Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

I. Politica şi ştiinţele politice

I. 1. Ce este politica?

Politică şi morală
Deşi se spune că Albert Einstein ar fi afirmat la un moment dat că "politica este mai
dificilă decât fizica", una dintre butadele cele mai cunoscute afirmă că la politică şi la football
se pricepe toată lumea. Impresia că politica este ceva simplu, uşor de înţeles, familiar, provine
probabil din statutul privilegiat de care ne bucurăm din plin, în calitate de locuitori ai lumii
moderne. Datorită progreselor vizibile ale conştiinţei democratice în perspectivă universală,
datorită fluxurilor de informaţii ce depăşesc cu uşurinţă piedici altă dată insurmontabile,
politica a devenit pentru omul contemporan un element al vieţii cotidiene, o prezenţă
permanentă, în aşa măsură încât termenul riscă să-şi piardă conţinutul, fiind vehiculat mult
prea des într-o manieră mult prea superficială.
De fapt, înţelegerea politicii, ca şi în cazul altor fenomene sociale, necesită un efort pe
care puţini sunt convinşi că este necesar să îl facă, deşi exersează frecvent analiza politică
atunci când îşi formează opiniile. Este vorba despre un efort de clarificare conceptuală şi de
sistematizare care porneşte de la definirea termenului şi a noţiunilor ce se află, din punct de
vedere semantic, în apropierea acestuia.
Demonetizarea cuvântului "politică" este urmată îndeaproape de tentaţia de a-l utiliza
într-un sens peiorativ. Ne-am obişnuit să identificăm politica cu o activitate care se situează în
mod natural între ceea ce este moral şi ceea ce este imoral, ne-am obişnuit să constatăm că
mulţi dintre cei ce îşi fac din politică o profesie nu merită întotdeauna preţuire, sau că nu oferă
un exemplu demn de urmat în ceea ce priveşte onestitatea sau sinceritatea. Asemenea opinii
sunt greu de contrazis.
Dar, aşa cum se întâmplă aproape în orice privinţă, adesea aparenţele înşeal, iar
problema moralităţii acţiunilor politice nu este una simplă. Este greu de stabilit ce acţiuni, ce
hotărâri politice, reflectă inconsistenţa morală a politicii, de vreme ce politica este chemată să
rezolve probleme şi să tranşeze dileme cu care cetăţenii ce nu deţin atribuţii politice se
confruntă arareori.
Dar nu se poate afirma că politica scapă oricărei evaluări morale, aşa cum susţin unii,
fără să se gândească la consecinţele logice ale acestei idei. Chiar Niccolo Machiavelli, cel
despre care se spune că ar fi încercat să plaseze conduita omului politic undeva deasupra
moralei comune, a moralei publicului larg, nu pare să fi agreat o asemenea perspectivă

1
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

radicală.
Niccolo Machiavelli scrie, în fapt, ca un magnific moralist. Cuvintele sale au mesajul
profund al experienţei personale, singura sursă credibilă a cunoaşterii morale pentru oricine,
în orice epocă. Care este mesajul său? Răul este întotdeauna prezent în societate, la fel ca şi în
politică. A pretinde contrariul înseamnă a evita confruntarea cu realitatea, înseamnă a nega
ceea ce ne arată experienţa, în numele unor idealuri pe care mulţi le proclamă dar puţini le
urmează. Niciodată însă deosebirea dintre bine şi rău nu dispare. Iată ce scria Machiavelli în
capitolul al XV-lea al lucrării sale, capitol intitulat “Despre acele lucruri pentru care oamenii,
şi mai ales principii, merită să fie lăudaţi sau aspru dojeniţi”.

"Realismul etic" machiavellian

"Ne rămâne să vedem acuma care trebuie să fie atitudinea şi

comportarea unui principe faţă de supuşi şi de prieteni. Şi întrucât ştiu că s-a
scris mult despre aceasta, mă tem ca, scriind la rândul meu despre acelaşi
lucru, să nu se spună că sunt încrezut, mai ales că în prezentarea problemelor
mă voi îndepărta de modul de tratare obişnuit al celorlalţi. Intenţia mea fiind
însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei ce le înţeleg, mi s-a părut
că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor decât simpla
închipuire. Căci sunt mulţi aceia care şi-au imaginat republici şi principate pe
care nimeni nu le-a văzut vreodată şi nimeni nu le-a cunoscut ca existând în
realitate. Într-adevăr, deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii
trăiesc şi felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte
ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum ajung
oamenii la pieire decât cum pot să izbutească. Acela care ar voi să-şi
proclame oricând şi oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborât
de ceilalţi care sunt în jurul lui şi care nu sunt oameni de bine. Aşadar,
principele care vrea să-şi păstreze puterea va trebui să înveţe neapărat să
poată să nu fie bun şi să ştie să fie sau să nu fie astfel după cum este nevoie.
Lăsând la o parte toate acele lucruri care au fost închipuite cu privire la
principi şi vorbind numai despre acelea care sunt adevărate, spun că atunci
când se vorbeşte despre oameni şi mai ales despre principi care se găsesc pe
o treaptă mai înaltă, ei sunt caracterizaţi prin una din trăsăturile următoare,
care le aduc fie dojană, fie laudă. Şi anume unii sunt consideraţi drept
darnici, alţii drept meschini (...); unii sunt consideraţi darnici, alţii lacomi;
unii cruzi, alţii miloşi; unii sperjuri, alţii oameni care îşi ţin cuvântul; unii
lipsiţi de vlagă şi laşi, alţii cutezători şi curajoşi, unii modeşti, alţii trufaşi;
unii iubitori de plăcere, alţii caşti; unii dintr-o bucată, alţii vicleni; unii
încăpăţânaţi, alţii docili; unii serioşi, alţii uşuratici; unii cu credinţă în
Dumnezeu, alţii fără religie, şi aşa mai departe. Ştiu prea bine că fiecare va
declara că ar fi minunat dacă ar exista un principe care să aibă dintre toate
însuşirile arătate mai sus numai pe acelea care sunt considerate drept bune;
dar întrucât nimeni nu poate să le aibă pe toate şi nici să le folosească
întrutotul, deoarece condiţiile vieţii noastre omeneşti nu o îngăduie,
principele ar trebui să fie atât de înţelept încât să ştie să evite acele vicii care
la-ar face să-şi piardă statul; iar de cele care nu l-ar face să-l piardă să se
ferească totuşi, dacă-i este cu putinţă. Dacă aceasta nu este posibil, să se lase

2
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

în voia lor fără prea multă grijă De asemenea, să nu-i pese dacă va merita
faima rea a acelor păcate fără de care i-ar fi greu să păstreze statul; căci dacă
cercetăm lucrurile cu atenţie, vom observa că unele scopuri care ni se arată a
fi virtuoase l-ar duce la pieire dacă le-ar urmări, în timp ce altele, care ni se
par a fi rele, ne fac să dobândim, prin atingerea lor, şi siguranţa şi
bunăstarea"

Nicollo Machiavelli, Principele, trad. Nina Facon, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2006, p. 165-167

Iar aceste constatări, oricât de cinice ar părea, merită mai multă preţuire decât
discursul moralizator al sacrificiului de sine în numele principiilor morale celor mai înalte. A
spune că viclenia, ipocrizia, filistinismul, meschinăria grosolană, lipsa de onoare, de curaj,
fanfaronada oarbă, sunt lucrurile pe care le vei întâlni peste tot în preajma ta şi cu care este
imposibil să lupţi fără a ajunge, în mod deliberat sau nu, la martiriu, înseamnă a-i ajuta pe cei
care te ascultă, să evite şi să înfrunte viciile celorlalţi. Ipocrizia etică, în schimb, este mai
dăunătoare decât orice altă pervertire a moravurilor, deoarece îi face să creadă pe cei naivi că
trebuie să respecte un număr de valori pe care majoritatea oamenilor, în realitate, le
dispreţuiesc.
Machiavelli nu face, în pasajul expus mai sus, nimic mai mult decât să afirme că nu
întotdeauna virtutea conducătorilor asigură supravieţuirea sau prosperitatea statelor şi a
cetăţenilor acestora. Nu face decât să înlocuiască o serie de principii morale cu altele, şi chiar
atunci când dă impresia că propune derogări de la regulile morale, o face fără a nega valoarea
acestora şi în scopul promovării unor valori morale.
Frederic al II-lea, regele Prusiei, a combătut cu înverşunare afirmaţiile diplomatului
florentin într-o lucrare pe care o dădea tiparului, anonim, în 1740. Ulterior a dovedit din plin
capacitatea de a se folosi de sfaturile a căror valoare o negase. Voltaire ar fi făcut odată
observaţia că Frederic dovedise o atitudine machiavelliană chiar negând principiile politice pe
care nu a ezitat mai apoi să le pună în practică, înşelându-şi prin aceasta adversarii.
Care dintre cele două opere are o fundamentare etică mai profundă? Cu siguranţă,
experienţa politică şi maximele etice ale lui Frederic cel Mare demonstrează onestitatea
reflecţiilor machiavelliene.
Faptul că cei ce citesc lucrarea – şi sunt conducători politici, pentru că Machiavelli se
adresează doar lor – sunt sfătuiţi să fie virtuoşi cu cei ce respectă virtutea, dar să înveţe să
riposteze celor rău intenţionaţi cu aceleaşi mijloace, în fond singurele mijloace eficiente, nu
rupe echilibrul etic. Simţămintele noastre morale şi bunul simţ s-ar revolta dacă ni s-ar spune
că ar trebui să renunţăm la orice virtute, să-i considerăm pe toţi semenii noştri nişte duşmani
şi să facem rău celorlalţi de câte ori avem ocazia. Ideea că o persoană fără reţineri morale, fără

3
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

scrupule, merită acelaşi tratament pe care îl aplică celorlalţi, nu este una respingătoare. Dar
rămâne mult mai realistă şi, din pricina aceasta, mult mai sinceră, mult mai autentică.
Dar ceea ce este cel mai important, ceea ce demonstrează valoarea morală a sfaturilor
machiavelliene este faptul că autorul nu plasează politica într-un domeniu diferit de cel al
moralităţii comune, deşi în multe locuri ale lucrării sale apar reflecţii care îl îndeamnă pe
conducătorul politic să uite de principiile etice pentru a răspunde ameninţărilor şi a-şi
conserva puterea în numele “raţiunii de stat”. Este posibil ca principele să fie constrâns să
comită crime şi aceasta poate fi în folosul său sau al principatului său, dar nimic nu îl scuteşte
de responsabilitatea pentru faptele sale. Machiavelli defineşte aici binele şi răul în termeni
aplicabili deopotrivă politicienilor şi oamenilor obişnuiţi. Nu se referă la un tip de moralitate
aflat între ceea ce este moral şi ceea ce este imoral. Politica nu este amorală. Faptele omului
politic pot fi doar bune sau doar rele, căci dacă le îngăduim să se situeze în afara evaluărilor
etice comune, ca şi cum ar fi vorba de lucruri pe care nu avem îndreptăţirea să le judecăm,
vom îngădui orice rău venit din partea celor ce ne conduc, ceea ce este inacceptabil.
Reflecţiile diplomatului florentin prezentate în citatul anterior nu legitimează
iresponsabilitatea morală, nici în cazul politicienilor, nici în cazul oamenilor obişnuiţi. Cu atât
mai puţin o afirmaţie de tipul „scopul scuză mijloacele”. Putem să citim însă în opera sa
îndemnul de a judeca scopurile pe care ni le propunem după rezultatele lor, iar nu după
valoarea lor abstractă. Principele nu ar trebui să se ferească să acţioneze în mod imoral pentru
a-şi păstra puterea, dar nimic nu-i împiedică pe ceilalţi să-i sancţioneze viciile.
Machiavelli nu este aşadar un bun exemplu pentru a ilustra amoralismul politic. Dar
aceasta nu înseamnă că el nu este practicat. Chiar afirmaţia potrivit căreia “scopul scuză
mijloacele”, pe nedrept atribuită autorului renascentist, apare într-o formulare implicită în cele
mai respectabile documente politice pe care le considerăm de obicei a fi exemplare pentru
idealurile politice ale democraţiilor occidentale. Majoritatea constituţiilor şi Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stipulează, spre exemplu,
restrângeri ale drepturilor individuale motivate de „raţiunea de stat”, altfel spus de interesele
statului, de siguranţa naţională, de conservarea puterii statului şi de alte condiţii
asemănătoare. Un scop considerat superior, integritatea statului sau păstrarea suveranităţii
naţionale, poate justifica încălcarea drepturilor individuale, adică derogări de la regulile
dreptăţii.
Este important aşadar să nu considerăm că politica este o îndeletnicire aflată în afara
capacităţii oamenilor obişnuiţi de a emite evaluări morale. Altfel, exonerarea totală a politicii
şi a oamenilor politici ar fi un alibi perfect pentru orice fărădelege, un lucru de temut, cu atât
mai mult cu cât deciziile politice sunt puse în practică cu ajutorul resurselor imense de care

4
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

dispun statele moderne. Însăşi ideea existenţei unui regim moral distinct aparţinând politicii,
sau ideea că există o “etică politică” care necesită derogări de la normele etice aplicabile
tuturor domeniilor de acţiune socială, sunt suspecte şi nu ar trebui să fie privite cu îngăduinţă.

Definirea politicii
Politica a primit de-a lungul timpului mai multe definiri ce reflectă nu doar aspecte
perene ale activităţilor pe care le numim “politice” ci şi experienţe istorice particulare ce
reflectă evoluţia acestora. Însăşi cuvântul grecesc polis, din care provin cuvântul politică şi
termenii înrudiţi, desemnează un tip anume de comunitate, constituită în cadrul cetăţilor-stat
antice, pornind de la un sens anume al solidarităţii, al drepturilor şi a obligaţiilor cetăţeneşti.
Politica a fost definită uneori ca “ştiinţă a guvernării statelor”, ca “artă şi practică a
guvernării societăţilor umane”, ori ca “ştiinţă sau artă de a guverna”, pentru a se arăta că
finalitatea tuturor acţiunilor politice o constituie guvernarea, cârmuirea, conducerea unei
colectivităţi. Nu ar trebui însă să ne referim la politică ca la o “ştiinţă” în sens propriu, ci ca la
un domeniu al cunoaşterii practice. „A ştii să guvernezi” nu înseamnă „a guverna în mod
ştiinţific”, ci “a fi capabil să guvernezi”. De asemenea, politica nu este o “artă” în sens
propriu, pentru că nu presupune prezenţa creativităţii artistice, dar este o îndeletnicire pe care
poţi să o profesezi doar dacă deţii o serie de abilităţi speciale, asemănătoare celor date de
cunoaşterea unui meşteşug. Definiţiile de tipul celor prezentate mai sus nu sunt, după cum se
vede, suficient de precise. Ar trebui să aflăm mai multe despre funcţiile politicii în societate,
despre modul în care se realizează guvernarea, despre scopurile acesteia.
Potrivit definiţiei propuse de către David Miller în “Enciclopedia Blackwell a gândirii
politice”, politica ar fi “procesul prin care un grup de oameni cu opinii şi interese divergente
ajung la decizii colective socotite îndeobşte ca fiind obligatorii pentru respectivul grup şi
impuse ca o linie de conduită comună”.1
O definiţie similară este explicată de către Andrew Hewyood: politica ar fi
“activitatea prin care oamenii creează, apără şi modifică regulile după care trăiesc”. Politica
apare aici ca sursă a deciziilor colective general aplicabile, ca şi în cazul definiţiei propuse de
Adrian Miroiu: “politica cuprinde procesele prin care, prin interacţiunile dintre oameni, se
formează şi se implementează deciziile sociale”.2
Toate aceste definiţii ce surprind caracterul de proces al activităţilor politice (“procesul
politic”) converg pentru a sublinia câteva trăsături specifice ale acestuia:

1
David Miller (ed.) , Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 575.
2
Adrian Miroiu, Fundamentele politicii. Preferinţe şi alegeri colective, vol. I, Polirom, Iaşi, 2006, p. 18.

5
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

1. Politica se găseşte în universul social şi este definitorie pentru fiinţa

umană. Atunci când Aristotel utiliza sintagma “zôon politikon” dorea să arate că
omul este o fiinţă care îşi găseşte împlinirea deplină în comunitatea politică
(polis). Astăzi, mutatis mutandis, deşi nu mai locuim între zidurile cetăţilor-state,
lucrul acesta nu este mai puţin adevărat decât în antichitate. Societatea ne pare de
neconceput în absenţa politicii, iar fără efortul colectiv al comunităţii, majoritatea
beneficiilor de care se bucură cetăţenii statelor moderne în calitate de indivizi, nu
ar exista.
Rămâne un subiect discutabil măsura în care anticii considerau că
sociabilitatea naturală este o însuşire definitorie pentru condiţia umană şi exprimă
felul în care autori precum Aristotel sau Platon înţelegeau viaţa politică. Hannah
Arendt consideră că traducerea termenului zôon politikon prin “animal social”
constituie o eroare, preferându-i sintagma “animal politic”, adesea evitată din
pricina utilizării sale nepotrivite în vulgata jurnalistică. Nu există nici un motiv să
spunem că omul este un animal politic pentru a plasa accentul pe primul cuvânt şi
pentru a sublinia natura conflictuală, instinctuală, violentă, a politicii. Omul este
însă o “fiinţă politică” sau o „vieţuitoare politică” în sensul teoriei sociale
aristotelice.

Hannah Arendt – interpretarea sintagmei aristotelice zôon politikon

“Relaţia specială dintre acţiune şi existenţa-în-comun pare să

îndreptăţească întrutotul traducerea iniţială a termenului aristotelic zôon
politikon cu animal socialis, întâlmită deja la Seneca şi devenită apoi, prin
Toma d’Aquino, traducerea consacrată: homo est naturaliter politicus, id est,
socialis (omul este prin natură politic, adică social). Mai mult decât orice
teorie elaborată, înlocuirea inconştientă a politicului cu socialul trădează
gradul în care înţelegerea grecească iniţială a politicii fusese pierdută. Este
semnificativ în această privinţă, fără a fi însă hotărâtor, că termenul «social»
este de origine romană, neavând echivalent în limba sau în gândirea greacă.
Totuşi, folosirea latină a cuvântului societas avea la început şi un clar, chiar
dacă circumscris, înţeles politic; cuvântul indica o alianţă, încheiată cu un
scop precis, ca atunci când oamenii se organizează pentru a domni asupra
altora sau pentru a săvârşi o nelegiuire. Abia odată cu conceptul mai recent
de societas generis humani, de «societate a neamului omenesc», termenul
«social» începe să dobândească înţelesul general de condiţie umană
fundamentală. Ceea ce nu înseamnă că Platon sau Aristotel ar fi ignorat sau
nu ar fi fost preocupaţi de faptul că omul nu poate trăi în afara tovărăşiei
oamenilor, ci numai că nu au socotit că o asemenea condiţie ca figurând
printre caracteristicile specific umane; dimpotrivă, ea era pentru ei o însuşire
pe care viaţa omenească o are în comun cu cea animală şi, din acest motiv, ea

6
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

nu îi putea aparţine omului în chip esenţial. Asocierea naturală, pur socială a

speciei umane era socotită drept o limitare impusă de nevoile vieţii biologice,
care sunt aceleaşi pentru animalul uman ca şi pentru alte forme de viaţă
animală.
Pentru gândirea greacă, capacitatea umană de organizare politică nu
este doar diferită de, ci se şi află în opoziţie directă cu acea asociere naturală
în centrul căreia stau casa (oikia) şi familia. Apariţia oraşului-stat a însemnat
că, «pe lângă viaţa sa privată», omul primea un fel de «un fel de a doua viaţă,
un bios politikos al său. Fiecare cetăţen ţinea acum de două ordine de
existenţă; iar în viaţa lui se făcea o distincţie clară între ceea ce era al său
(idion) şi cea ce era comun (koinon)»”

Hannah Arendt, Condiţia umană, Editura Design & Print, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj, 2007, p. 25-26.

2. Politica generează norme, reguli generale menite să asigure funcţionarea

mecanismelor sociale fundamentale. Normele în cauză au o valabilitate generală
şi formează baza sistemelor de drept. Atât constituţiile cât şi celelalte acte
normative (legi, dectrte, hotărâri etc.) sunt instrumente juridice rezultate în urma
deliberărilor politice, activitatea legislativă, proprie parlamentelor, fiind
considerată o activitate politică emblematică.
Dar dacă generarea de norme cu valoare juridică este una dintre
caracteristicile esenţiale a politici, ne putem întreba prin ce se distinge aceasta de
drept. Dreptul şi instituţiile judiciare nu au doar rolul de a garanta respectarea
normelor şi de a tranşa disputele legate de aplicarea lor. Dreptul contribuie şi el la
generarea normelor, dar o face dintr-o altă perspectivă, veghind asupra coerenţei
lor. Se poate spune că, prin natura sa, politica constituie un element dinamic în
sistemele juridice ale statelor moderne. Liderii politici, partidele, grupurile de
interes, instituţiile guvernamentale contribuie în permanenţă la modificarea
normelor juridice pentru a le adapta unor interese specifice sau pentru a le pune în
acord cu necesităţile sociale de actualitate, mai mult sau mai puţin apropiate de
ceea ce am putea numi “interesul general”. Instituţiile judiciare au însă în vedere,
dincolo de conţinutul contingent al normelor, capacitatea lor de a forma un întreg
coerent, lipsit de contradicţii interne, pe baza unor principii formale general
recunoscute3. Spre exemplu, din punctul de vedere al dreptului, ca ansamblu de
relaţii sociale şi disciplină ştiinţifică ce studiază aceste relaţii, nu prezintă interes
cât de mult creşte un impozit anume ca urmare a unei reglementări. Prezintă însă
interes dacă etapele prevăzute de lege pentru adoptarea reglementării respective
3
Astfel de contradicţii apar, spre exemplu, atunci când o lege conţine reguli în mod evident contrare
prevederilor altei legi. Din nefericire, legile pot fi ele însele ilegale.

7
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

au fost parcurse şi dacă noua regulă de impozitare respectă principii generale

precum neretroactivitatea legii (legile pot dispune doar pentru viitor, astfel încât
efectele lor să fie previzibile şi să nu aibă consecinţe arbitrare).
Acesta este motivul pentru care instituţiile cu caracter judiciar sunt
implicate în permanenţă în procedurile de adoptare a normelor. Juriştii oferă
asistenţă legislatorilor în parlamente (în România a fost înfiinţată o instituţie
specială în scopul analizei şi avizării proiectelor de acte normative ale
Parlamentului şi guvernului, Consiliul Legislativ) sau arbitrează conflictele
politice (curţile constituţionale, spre exemplu, acolo unde asemenea instituţii
există, au eminamente acest rol )
În anumite domenii de jurisdicţie se poate spune că decizia politică
primează faţă de decizia juridică. Este greu să susţii că dreptul constituţional sau
dreptul internaţional public sunt ramuri de drept în sens clasic, asemănătoare
dreptului civil sau dreptului penal. În spaţiul internaţional raporturile de putere
între state influenţează în mod direct felul în care se iau sau se aplică deciziile
curţilor internaţionale. În planul afacerilor interne, judecătorii numiţi în cadrul
curţilor constituţionale sunt chemaţi de cele mai multe ori să decidă asupra unor
probleme politice, iar uneori reprezintă interese şi valori politice prin interpretările
pe care le propun.

3. Rezultatul prim al activităţii politice se materializează în decizii ale

colectivităţii în privinţa problemelor ce privesc întreaga colectivitate. Studiul
politicii înseamnă în primul rând încercarea de a explica sau de a motiva deciziile
politice. Politica poate fi definită aşadar ca un proces decizional cu caracteristici
speciale.

Importanţa deciziilor politice în viaţa cotidiană

"Politica are în vedere deciziile umane, iar ştiinţa politică se ocupă cu

studiul acestor decizii. Totuşi, nu toate deciziile sunt politice şi multe dintre
ştiinţele sociale studiază decizii care nu prezintă interes pentru politologi. De
exemplu, atunci când mergi cu un prieten la un eveniment oarecare, la un
concert sau la un meci de fotbal, îţi poţi cheltui banii pe bilete (pentru cele
mai bune locuri posibile), sau pe mâncare şi băutură, sau îi poţi economisi
pentru mai târziu. Economiştii studiază tipurile de decizii de cheltuire a
banilor şi poate, modul în care oamenii iau aceste decizii. Pe de altă parte,
psihologii ar putea analiza de ce ai ales să te duci la evenimentul respectiv cu
un anumit prieten şi nu cu un altul, sau cine a sugerat să se meargă acolo.
Politologii examinează foarte rar asemenea experienţe personale, cu

8
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

excepţia cazurilor în care ele au consecinţe politice. În schimb, noi

examinăm procesul politic şi impactul lui asupra cetăţenilor. Deciziile
politice ne influenţează în mod constant în foarte multe feluri viaţa, cariera şi
familia. Locurile noastre de muncă sunt structurate pe baza unor reglementări
guvernamentale, casele noastre sunt construite în conformitate cu unele
standarde guvernamentale, şcolile de stat sunt finanţate şi coordonate de
guvern şi chiar şi atunci când mergem la un concert sau la un eveniment
sportiv, călătorim pe drumuri întreţinute de guvern şi monitorizate de poliţie.
S-ar putea să nu considerăm că politica este omniprezentă în viaţa noastră,
însă politica ne afectează în multe moduri importante. Prin urmare, este
important modul în care se iau deciziile politice şi care sunt consecinţele lor."

Gabriel A. Almond et alii, Politica comparată astăzi, Institutul European,

Iaşi, 2009, p. 16.

Domeniul de referinţă al deciziilor politice este întreaga comunitate politică. Fie că cei
care decid constituie un grup relativ restrâns de reprezentanţi, un grup oligarhic, fie că toţi
cetăţenii se pronunţă asupra unei hotărâri prin referendum, rezultatul va fi întotdeauna
aplicabil tuturor.
Prin aceasta, politica presupune întotdeauna o anumită solidaritate. Ea poate fi reală,
atunci când deciziile sunt rezultatul unei deliberări extinse ce implică dezbatere publică şi
participare de masă, sau simbolică, atunci când elita politică hotărăşte în numele societăţii,
indiferent dacă se bucură de sprijin sau nu.
În acelaşi timp, conflictul de opinii şi de interese nu va lipsi niciodată din politică. De
aceea procesul decizional este un aspect esenţial al activităţilor politice. Politica presupune
prezenţa divergenţelor şi negociere pentru concilierea punctelor de vedere opuse. Acolo unde
există un acord unanim politica nu este necesară.
De aceea Maurice Duverger descria politica folosind imaginea lui Janus Bifrons zeul
roman cu două chipuri. Politica presupune simultan prezenţa înfruntărilor şi un efort de
integrare, cuprinde două tendinţe opuse, una antagonică, conflictuală, şi alta unificatoare,
integratoare.
În afară de definiţiile menţionate mai sus există şi câteva care pun accentul pe latura
administrativă a procesului politic. Politicienii hotărăsc, în definitiv, ce şi cât primeşte fiecare
cetăţean din avuţia comună, ce trebuie să facem pentru a întreţine şi a spori ceea ce aparţine
deja comunităţii. Procesul politic are, din această perspectivă, valoarea unei activităţi de
gestiune. De aceea, Harold Lasswell sublinia faptul că politica decide “cine primeşte ce, când
şi cum”, iar David Easton arăta că specificul relaţiilor sociale de factură politică este acela de
a “aloca valorile cu ajutorul autorităţii”. Aspectul distributiv sau redistributiv al politicii a fost
dintotdeauna prezent, dar în colectivităţile uriaşe şi complicate ale societăţilor contemporane a

9
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

devenit un punct de reper esenţial. El explică şi atracţia pe care o exercită politica şi

demnităţile publice.
Alte definiţii insistă asupra caracterului fundamental al organizării şi al puterii.
Organizarea, coordonarea acţiunilor, este definitorie pentru instituţiile guvernamentale. În
cazul puterii politice, accentul poate cădea fie pe importanţa exercitării acesteia, fie pe
importanţa dobândirii ei. Se poate constata însă că prima perspectivă, cea ce reduce esenţa
politicii la chestiuni organizatorice şi la regulile apărute în urma unei asocieri voluntare, este
foarte largă. Organizarea nu este doar un produs al politicii ci este un factor eseţial pentru
multe alte dimensiuni ale vieţii sociale. A doua perspectivă, cea ce tinde să reducă politica la
competiţia pentru putere, deşi realistă, pare să fie prea restrânsă.

Politica în ipostaza de proces de organizare şi de competiţie pentru

dobândirea puterii

"O altă interpretare răspândită afirmă că politicul desemnează sfera

organizării comunităţilor sau a societăţii. Chestiunile de ordin politic sunt,
deci, chestiuni de organizare a vieţii publice. Înrudită cu această interpretare
este şi cea care identifică politicul cu aranjamentele respective: <<Politica
este activitatea de participare la aranjamentele generale ale unei asocieri de
persoane care, în ce priveşte recunoaşterea pe care o dau în comun modului
de participare la aranjamente, compun o singură comunitate>> (Michael
Oackeshot). Guvernarea, ca element central al politicii, poate fi privită ca
activitate de organizare. Şi această interpretare este foarte largă, deoarece şi
sfera organizorii poate include elemente extrem de diverse (la fel ca şi sfera
deciziilor, menţionată mai sus).
O altă categorie de interpretări insistă asupra problemei puterii şi ale
controlului. Politica apare, din acest punct de vedere, ca activitate de
dobândire, păstrare şi gestionare (exercitare) a puterii (asupra altor oameni)
sau ca activitate de control (al oamenilor, a instituţiilor etc.). <<Politica este
o luptă pentru putere>>, afirma Hans Morgenthau într-o carte clasică
(Scientific Man versus Power Politics). Numeroasele prezentări ale
politicului ca sferă a problemelor guvernării (conducerii politice) fac, şi ele,
parte din această categorie de interpretări dacă prin guvernare se înţelege
control şi dominaţie."

Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Editura All, Bucureşti, 2002,

p. 8

Politicul. Spaţiul public şi spaţiul privat.

Numărul mare de definiţii alternative trădează dificultăţile demersului de definire. Pe
măsură ce încerci să ajungi la o reprezentare concretă a politicii este din ce în ce mai dificil să
te hotărăşti asupra elementelor definitorii (exercitarea puterii sau a autorităţii, luarea

10
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

deciziilor, alocarea resurselor).

Totuşi, în primă instanţă, putem observa şi analiza diferenţa între ceea ce este “politic”
şi ceea ce este „ne-politic”, pornind de la linia de demarcaţie trasată între ceea ce este „public”
şi ceea ce este „privat”. Domeniul public este direct legat de responsabilităţile colective, are în
vedere ceea ce îl interesează atât pe individ cât şi societatea (politica, raporturile juridice,
comerţul, bunurile comune etc.), pe când domeniul privat include tot ceea ce ţine de interesele
strict personale ale fiecărui individ (relaţiile de familie, convingerile filosofice, starea de
sănătate personală, preferinţele estetice, etc.).
Dacă în cazul spaţiului privat considerăm că este necesar ca societatea să se abţină de
la a interveni în vreun fel, în cazul lucrurilor publice, implicarea fiecăruia nu numai că nu este
prohibită ci este recomandată. Simplificând, putem spune că spaţiul public impune
responsabilităţi individului, pe când cel privat îi acordă drepturi. Este important să remarcăm
că bunurile sau valorile publice nu au doar caracteristica de a aparţine tuturor. De multe ori,
astfel de bunuri devin “ale nimănui”, în sensul că nimeni nu îşi asumă responsabilitatea de a
le administra când administrarea lor este costisitoare. Uneori, când bunurile respective pot fi
valorificate cu uşurinţă, doar un număr restrâns de indivizi se vor folosi de ele, împiedicându-i
pe ceilalţi să o facă. Alteori, când ele sunt accesibile tuturor, sunt exploatate intensiv până la
epuizare. Economiştii consideră că private prin natura lor sunt acele bunuri care nu pot fi
consumate de mai multe persoane în acelaşi timp şi de la consumul cărora unii pot fi
îndepărtaţi (bunuri "rivale" şi "exclusive"). Bunurile publice ar fi acelea care pot fi consumate
simultan de mai multe persoane şi de la consumul cărora nimeni nu poate fi îndepărtat ("non-
rivale" şi "non-exclusive"). Dar nu toate bunurile pe care le considerăm a fi private sau
publice sunt astfel prin natura lor, ci doar ca rezultat al unor convenţii sociale4. În principiu,
existenţa spaţiului public implică şi un acord asupra regulilor după care sunt utilizate bunurile
publice, un factor determinant în stabilirea acestora fiind interesul legitim al fiecărui individ,
şi chiar obligaţia de a participa la luarea deciziilor.
Aceasta este, desigur, o interpretare normativă a relaţiei public-privat, o interpretare ce
poate fi contrazisă de realitatea cotidiană a politicii moderne, dar care corespunde opiniei pe
care o avem în prezent despre limitele necesare ale puterii statului. Nu este mai puţin adevărat
că relaţia respectivă are un sens diferit în funcţie de contextul istoric în care o regăsim. În
timp, semnificaţia spaţiului privat s-a modificat. La fel şi semnificaţia spaţiului public. Astăzi,
spre exemplu, considerăm că sunt de interes public probleme care anterior erau considerate

4
Spre exemplu, astăzi, comform distincţiilor prezentate mai sus, creaţiile media sau aplicaţiile informatice
comerciale intră mai curând în categoria bunurilor publice deoarece pot fi multiplicate la nesfârşit fără a se
epuiza prin consum, iar a împiedica răspândirea lor este o sarcină imposibilă din punct de vedere tehnic. Prin
lege însă, ele sunt considerate bunuri private şi sunt protejate ca atare.

11
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

strict private (precum obţinerea mijloacelor de subzistenţă sau acordarea îngrijirilor

medicale). În anumite epoci istorice şi spaţii culturale, viaţa publică şi viaţa privată au ajuns
să se confunde una cu alta. În Europa, până la formarea statelor birocratizate, activităţi publice
precum cele legate de înfăptuirea justiţiei, implicau relaţii de sociabilitate privată care astăzi
ar fi considerate intolerabile5. O asemenea stare de lucruri caracteriza amestecul vieţii private
cu viaţa publică în Evul Mediu. Privilegiile nobiliare împotriva cărora au militat susţinătorii
republicii în timpul Revoluţiiei Franceze, simbolizează tocmai această viziune, apărând ca
"legi private", ca reglementări publice destinate unor persoane paticulare (în limba latină,
cuvântul privilegium, provenind din sintagma privi legis, înseamnă literal lege aplicabilă unei
singure persoane).
După cum arăta Hannah Arendt, iniţial, în polis-ul grec şi în urbea romană, viaţa
privată era un suport indispensabil pentru prezenţa publică. Aceasta era văzută ca o deplină
împlinire personală în cadrul comunităţii, care nu ar fi fost posibilă fără un refugiu privat care
să asigure individului satisfacerea nevoilor primare ale existenţei. Viaţa privată, în acest sens,
înseamnă a resimţi o privaţiune, a fi lipsit de ceva. Ea era o condiţie pentru accederea la viaţa
publică.

Sensul originar al ideii de "viaţă privată"

"Înţelesul termenului <<privat>>, în sensul său privativ originar, se

defineşte în raport cu aceste multiple semnificaţii ale domeniului public. A
trăi o viaţă în întregime privată înseamnă, mai presus de toate, a fi privat de
lucrurile esenţiale ale unei vieţi cu adevărat umane: a fi privat de realitatea
care decurge din faptul de a fi văzut de alţii, a fi privat de o relaţie
<<obiectivă cu ceilalţi>> cu ceilalţi, relaţie care rezultă din faptul de a fi
legat şi separat de ei prin intermediul unei lumi comune de obiecte, a fi
privat de posibilitatea de a realiza ceva mai durabil decât viaţa însăşi.
Caracterul privativ al privatului stă în absenţa celorlalţi; (...)
În circumstanţele moderne, această privare de relaţii <<obiective>>

5
“În Evul mediu, ca şi în multe societăţi unde influenţa statului e slabă sau simbolică, viaţa fiecărui individ
depinde de solidarităţile colective şi de căpeteniile care joacă un rol protector. Omul nu posedă nimic – nici
chiar propriul lui corp –care să nu fie ameninţat în anumite circumstanţe şi a cărui supravieţuire să nu fie
asigurată de o relaţie de dependenţă. În asemenea condiţii, există o confuzie între public şi privat. Nimeni nu
are o viaţă privată, dar toată lumea poate avea un rol public, chiar dacă n-ar fi decât acela de victimă. (...) Un
prim moment important este cel al apariţiei statului de Curte, pentru a relua expresia lui Norbert Elias. Un
stat care asigură de drept un anumit număr de funcţii lăsate până atunci într-un fel de indiviziune (pacea şi
ordinea publică, justiţia, armata etc.). Un spaţiu-timp devine atunci disponibil pentru unele activităţi care nu
mai au nicio legătură cu treburile publice: activităţile particulare. Totuşi, substituirea nu s-a făcut atât de
simplu. Statul nu a fost în stare ca, chiar de la început (secolul al XVI-lea – prima jumătate a secolului al
XVII-lea) să asigure toate funcţiile care îi reveneau de drept. (…) Astfel că e cu neputinţă să porţi un proces
fără intervenţii pe lângă judecători, intervenţii care par inadmisibile din punctul de vedere al moralei noastre
actuale, dar fără de care aceştia nu ar fi fost puşi în temă. Desigur, oamenii au de-a face cu statul, şi se cunosc
foarte bine diferenţele între omul de stat şi cel particular, dar statul este încă administrat ca un bun de familie.
” (Phillippe Aries, “Pentru o istorie a vieţii private”, în Phillippe Aries, Georges Duby (coord.), Istoria vieţii
private, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 21-23)

12
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

cu ceilalţi şi de realitatea garantată prin intermediul lor a devenit fenomenul

de masă al singurătăţii, luând astfel forma sa cea mai extremă şi cea mai
antiumană. Motivul acestei situaţii extreme este acela că societatea de masă
distruge nu numai domeniul public, ci şi domeniul privat, privându-i pe
oameni nu numai de locul lor în lume, ci şi de casa lor privată, unde altădată
se simţeau la adăpost de lume şi unde, în orice caz, până şi cei excluşi din
lume găseau un înlocuitor în căldura căminului şi în realitatea limitată a
vieţii de familie."

Hannah Arendt, Condiţia umană, Editura Design & Print, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj, 2007, p. 53.

` Adesea, în mod nejustificat, distincţiei politic/non-politic i se asociază divziunea

stat/societete civilă. Se insinuează astfel că organizaţiile societăţii civile, organizaţiile
nonguvernamentale sau asociaţiile ce nu sunt în niciun fel controlate de stat, nu ar avea un rol
politic, ceea ce este eronat. Societatea civilă nu este "societatea ne-politică", acea parte din
societate ce nu are legătură cu politica. Dimpotrivă, organizaţiile civice independente şi
cetăţenii, luaţi individual, sunt în aceeaşi măsură îndreptăţiţi ca şi statul, ca şi partidele
politice, să participe la procesul politic, ceea ce se şi întâmplă în permanenţă.
Politica poate fi redusă, în ultimă instanţă, dacă ne propunem să simplificăm lucrurile,
la un fapt social fundamental (exercitarea puterii) şi la o relaţie socială esenţială (relaţia dintre
guvernanţi şi guvernaţi, dintre conducători şi conduşi).
În această ordine de idei, abstractizând, ne putem referi la “politic” ca la un sector
distinct al “socialului”, cel în care se localizează politica şi funcţiile sale: de conducere, de
coordonare, de organizare, de armonizare a intereselor, de aplanare a conflictelor majore.
Atunci când ne referim la resorturile profunde ale politicii, la caracterul ei de element
universal al vieţii sociale, la originile ei, vorbim despre „politic”, aşa cum vorbim despre
„economic” şi „juridic” pentru a ne referi în mod abstract la economie sau la justiţie.
Există astăzi opinii potrivit cărora cuprinderea politicului ar trebui să fie extinsă pentru
a îngloba atât spaţiul public cât şi cel privat. Acesta nu este doar un semn al modificării
mentalităţilor, al influenţei pe care o au argumentele feministe, al modului în care probleme
de natură privată invadează astăzi spaţiul public (revendicările minorităţilor sexuale,
problemele sociale legate de locuire sau de existenţa familiilor monoparentale). Valorile
liberale originare, care prescriau, în continuitate cu tradiţia clasică, protejarea spaţiului privat
ca garanţie a conservării individualităţii şi a libertăţii, le par multora inactuale.

Politicul, exercitarea puterii şi viaţa privată

"Politicul ar trebui definit astfel încât să cuprindă întreaga sferă a

13
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

socialului. De aici decurge că evenimentele, procesele şi practicile nu

trebuie etichetate ca nepolitice sau extrapolitice pur şi simplu în virtutea
cadrelor sau contextelor în care apar. Toate evenimentele, procesele şi
practicile care apar în sfera socială au potenţialul de a fi politice şi, deci, de
a fi supuse analizei politice. Potrivit acestei definiţii, domeniul guvernării nu
este mai politic în sine decât cel al culturii, juridicului sau sferei casnice. În
consecinţă, diviziunea muncii casnice nu este mai puţin politică - şi deci mai
puţin potrivită analizei politice - decât reglementarea de către stat a muncii...
Politica şi politicul privesc distribuţia, exercitarea şi consecinţele puterii. O
analiză politică este una care atrage atenţia asupra relaţiilor de putere
implicate în relaţiile sociale. În acest sens, politica nu este definită prin
faptul că are un locus de manifestare, ci prin natura ei de proces."

C. Hay, Political analysis. A critical introduction, Palgrave, New York, 2002

apud Miroiu, p. 15

Este adevărat că o astfel de perspectivă contribuie la o înţelegere mai profundă a

problemelor politice şi a relaţiilor de putere. Acestea din urmă sunt implicate în majoritatea
sferelor vieţii umane, fie că este vorba de organizarea spaţiului, de limbaj, de practicile
medicale. În măsura în care duce la confundarea sferei publice cu cea privată, la transferul
tuturor chestiunilor private în spaţiul public, ea trebuie să fie privită cu neîncredere. Una
dintre caracteristicile importante ale regimurilor totalitare care au marcat istoria secolului al
XX-lea este tocmai anihilarea individualităţii, suprimarea spaţiului privat, exercitarea unui
control total asupra tuturor aspectelor vieţii, chiar şi asupra celor pe care oamenii doresc să le
păstreze în intimitate.

Politica şi politicile publice

În limba română, cuvântul "politică" poate reflecta două moduri de abordare distincte
ale activităţilor cu caracter politic. El se poate referi la procesul de luare a deciziilor, dar şi la
un domeniu particular de aplicare şi de punere în practică a acestor decizii. Prin comparaţie,
limba engleză (comparaţia se impune deoarece mediul academic anglo-saxon a furnizat de-a
lungul timpului cea mai mare parte a conceptelor şi a teoriilor relevante în ştiinţele politice)
este mult mai puţin ambiguă, oferind mai mulţi termeni cu conotaţii specifice, imposibil de
confundat:
- politics - politica în general, viaţa politică, procesul electoral, competiţia
dintre partide, echilibrele de putere, acţiunea şi interacţiunea instituţiilor politice;
termenul are cea mai mare cuprindere, fiind extins asupra tuturor domeniilor în
care politica este prezentă în mod concret;
- government - politica din perspectivă instituţională, instituţiile politice,

14
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

structurile constituţionale, atribuţiile instituţiilor statului; o perspectivă particulară

similară celei propuse de dreptul constituţional (american government, local
government);
- policy - politicile, politicile publice, acţiunile coordonate întreprinse în
vederea aplicării deciziilor politice (public policy);
- governance - activitatea generală de conducere şi organizare, administrare
prin exercitarea autorităţii (global governance, corporate governance);
În termenii limbajului cotidian vorbim despre politica fiscală sau politica bugetară a
unui guvern, despre politica monetară a Băncii Naţionale, pentru a indica acţiuni strategice,
coordonate, sistematice, întreprinse în scopul de a pune în practică decizii politice
fundamentale. De obicei, astfel de activităţi ale instituţiilor publice sunt denumite, folosind
pluralul, "politici publice".
Domeniul politicilor publice merită o atenţie deosebită deoarece prin intremediul
acestora deciziile colective se materializează în demersuri susţinute prin intermediul cărora se
asigură anumite servicii publice sau se urmăreşte aducerea la îndeplinire a oricărei sarcini care
este considerată oportună de către decidenţii politici.
Procesul de generare al politicilor este de fapt rezultatul negocierilor politice şi al
acţiunii regulilor instituţionalizate la nivelul unei unităţi statale. De aceea, cunoaşterea lui este
esenţială nu doar pentru că ne permite să îl controlăm sau să îl influenţăm, ci şi pentru că,
datorită lui, vom reuşi să înţelegem felul în care funcţionează sistemul politic ca întreg.
Care este motivul pentru care este necesară prezenţa politicilor publice? Întrebarea ar
părea curioasă dacă pornim de la constatarea că statele moderne se autodefinesc ca agenţi ce
mobilizează, reglementează şi finanţează majoritatea serviciilor de primă necesitate. Ne-am
obişnuit atât de mult cu rolul protector sau antreprenorial al instituţiilor statului încât
intervenţia lor pare că nu are nevoie de nici o justificare. Dacă privim însă lucrurile din
perspectiva ştiinţei economice – deoarece politicile publice implică întotdeauna crearea şi
alocarea unor valori – întrebarea este cât se poate de firească. Piaţa liberă, suma tranzacţiilor
efectuate între actorii liberi ai spaţiului economic, ansamblul schimburilor voluntare trebuie,
cel puţin în teorie să realizeze o distribuire justă a bunurilor şi a serviciilor. Prin comunicare
continuă şi prin ajustarea liberă a preferinţelor individuale, ofertanţii şi consumatorii pot
stabili cine, cât şi cum va primi din ceea ce pot schimba unii cu alţii. Deoarece orice
consumator este la rândul său ofertant, şi orice ofertant este consumator, în condiţiile în care
informaţia circulă neîngrădit iar indivizii sunt liberi să aleagă, se ajunge la o stare de lucruri în
care, în medie, fiecare plăteşte cel mai bun preţ posibil pentru lucrurile de care are nevoie.
În realitate, funcţionarea ireproşabilă a mecanismelor pieţei este un fapt excepţional.

15
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

Piaţa poate eşua datorită comportamentului agenţilor economici care anticipează evenimentele
viitoare sau apelează la stratageme care să le permită maximizarea beneficiilor în detrimentul
celorlalţi, sau datorită întâmplării, datorită unor evenimente incontrolabile. Apariţia
monopolurilor, restrângerea naturală sau artificială a accesului la informaţie, imposibilitatea
de a administra conform principiilor economiei private bunurile ce aparţin sectorului public6,
sunt tot atâtea motive pentru care statul este obligat să intervină cu corecţii şi reglementări.
Sensurile distincte pe care le avem în vedere atunci când ne referim la "politici".sunt
destul de numeroase. Brian Hogwood şi Lewis Gunn7 le clasifică folosindu-se de zece
categorii:
1. Politicile ca "etichete" atribuite unor domenii de activitate. Activităţile
guvernamentale pot fi descrise în termenii "politicilor economice", "politicilor
sociale", ai "politicii interne" sau ai "politicii externe".
2. Politicile ca expresie a scopului general sau a stării de fapt dezirabile.
Politicile sunt, în acest sens, acţiuni pe care partidele politice le stabilesc drept
obiective în cuprinsul programelor electorale sau în luările de poziţie publice.
Majoritatea programelor politice emise de partide sau guverne conţin printre
obiectivele generale creşterea prosperităţii şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor
publice.
3. Politicile ca propuneri specifice. Atunci când politicienii formulează
angajamente particulare, concrete, acestea vor sta şi ele la baza unor politici
publice determinate. Stabilirea unei scăderi de impozite în termeni precişi,
înfiinţarea unei instituţii anume, acordarea de drepturi concrete unei categorii de
cetăţeni sunt bune exemple în acest caz.
4. Politicile ca decizii ale guvernului. De multe ori, politicile publice sunt
simplul rezultat al deciziilor guvernamentale, aşa cum sunt transpuse în legislaţie.
Uneori decizii cruciale, precum cele legate, în politica internaţională, de
intervenţia armată, generează o întregă serie de politici publice, mai mult sau mai
puţin elaborate.
5. Politicile ca autorizare oficială. Alteori, considerăm că o politică publică
există doar în măsura în care acţiunile administrative sunt aprobate prin
documente sau reglementări oficiale. Se consideră, de exemplu, că guvernul are o
„politică proprie” abia după ce prezintă în mod public un “program de

6
Vezi David L. Weimer, Aidan R. Vining, Analiza politicilor publice. Concepte şi practică, Editura Arc,
Chişinău, 2004, p. 163.
7
Brian W. Hogwood, Lewis A. Gunn, Introducere în politicile publice, Editura Trei, Bucureşti, 2000, pp. 17-23.

16
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

guvernare”.
6. Politicile ca programe. Programul de acţiune publică, în sensul de „sferă de
activitate guvernamentală definită şi relativ specifică, care implică existenţa unui
pachet anume conţinând legislaţie, organizare şi resurse”, este identificat uneori
cu politica publică. Politicile publice, prin natura lor, necesită realizarea unor
programări detaliate care să planifice fiecare intervenţie a instituţiilor
administrative.
7. Politicile ca produse. Politicile sunt asemănătoare unor produse în măsura în
care pot fi definite ca valori, ca intervenţii guvernamentale de care cetăţenii au
nevoie şi pe care şi le doresc.
8. Politicile ca rezultate. A oferi servicii nu înseamnă neapărat a avea rezultate.
Impactul politicilor publice poate fi mai mare sau mai mic în funcţie de factori
conjuncturali sau de calitatea organizării lor.
9. Politicile ca teorie sau model. Eficacitatea acţiunilor administrative depinde
de conceperea unui model care stabileşte relaţia dintre cauze şi efecte. De
coerenţa presupoziţiilor referitoare la necesităţile publice şi la resursele
disponibile depinde întrebul curs al politicilor publice.
10. Politicile ca procese. Adesea vorbim despre procesul politicilor publice
pentru a sublinia continuitatea intervenţiilor guvernamentale pe o perioadă
îndelungată de timp..
Etapele realizării politicilor publice sunt enumerate de diverşi analişti în moduri
diferite. Este important totuşi să reţinem, dincolo de detalii, că punctul de plecare va fi
întotdeauna formularea politicii publice. Faza următoare presupune implementarea planurilor
şi strategiilor concepute anterior, iar, în final, politicile nu sunt abandonate fără să fie supuse
unei evaluări riguroase.
Formularea politicilor presupune identificarea problemelor de rezolvat, a necesităţilor
sociale cărora acţiunile administrative trebuie să le răspundă. Implementarea constituie o
succesiune de acţiuni prin care se urmăresc atingerea scopului stabilit iniţial. Ea se realizează
în urma unei planificări ce ia în calcul obstacolele şi riscurile potenţiale, astfel încât acţiunile
respective să fie eficace (să ducă la atingerea scopurilor) şi eficiente (să echilibreze în mod
optim costurile şi beneficiile). În fine, pentru că politicile publice cad în sarcina instituţiilor
publice cu autoritate de reglementare şi sunt finanţate din fonduri publice, evaluarea este
foarte importantă. Ea va dicta acţiunile de urmat în continuare, pornind de la o apreciere
exactă a măsurii în care obiectivele principale au fost atinse, de la observarea problemelor
neaşteptate apărute pe parcurs, a eficienţei sau ineficienţei măsurilor întreprinse de către

17
Ovidiu Gherasim-Proca Introducere în ştiinţele politice

oficiali, luând în considerare reacţiile şi opiniile publicului larg.

Pe de altă parte, procesul politicilor publice integrează aspecte decizionale, analitice şi
acţionale ce completează tabloul conturat de cele trei etape fundamentale. Hogwood şi Gunn
se opresc, spre exemplu asupra următoarei succesiuni de stadii8:
1) A decide să decizi (identificarea problemei sau stabilirea agendei)
2) A decide cum să decizi (filtrarea problemelor, selectarea celor considerate
relevante şi alegerea modalităţii de a decide care sunt problemele importante)
3) Definirea problemei
4) Prognoza
5) Stabilirea de obiective şi priorităţi
6) Analiza opţiunilor
7) Implementarea, monitorizarea şi controlul politicilor
8) Evaluarea şi revizuirea
9) Menţinerea, succesiunea sau încheierea politicilor
Deoarece punctul terminus al unei politici publice constituie de fapt un punct de
plecare pentru revizuirea şi adaptarea strategiilor de intervenţie ne putem imagina că etapele
pe care le-am menţionat formează un ciclu, un continuum care se încheie doar odată cu luarea
deciziei de încetare acţiunilor. Evaluarea este urmată de obicei de o reformulare a politicii
publice.

8
Ibidem, p. 29.

18