ar putea fi o balanţă de putere în reprezentarea realistă
clasică (a lui Morgenthau) s-ar prezenta după cum urmează:

proccidentale antioccidentale

Israel Palestina

Iran
Iordania Turcia (?) Siria
Irak
Kuweit
Bahrain

Arabia Saudită

-----------------------------------------------------

Egipt

Fig. O posibilă balanţă a puterii în Orientul Mijlociu în dimensiunea

occidental/antioccidental

Câteva precizări sunt esenţiale în privinţa acestui model. Astfel, Israelul, Turcia,
Kuweitul şi Bahrainul pe de o parte, şi Palestina, Siria, Iran şi Irak pe de altă parte sunt
complet integrate în cele două blocuri opozante ale sistemului (Irakul mai ales prin prisma
poziţiei anti-americane a majorităţii populaţiei). Odinioară, şi Arabia Saudită a avut acelaşi
statut, situându-se, în virtutea comportamentului din Războiul din Golf de partea taberei
proccidentale. Câteva evenimente sugestive dn ultimul deceniu legate de Regatul Saudit m-au
determinat însă să îl consider la ora actuală ca stat intermediar în acest sistem: înainte de
toate, refuzul guvernului saudit din 2003 e a permite trupelor americane utilizarea bazelor din
ţară într-o eventuală intervenţie militară împotriva Irakului; avertismentele date oficialilor
saudiţi de către SUA în ultimii ani de a nu mai finanţa gruparea teroristă HAMAS şi alte
organizaţii islamiste din Asia Centrală; acuzele Washingtonului vizând toleranţa Arabiei
Saudite faţă de al-Qai’da şi găzduirea sediului central al organizaţiei teroriste Fedayeen-i-
Islami (“Martirii Islamului”). În atare poziţie, Arabia Saudită poate eventual echilibra, prin
acţiunile sale, balanţa de putere (ipostaza balance-holder-ului), decizia sa distanţare de
Washington putând fi interpretată în într-o asemenea manieră, de contrabalansare a
intervenţiei SUA împotriva Irakului şi refacere implicită a echilibrului anterior. În privinţa
Egiptului, plasat până în 1973 în tabăra antioccidentală, l-am considerat ca fiind la ora actuală
complet autonom în cadrul sistemului balanţei de putere. În privinţa Iordaniei, poziţia ei
aparte din figură semnifică atitudinea prooccidentală, neînsoţită însă de acte concrete de
ransformare a atitudinii într-o poziţie palpabilă. În plus, însuşi potenţialul militar extrem de
redus al Iordaniei argumentează în favoarea considerării ei ca jucând un rol minor în
influenţarea echlibrului sistemului.
Totodată, dimensiunea pro-/antioccidentală poate fi dublată de cea a poziţiei faţă de
conflictul arabo-israelian, situaţie în care Arabia Saudită s-ar transforma din stat intermediar
într-unul complet integrat sistemului, de partea antiisraeliană, iar Turcia invers (dar după 2002
în mult mai mică măsură decât odinioară), Iordania păstrându-şi o poziţie de autonomie,
explicabilă prin numărul mare de imigranţi palestinieni şi respectiv prin vecinătatea cu
Israelul, factori care îndeamnă la o neutralitate înţeleaptă.
Dincolo însă de palierul descriptiv, modelele balanţei de putere nu reuşesc să explice
o serie de evenimente din istoria ultimelor decenii în regiune. De pildă, ele nu explică de ce
statele arabe (cu excepţia Siriei) s-au alăturat, contrar distribuţiei capabilităţilor, Irakului şi nu
Iranului, în războiul dintre 1980 şi 1988 – au urmărit ele cumva contrabalansarea ameninţării
ideologice din direcţia Teheranului? Similar, din perspectiva balanţei de putere, rămâne greu
de explicat de ce Siria a putut menţine relaţii extrem de bune, atât cu Irakul, cât şi cu Israelul
în anii ’90. Acceptul Organizaţiei Conferinţei Islamice din 1981 de a declara Jihadul pentru
eliberarea Ierusalimului şi Palestinei, dar refuzul de a face acelaşi lucru în privinţa
Afghanistanului invadat de sovietici rămâne la fel de greu de înţeles. Însăşi reconcilierea
istorică dintre Egipt şi Israel nu se poate explica în tiparul simplu al dilemei securităţii sau al
balanţei de putere. La fel, teoria waltziană nu poate explica de ce transformarea sistemului
regional din unipolar (Egiptul) în multipolar începând cu anii ’70 (prin ascensiunea Irakului,
Iranului şi Arabiei Saudite) nu a fost însoţită de o accentuare a instabilităţii, dimpotrivă. Ei
bine, lipsa explicaţiile rezidă parţial (dacă nu cumva în cea mai mare măsură) în
neconsiderarea rolului major al ideologiilor transstatale ale pan-arabismului şi islamismului în
determinarea dinamicii politice regionale; fiind ideologii, ele nu se cuvin luate în calcul din
unghiul de vedere neorealist. Totodată, ele nu pot fi raportate unidimensional la natura umană,
şi ca atare sunt nefericit neglijate şi de către realismul clasic.

Spre un verdict
În sinteza celor discutate în parcursul de mai sus, putem conchide că, trecând peste
dificultatea deloc insurmontabilă a identificării unui set comun de asumpţii comun autorilor
paradigmei realiste, verificarea aplicabilităţii realismului în realitatea politică a Orientului
Mijlociu comportă, surprinzător, un verdict mai degrabă negativ. Acesta este posibil de
conturat pe baza verificării empirice a trei elemente-cheie, comune realismului clasic, celui
structural şi celui neoclasic: abordarea explicativă stat-centrică; asumarea anarhiei ca
descriind adecvat relaţiile internaţionale; conceptul şi practica balanţei de putere în diferite
nuanţe. Şi mai exact spus, corelarea teorie-practică de-a lungul acesor trei criterii evaluative
sugerează o tensiune certă între palierele descriptiv şi respectiv explicativ ale realismului.
Astfel, din punct de vedere strict descriptiv, peisajul geopolitic regional pare să
valideze asumpţia stat-centrică. La fel de adevărat însă, realismul clasic şi cel structural nu
includ în explicaţiile lor ideologiile transstatale pan-arabă şi islamistă (pentru că acestea sunt
factori domestici), nereuşind subsecvent să explice dinamiici politice numeroase care nu
respectă predicţiile stat-centrice. Înrudit cauzal, ambele teorii sunt contrazise de o realitate
regională în care actori non-statali precum organizaţiile teroriste, cele pan-arabe sau cele
islamiste de asistnţă socială joacă adeseori un rol mult mia important decât guvernele statelor.
Similar, gradele diferite de integrare institutţională pan-arabă şi islamistă denunţă
asumpţia anarhiei din viziune realistă, făcând trimitere la una din principalele ei deficienţe,
aşa cum a fost ea ilustrată în literatura de specialitate – interpretarea rigidă, forţată şi
particularizată a conceptului de anarhie. În fapt, realitatea Orientului Mijlociu pare explicată
mai adecvat de un concpet încă nenominalizat distinct, plasat undeva între polii “anarhie” şi
ierarhie”. Faptul că aranjamentele instituţionale din regiune sunt marcate de un “nucleu tare”
format din patru stat, fără ca vreunul să-şi asume cu succes poziţia de lider, contravine
totodată şi tezei realismului neoclasic al lui Mearsheimer, aceea că instituţiile internţionale
sunt produse de un stat şi instrumentalizate de către acestea în scopul deservirii propriilor
interese.
În sfârşit, arhitectura regională de securitate şi distribuţia capabilităţilor pare să
confirme existenţa unei balanţe de putere, cel puţin în dimensiunea pro-/anti-occidental. Deşi
aparent adecvat explicativ, acest model al balanţei de putere (facil de translatat în termenii de
“ameninţare” uzitaţi de Walt) nu poate însă să explice o serie de comportamente etatice din
ultimele decenii care au contravenit în mod flagrant logicii echilibrării puterii. Deficienţa
explicativă nu este deloc întâmplătoare ţinând cont de primul din cele trei criterii – concret
pentru cazul nostru neglijarea ca variabilă independentă a ideologiilor şi actorilor regionali
non-statali.
Concluziv, veridictul posibil de formulat pe baza analizei încheiate aici face trimitere la o
problemă mai veche şi mai generală a ştiinţelor sociale – aceea a dificultăţii aplicării în realităţi
locale specifice a unor concepte şi teorii în majoritatea lor de provenienţă occidentală. Problema nu
este deloc nouă în spaţiul academic; lipsa universalităţii instrumentelor de analiză, inadecvarea unor
metode de cercetare care au la bază teorii străine unor contexte locale de înaltă specificitate şi
aplicabilitatea restrânsă a unor concepte clamat globale, dar de provenienţă de obicei occidentală
sunt probleme deja clasice cu care se confruntă spaţiul cercetării din ştiinţele sociale. Discuţia pare
însă a fi translatată prin excelenţă în spaţiul Orientului Mijlociu în particular şi al întregii lumi
islamice în general.

------------------
Bibliografie
Alder, Emanuel (1997), “Seizing the Middle Ground: Constructivism in World Politics"”.
European Journal of International Relations 3(3): 322-3.
Al-Farsi, Fouad (2001) Modernity and Tradition: The Saudi Equation, ed. a 3-a. Knight
Communications Ltd.
Apahideanu, Ionuţ (2005) “Perspectiva pan-arabă versus perspectiva islamică asupra
securităţii în Orientul Mijlociu”. Impact Strategic, nr. 15 (sub tipar, apare iulie 2005).
Barnett Michael şi F. Geogory Gause (1998), “Caravans in Opposite Directions: Society,
State, and the Developments of Community in the Gulf Cooperation Council”, pp.
161-197 în Emanuel Alder şi Michael Barnett, eds. Security Communities,
Cambridge: Cambridge University Press.
Bilgin, Pinar (2004) Whose ‘Middle East’? Geopolitical Inventions and Practices of Security.
International Relations 18(1): 25-41.
Brown, L. Carl (1984) International Politics and the Middle East, Princeton; New Jersey:
Princeton University Press.
Buzan Barry (1991) People, States and Fear: The National Security Problem in International
Relations. Harvester Wheatheaf, Hewel Hempstead.
----------, Ole Wæver şi Jaap de Wilde (1998) Security: A New Framework for Analysis,
Londra şi Boulder, Colo.: Lynne Rienner.
Delumeau, Jean (1996) Religiile lumii, Bucureşti: Humanitas.
Donnely, Jack (2000) Realism and International Relations, Cambridge: Cambridge
University Press.
Evans, Graham şi Jeffrey Newnham (1998), Dictionary of International Relations, London:
Penguin Books.
Evera, Stephen van (1999), Causes of War: Power and the Roots of Conflict, Ithaca, N.Y.:
Cornell University Press.
Ferguson, Y. H. şi R. W. Mansbach (1989), eds. The State, Conceptual Chaos and the Future
of International Relations Theory, Boulder, Colo.: Lynne Riener.
Grieco, Joseph (1988a), “Anarchy and the Limits of Cooperation: A Realist Critique of the
Newest Liberal Institutionalism”. International Organization, 42(3): 485-507.
---------- (1988b), “Realist Theory and the Problem of International Cooperation: Analysis
with an Amended Prisoner’s Dilemma Model”. Journal of Politics, nr. 50, pp. 600-
24.
Hansen, Birthe (2001), Unipolarity and the Middle East, New York: St. Martin’s Press.
Holsti, K. J. (1995), International Politics. A Framework for Analysis (ed. a 7-a), Englewood
Cliffs; New Jersey: Prentice Hall.
Kissinger, Henry (1998), Diplomaţia, Bucureşti: All.
Korany, Bahgat şi Ali E. Hillal Dessouki (1991), eds. The Foreign Policies of Arab States, ed.
a 2-a, Boulder, Colo.: Westview Press.
Lake, David A. (2001), “Beyond Anarchy: The Importance of Security Institutions”.
International Security 26(1): 129-60.
---------- şi Patrick Morgan (1997) Regional Orders: Building Security in a New World,
University Park: Pennsylvania State University Press.
Mearsheimer, John. J (1983) Conventional Deterrence, Ithaca, New York: Cornell University
Press.
Miller, Benjamin (1995) When Opponents Cooperat: Great Power Conflict and
Collaboration in World Politics, Ann Arbor: University of Michigan Press.
Miller, Judith (1995) “The Challenge of Radical Islam”, pp. 70-7 în John T. Rorke, ed.
Talking Sides, ed. a 6-a. Dushkin Publishing Group, Inc.
Morgenthau, Hans (1985), Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace (ed. a
6-a), New York: McGraw-Hill.
Noble, Paul C. (1991), “The Arab System: Pressures, Constraints and Opportunities”, în
Bahgat Korany şi Ali E. Hillal Dessouki, eds. The Foreign Policies of Arab States,
ed a 2-a, Boulder, Colo.: Westview Press.
Nye, Joseph S. Jr. (1997), Understanding International Conflicts (ed. a 2-a), New York:
Longman.
Platig, Robert (1969), “International Relations as a field of inquiry”, pp. 6-19 în James
Rosenau, ed. International Politics and Foreign Policy (ed. a 2-a), New York: Free
Press.
Schweller, Randall L. (1994), “Bandwagoning for Profit: Bringing the Revisionist State Back
In”. International Security, 19(1): 72-107.
Taliaferro, Jeffrey W. (2000/01), “Security Seeking under Anarchy: Defensive Realism
Revisited”. International Security 25(3): 128-61.
Vasquez, John A. (1996) “The Post-Positivist Debate: Reconstructing Scientific Enquiry and
International Relations Theory after Enlightment’s Fall”, pp. 217-40 în Ken Booth şi
Steve Smith, eds. International Relations Theory Today, Cambridge: Polity Press.
Walt, Stephen M. (1987) The Origins of Alliances, Ithaca, New York: Cornell University
Press.
Waltz, Kenneth (2001), Om, stat şi război, Iaşi: Institutul European.
---------- (1979), Theory of International Politics, Reading, Mass.: Addison Wesley.
Wendt, Alexander (1994), “Collective Identity Formation and the International State”.
American Political Science Review 88(2).