1.

Diplomaţia română şi politica externă a României interbelice

- politica externă a României în perioada interbelică a urmărit consolidarea

statului naţional unitar prin conservarea clauzelor teritoriale şi politice stabilite
în anii 1919-1923; pornind de la acest fapt, România a creat un sistem de alianţe
politico-diplomatice şi militare;
- Frederic C. Nanu susţine că sistemul de alianţe politico-diplomatice al
României interbelice s-a manifestat pe trei planuri:
o general, universal prin susţinerea unei formule de securitate colective
o regional (alianţe cu vecinii)
o continental

Diplomatii români, mai ales Nicolae Titulescu (1882-1941) au avut o activitate deosebitã
si în cadrul Ligii Natiunilor, în vederea mentinerii pãcii si asigurãrii integritãtii teritoriale
si a suveranitãtii nationale a României.

În anii premergãtori celui de al doilea rãzboi mondial, politica externã a României de

fidelitate fatã de Societatea Natiunilor, si de strânse legãturi cu Franta si Anglia nu se
modificã.

In vederea asigurarii unui climat de securitate in Sud-Estul Europei si in Balcani,

Romania v-a participa in mod activ in cadrul unor aliante regionale, cu caracter defensiv,
al caror scop l-a reprezentat mentinerea statu-quo-ului teritorial al statelor semnatare.
Mica Intelegere, constituita in 1920-1921 in urma semnarii a trei tratate bilaterale intre:
Romania, Jugoslavia si Cehoslovacia, si Intelegerea Balcanica constituita in februarie
1934 si cuprinzind Jugoslavia, Romania, Grecia si Turcia creau un bloc defensiv, de pe
coasta Dalmatiei si podisul Boemiei pina in insula Creta si frontiera Iranului, avind
menirea sa frineze tendintele revizioniste ale oricarui stat nemultumit de Pacea de la
Versailles.

Ocuparea Austriei de cãtre Germania (12 martie 1938) si declansarea crizei cehoslovace
(în acelasi an) au fost receptionate cu îngrijorare de România.

Rãzboiul care se apropia a gãsit România izolatã pe plan international, care îsi pierduse
treptat aliantele deoarece Mica Întelegere dispãruse ca urmare a cedãrii regiunii sudete a
Cehoslovaciei Reichului la Munchen, în 29-30 septembrie 1938).

Presatã de Germania spre concesii economice, în primãvara anului 1939 România

semneazã un tratat comercial cu aceasta. În acelasi timp se vor încheia acorduri
comerciale cu Franta si Anglia.

Intensele contacte diplomatice întreprinse în vara anului 1939 au pus în evidentã vointa
tãrii noastre de a rãmâne departe de conflictul mondial care se pregãtea si preocuparea
pentru mentinerea, în noile conditii, a integritãtii teritoriale.

1
 I. Nicolae Titulescu despre principiile politicii externe a României in 19361

Nu dau dreptul nimănui din afară să se amestece în treburile noastre lăuntrice; cer
dimpotrivă ca directivele politicii noastre interne să fie pur româneşti.

Cu această concepţie şi în acest spirit am condus politica externă a ţării şi afirm că

i-am asigurat o independenţă, cu privire la înrâuririle din afară, care
n-a fost niciodată depăşită în trecut.

Dar tocmai pentru că vreau ca românul să fie stăpân la el acasă, doresc să găsească
el singur, în plina lui suveranitate, normele cele mai bune pentru păstrarea unităţii noastre
naţionale.

Am considerat că porunca internă românească, că unul din cele mai bune mijloace
de a păstra unitatea noastră naţională este pacea.

Vreau pacea, dar nu sunt pacifist.

Vreau tratate de asistenţă care să ne asigure hotarele, dar ştiu că nimic nu ni le

poate chezăşui mai bine ca forţa noastră militară. [...]

Voiesc pacea şi o voiesc prin mijlocirea Societăţii Naţiunilor.

DAR NICIODATĂ NU AM STABILIT SECURTITATEA ROMÂNIEI NUMAI

PE BAZA PACTULUI SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR. Alături de el am creat tratate de
alianţă speciale, ca de pildă Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, care dacă
funcţionează în cadrul Societăţii Naţiunilor, sunt totuşi complimentele lui necesare. [...]

Vreau pacea. Pentru aceasta ne trebuesc alianţe şi amiciţii cu toate popoarele fără
deosebire.

Declar că oricine garantează hotarele României şi pe acelea ale aliaţilor noştri este
aliatul nostru de drept.

Eu nu fac o alegere între gloanţele care s-ar putea îndrepta spre ţara noastră. Eu
vreau ca România să trăiască. Şi va trăi, căci acţiunea ei nu consistă în a substitui o
ostilitate unei alte ostilităţi, ci în a suprapune o prietenie peste o altă prietenie.

Politica noastră faţă de U.R.S.S. derivă din necesitatea de a trăi în bună armonie cu
un vecin de 170 milioane de oameni.

Nu sunt comunist: n-am împărtăşit niciodată această doctrină. Consider însă că o

apropiere pe tărâmul politicii externe cu U.R.S.S., care este aliata aliaţilor noştri, Franţa,
Cehoslovacia şi Turcia, este cel mai bun mijloc de a permite tratatelor noastre existente
de alianţe să-şi dea plina lor eficacitate. [...]

1
Nicolae Titulescu, Discursuri, pp. 537-540
2
 Dacă toată lumea vrea pacea, atunci soluţia este simplă: să facem frontul unic al
păcii.

Dar dacă aceasta nu se poate, şi războiul ar izbucni, apoi trebuie să se ştie că

România nu se poate abate în tabăra acelora în care se găsesc statele care vor sporirea
teritoriilor pe spinarea ţării noastre.

II. Grigore Gafencu despre politica externă 2

Faptul de a vizita în toiul frământărilor europene, rând pe rând, Berlinul, Londra,
Parisul şi Roma era îndrăzneţ. Era şi mai îndrăzneţ de a spune, pretutindeni, cu aceeaşi
sinceritate, cuvinte de pace. Îndrăzneala a izbutit deplin. Dosarele pe care le-am adus cu
mine din călătorie cele mai bogate dosare din câte au fost întocmite de un Minstru de
Externe român au dovedit, ca de altfel mărturisirile din presă şi din public, că politica
noastră a fost înţeleasă şi preţuită.

Am căutat să întăresc poziţiile astfel câştigate, strângând legăturile între statele din
Înţelegerea Balcanică. Călătoria la Ankara şi la Atena nu era fără riscuri. Puteam slăbi
încrederea Berlinului şi Romei în politica noastră, schimbând cuvinte bune cu turcii,
tocmai în toiul mult discutatelor negocieri anglo-franco-turce. Totuşi, nu era cu putinţă,
într-o politică de cumpănă dreaptă, să nu sprijinim independenţa ţării pe temelia firească
a unei înţelegeri, care pentru noi se exprima îndeosebi printr-o strânsă prietenie, cu
stăpânii Strâmtorilor. [...]

Politica noastră de echilibru ne pregătise, în caz de război, pentru o politică de

neutralitate. Când Germania a declarat război Poloniei, nu aveam de intervenit. Polonia
respinsese în mai multe rânduri propunerea noastră pe care nu am impus-o de altfel
niciodată cu prea multă energie de a da alianţei noastre un caracter general, erga omnes.
Cel din urmă refuz l-am primit în timpul călătoriei mele la Berlin, când între Cracovia şi
Katowice am călătorit cu Beck. Nu am insistat.

Intervenţia Rusiei, fireşte, ne-ar fi putut pune într-o situaţie grea. Trupele ruseşti au
trecut însă hotarul polon chiar în ziua în care guvernul polon, în frunte cu preşedintele
Moscicky şi mareşalul Rydz Smigli, s-a refugiat în România. Alianţa noastră cu Polonia
era o chestiune ce nu se mai punea.

Voinţa noastră de neutralitate, care se afirmase de la începutul conflictului şi

căpătase o consfinţire oficială prin cele două comunicate al Consiliului de Miniştri şi al
consilierilor regelui a fost întărită încă în urma intervenţiei ruseşti şi după ce Rusia ne-a
împărtăşit şi nouă, ca şi celorlalte state vecine, hotărârea ei de a păstra faţă de noi o
atitudine de neutralitate. Înţelegerile germano-ruse de la Moscova şi ocuparea de către
Rusia a Galiţiei orientale ne-au aşezat în faţa unor probleme noi.

a) Relaţiile româno-sovietice. Problema Basarabiei

2
Grigore Gafencu, Însemnări politice (1929-1939), Ediţie şi postfaţă de Stelian Neagoe,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 340-341

3
 - relaţii româno-sovietice au cunoscut în perioada analizată o linie sinuasă; în
ianuarie 1918 relaţiile diplomatice dintre Rusia şi România au fost rupte
(manifestările din Delta Dunării, propaganda sovietică antiromânească, precum şi
activitatea Partiului Comunist din România);
- 1920-1924 – s-a încercat, prin iniţierea unor activităţi diplomatice, normalizarea
relaţiilor dintre cele două state, fără a se ajunge la rezultate concrete; Conferinţa
româno-sovietică organizată în luna martie a anului 1924 la Viena a eşuat datorită
faptului că URSS nu a recunoscut apartenenţa Basarabiei la România;
- 9 iunie 1934 – au fost reluate negocierile privind stabilirea relaţiilor diplomatice
dintre România şi URSS (negocieri dintre Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov);
la 21 iulie 1936 a fost perfectat un protocol înte cei doi reprezentanţi; în agust
1936, Titulescu a fost „debarcat” din funcţia de ministru de Externe al României

• Basarabia era dorită de bolşevici, aşa cum au recunoscut discret diplomaţi

sovietici în interbelic, pentru asigurarea securităţii oraşului Odesa, cel mai
important port sovietic la Marea Neagră, dar şi obţinerii accesului la gurile
Dunării, cel mai mare fluviu european

Protocolul semnat de Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov privind pactul de

asistenţă mutuală între România şi U.R.S.S.3

(Montreux, 21 iulie 1936)

1. Asistenţă mutuală în cadrul Societăţii Naţiunilor (ca de ex. în tratatul cehoslovac

sau francez), care să nu vizeze în mod special un stat, ci, în general, orice agresor european.

2. Intrarea în acţiune a fiecăreia din cele două ţări se va face numai când Franţa va fi
intrat în acţiune.

3. Guvernul U.R.S.S. recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă,

trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din
partea guvernului regal al României, la fel cum guvernul regal al României recunoaşte că
trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în U.R.S.S. fără o cerere formală a
guvernului U.R.S.S.

4. La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice trebuie să se retragă

imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, după cum, la cererea guvernului U.R.S.S.,
trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul U.R.S.S. la vest de Nistru.

3
Documente privind istoria României între anii 1918 – 1944
4
 Jurnalul lui M. M. Litvinov despre problema Basarabiei4
(9 februarie 1929)

Când Davila a început apoi să extindă discuţia pe tema drepturilor istorice asupra
Basarabiei, a cărei anexare România n-ar fi recunoscut-o încă de la Congresul de la
Berlin, l-am întrerupt şi am arătat inutilitatea unei discuţii particulare pe o temă care s-ar
preta numai la propagandă şi nu la o discuţie de lucru. Încă din perioada Congresului de
la Berlin, România n-a protestat niciodată împotriva anexării Basarabiei, nici pe fond,
nici formal, întreţinând permanent cele mai normale relaţii cu guvernul ţarist. Noi nu
facem referire la argumente istorice, ci pornim de la dreptul naţiunilor la autodeterminare.
Noi nu vindem şi nu cedăm altor ţări etnii întregi. Dacă guvernul român este atât de
încrezător în simpatia românească în Basarabia, atunci n-ar trebui să respingă plebiscitul,
care ar da, în cazul unui rezultat favorabil României, titlul legitim de proprietate asupra
Basarabiei. În condiţii de pace, înţelegerea trebuie să se bazeze întotdeauna pe avantaj
reciproc, şi atunci când guvernul român ne propune o înţelegere pe baza renunţării la
Basarabia, el trebuie să se întrebe: ce oferă o asemenea înţelegere celeilalte părţi?
România are aproape o treime din frontierele sale nerecunoscute nici de noi, nici pe plan
internaţional. Nu se poate ca acest lucru să nu se repercuteze asupra ei în plan politic şi
economic, cât şi în ceea ce priveşte primirea de credite. Recunoaşterea frontierei
basarabene de către noi ar fi, neîndoios, pentru România un enorm avantaj, însă, pentru
noi, ar însemna renunţarea la unul din principiile de bază ale politicii noastre şi la
lozincile revoluţiei privitoare la autodeterminarea popoarelor. Având în vedere imensa
întindere a frontierelor U.R.S.S., nereglementarea chestiunii graniţei pe un sector relativ
mic pentru noi nu joacă un rol atât de mare, comparativ cu România; şi din punct de
vedere economic noi pierdem puţin din faptul că nu avem relaţii cu România. De aceea,
dacă guvernul român nu poate să vină cu propuneri acceptabile, atunci am prefera să
lăsăm situaţia neschimbată. Un pas înainte l-ar reprezenta recunoaşterea de către
România a principiului plebiscitului pentru Basarabia, după care s-ar putea conveni
asupra modalităţilor de realizare a lui. Deşi noi, într-adevăr, nu putem avea încredere în
imparţialitatea ţărilor burgheze în litigiile ce privesc U.R.S.S., totuşi, n-aş aprecia, din
acest punct de vedere, problema absolut fără ieşire.

4
Relaţiile româno-sovietice. Documente 1917-1934, Coordonator Dumitru Preda,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, pp. 282-283

5
 b) Relaţiile interbelice româno-germane

24 noiembrie 1938 - Carol al II-lea se află la Berlin, propunând intensificarea relaţiilor

economice dintre România şi Germania; la întrevederea cu Hitler, Carol a abordat şi
problema relaţiilor economice cu Germania, Fuhrerul accentuând faptul că Berlinul nu
doreşte „nimic altceva decât comerţ cât mai intens şi cât mai profitabil cu tot Sud – Estul
Europei, inclusiv România”, Germania putând livra României majoritatea articolelor de
care ea avea nevoie, în schimbul cerealelor şi petrolului româneşti; în fapt, odată cu
elaborarea Noului Plan (Planul Schacht a fost adoptat la 24 septembrie 1934 şi a introdus
un nou regim de control al devizelor şi relaţiilor economice bilaterale ale Germaniei cu
ţările producătoare de materii prime pe baza unor acorduri în compensaţie) a fost lansat
conceptul de „comerţ multilateral” ce a favorizat încheierea de acorduri ce permiteau
schimburi de bunuri cu statele cu economii complementare; pentru România Noul Plan
prezenta avantajul de a asigura o piaţă pentru produsele exportate la preţuri mai mari
decât cele practicate pe piaţa mondială, produsele alimentare româneşti putând fi
schimbate cu bunurile industriale germane; negocierile economice dintre cele două state
– România şi Germania lui Hitler, au început în toamna anului 1934, ducând la semnarea
Tratatului de stabilire, comerţ şi navigaţie din 23 martie 1935, tratat însoţit de un număr
mare de anexe, majoritatea confidenţiale
1. Germania şi România nu vor întreprinde niciodată una contra celeilalte acte
războinice.
2. Toate diferendele se vor aplica prin tratative şi convorbiri directe.
3. România şi Germania îşi iau angajamentul de a încheia un tratat comercial, care va
avea la bază ca directivă ridicarea standardului de viaţă al poporului german şi al celui
român. În acest scop, ambele ţări se obligă a curăţa terenul de obstacolele care se opun
comerţului româno-german; în primul rând de barierele vamale excesive, de contingentări
şi de cereri de devize nejustificative.
4. Germania şi România se obligă a încheia un tratat special al petrolului şi al
derivatelor din petrol. Prin acest tratat, Germania se obligă a pune la dispoziţia României
devizele strict necesară plăţii cupoanelor datoriilor externe române contractate după anul
1929.
5. Germania recunoaşte actualele hotare ale României
Proiectul a fost respins de regele Carol al II-lea sub presiunea demisiei lui Gheorghe
Tătărescu şi Nicolae Titulescu pe motiv că ar fi fost lezate interesele Franţei, Carol fiind
interesat să poată primi invitaţia oficială de a vizita Parisul. Radu Lecca este convins că
semnarea tratatului propus de Germania în anul 1935 „ar fi salvat România de toate
nenorocirile care s-au abătut asupra ei în anii 1940-1944;

6
 2. Pactul sovieto-german din 23.08.1939. Politica memoriei

“Măcelarii Europei, ameţiţi de băutură, îşi jucau rolurile, îmbrăţişându-se cu

tandreţe şi clătinându-se pe picioare. În întregime, ei se înfăţişau ca un grup de
gangsteri rivali, care avuseseră şi înainte de împărţit ceva, şi acum puteau să o ia de la
capăt, fiind profesionişti ai aceloraşi afaceri.”
Paul Jhonson

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a

fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi
Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de ministrul
de externe sovietic Viaceslav Molotov şi ministrul de externe
german Joachim von Ribbentrop, în prezenţa lui Stalin.

Pactul Molotov-Ribbentrop şi, mai cu seamă, Protocolul adiţional secret din 23 august
1939 a contribuit şi a grăbit izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Germania nazistă şi Rusia sovietică, două Mari Puteri cu Weltanschauung total diferite,
dar care râvneau fiecare în felul său la hegemonia mondială - au devenit peste noapte, în
august 1939, aliaţi. Germania a obţinut astfel posibilitatea să înceapă invadarea Poloniei
în termenul stabilit – pe 1 septembrie 1939, fără a risca o confruntare militară cu URSS.
În primăvara anului viitor, având spatele asigurat, va îngenunchea Europa Occidentală, cu
excepţia notabilă a Marii Britanii. Stalin, până la invazia germană din 22 iunie 1941, pe
de altă parte, se credea el însuşi beneficiarul privilegiat al Pactului, întrucât stabilise deja
controlul asupra unor teritorii vaste, Ţările Baltice, Ucraina şi Bielorusia de Vest,
Basarabia şi Bucovina de Nord. Dar şi răgaz pentru a-şi consolida potenţialul militar al
ţării, ceea ce însă nu prea s-a observat dat fiind viteza înaintării trupelor germane în
primele luni ale conflictului sovieto-german.

Pentru România în particular, Pactul Molotov-Ribbentrop a dus la sfârtecarea teritorială a

naţiunii la numai două decenii de la Marea Unire. Basarabia era dorită de bolşevici, aşa
cum au recunoscut discret diplomaţi sovietici în interbelic, pentru asigurarea securităţii
oraşului Odesa, cel mai important port sovietic la Marea Neagră, dar şi obţinerii accesului
la gurile Dunării, cel mai mare fluviu european. Această pretenţie geopolitică a fost
îmbrăcată în elucubraţii ideologice cu accente mesianice, de „eliberare” a oropsitului
popor moldovenesc de sub „jugul capitaliştilor şi moşierilor români”. Nordul Bucovinei
nu a fost menţionat în odiosul Pact. Dar cercurile ucrainene de la Moscova l-au îndemnat
pe Stalin în vara anului 1940 să profite din plin de ocazie şi să revendice de la România şi
acest teritoriu ca recompensă, cică, pentru exploatarea timp de 22 de ani a Basarabiei !!!

Toţi liderii sovietici, până şi Gorbaciov, au negat existenţa Protocolului adiţional secret,
fiind conştienţi de impactul acestei dezvăluiri. La propunerea Poloniei, şi iniţiativa
deputaţilor baltici, dar şi moldoveni, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS va crea
o comisie specială sub conducerea lui Alexandr Iakovlev care va recunoaşte existenţa
Protocolului secret şi a clauzelor acestora în decembrie 1989. Impactul acestei dezvăluiri
nu a întârziat mult timp – în 11 martie 1990, Lituania este prima republică care îşi declară
independenţa de Moscova, ceea ce pune începutul destrămării Uniunii Sovietice.

7
 - Un târg ruşinos si imoral -

Istoria omenirii a cunoscut şi va mai cunoaşte, neîndoielnic, înţelegeri, alianţe,

compromisuri şi alte forme de statuare a unor raporturi între două sau mai multe state, dar
ceea ce s-a complotat la Moscova în urmă cu şapte decenii întrece cu mult tiparele unei
diplomaţii cât de cât normale. Anormalitatea Pactului de neagresiune semnat de cei doi
miniştri de Externe ai Germaniei şi Uniunii Sovietice se situează într-un perimetru al
cinismului şi fărădelegii care a purtat girul celor doi dictatori, Hitler şi Stalin, constituind
prologul declanşării celui de al Doilea Război Mondial cu traumele sale atât de
dezastruoase pentru întreaga omenire.

De ce şi cum s-a ajuns la acest acord sovieto-german care la şapte decenii de la semnarea
sa continuă să atragă atenţia istoricilor ca un moment de referinţă a acelei vremi şi de
răscruce în viaţa internaţională?

Impactul asupra României

Istoricul german Andreas Hillgruber subliniază că această înţelegere a avut un efect
paralizant asupra libertăţii de acţiune a României. Hitler avea serioase temeri cu privire la
atitudinea ţării noastre în eventualitatea izbucnirii unui război în Europa. La 8 august
1939 el a făcut o declaraţie ministrului de externe ungur, Csaky: "Teoretic România
(Gafencu) face politica unui misit cinstit, practic însă încearcă să mobilizeze împotriva
noastră pe cât mai mulţi. Dându-şi seama cât e de slabă armata româna, Gafencu este,
fireşte, prudent." Grigore Gafencu era ministru de externe în acel moment. O poziţie
asemănătoare a exprimat Führerul patru zile mai tarziu, la 12 august 1939 adresându-se
ministrului de externe al Italiei, contele Galleazzo Ciano: "România se teme de Ungaria
şi din punct de vedere militar este extrem de slabă , iar pe plan intern coruptă. Fără
îndoială că, dacă nu va fi nevoit, Regele Carol nu va renunţa la neutralitate."

Tratatul de neagresiune sovieto-german semnat la 23 august 1939 a fost precedat de mai

multe convenţii şi convorbiri bilaterale: semnarea la Berlin a noului tratat comercial
germano-sovietic (19 august), scrisoarea expediată de Hitler lui Stalin cuprinzând
propunerea de primire a lui Ribbentrop la Moscova în vederea semnării tratatului de
neagresiune între cele două ţări (20 august), răspunsul afirmativ al lui Stalin (21 august)
prin care ministrul de externe german era aşteptat la Moscova la 23 august, ziua semnării
tratatului.

Fiecare dintre cele două parţi au avut de câştigat, bineînţeles în defavoarea României; atât
Germania cât şi URSS îşi asigurau neutralitatea ţării noastre. Hitler era interesat de relaţia
economică a Reichului cu România, îndeosebi de livrările de petrol de la noi către
Germania. În ce priveşte Uniunea Sovietică, potrivit punctului trei al protocolului
adiţional secret al Tratatului de neagresiune acesta preciza că: "În privinţa sud-estului
Europei, partea sovietică atrage atenţia asupra interesului ei în Basarabia. Partea germană
îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste regiuni." La 21 august 1939 guvernul
României informa pe cel al Poloniei că va pastra o strictă neutralitate în situaţia unui
conflict germano-polon, atitudine validată de mersul evenimentelor petrecute la începutul
lunii septembrie 1939. Pactul de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939
a fost ratificat de către Reichstag şi de Sovietul Suprem chiar în ziua declanşării celei de a
8
Doua Conflagraţii Mondiale, odată cu atacarea Poloniei de către Germania hitleristă.
Stranie coincidenţă şi care spune mult despre întelegerea ocultă dintre cei doi dictatori ai
Europei.

Este interesant de subliniat pentru a ilustra semnificaţia Pactului de neagresiune sovieto-

german pentru cele două ţări, mesajul trimis la 25 august 1939 de Adolf Hitler lui Benito
Mussolini: "Germania şi Rusia s-au angajat în restabilirea de relaţii politice reciproce.
Necesitatea a fost amplificată de situaţia politică internaţională hotărâtoare pentru puterile
Axei.

1. Japonezii au tărăgănat mult, nu şi-au definit poziţia faţă de Anglia şi Franţa, iar cand s-
au pronunţat şi pentru o alianţă împotriva Rusiei, devenise de interes secundar, atât
pentru Germania cât şi pentru Italia.

2. Relaţiile cu Polonia au fost nesatisfăcatoare, nu datorită unor greşeli comise de Reich,

ci mai degrabă, amestecului Angliei. Graba manifestată de Kremlin pentru refacerea
relaţiilor cu Germania a devenit evidentă dupa plecarea lui Litvinov. Totul s-a desfasurat
atât de repede, de aceea nu v-am informat în mod detailat."
În continuare Hitler scria: "Turcia este nevoită să-şi revizuiască poziţia, iar România nu
se mai afla în postura de a mai putea lua parte la un conflict împotriva Axei. Pot sa vă
spun, Duce, ca s-a creat o situaţie politică internaţională cu totul nouă, situaţie care poate
fi considerată ca cea mai mare cucerire a Axei. În cateva săptamâni noi suntem gata de
acţiune în Polonia (Alarmzustand). şi dacă suntem provocaţi vom acţiona imediat".

De reţinut faptul că potrivit punctului 3 din mesajul către Mussolini, se înfăptuise

înlocuirea lui Maxim Litvinov, diplomat de carieră, dar care era evreu şi deci neacceptat
de germani, cu Viaceslav Molotov, care, deşi nespecialist în problemele politicii externe
era extrem de agreat de Kremlin şi unul din oamenii de încredere ai lui Stalin. Foarte
grăitor pentru cei doi dictatori, Hitler şi Stalin "spiritul" Pactului de neagresiune
germano-sovietic se deduce cu uşurinţă din cuprinsul documentului citat mai inainte.

Din cauza situaţiei internaţionale foarte încordate, Romania a mobilizat circa 500000 de
oameni la sfarşitul lui august 1939, într-un context tensionat al relaţiilor româno-ungare,
guvernul de la Budapesta acuzând Bucureştiul că ar fi construit o triplă linie de apărare
amplasată la graniţa între frontiera iugoslavă şi Munţii Carpaţi. Filmul evenimentelor se
va derula cu repeziciune. Trupele sovietice trec frontiera polonă la 17 septembrie 1939,
iar guvernul român a fost pus în situaţia de a nu-şi putea respecta obligaţiile faţă de
Varşovia, dar cu toate aceste imobilisme ce decurgeau din politica de forţă a Uniunii
Sovietice, România nu a pregetat să acorde preşedintelui Poloniei şi membrilor
guvernului acestei ţări posibilitatea de a intra în România în postură de persoane
particulare. O declaraţie a primului ministru al României, Armand Călinescu, la 19
septembrie 1939 avea darul să sublinieze noua situaţie politică şi militară din această
zonă după ce URSS invadase partea de est a Poloniei: " Înaintarea ruşilor schimbă
situaţia. Pericolul german se îndepartează. Acum pe prim plan este ameninţarea rusă. Se
impune schimbarea dispozitivelor noastre militare şi concentrarea trupelor noastre pe
Valea Siretului".

9
 Dispariţia Poloniei şi izolarea şi prăbuşirea României

Accelerarea evoluţiei evenimentelor politice, diplomatice şi militare din Europa după

încheierea Pactului de neagresiune din 23 august 1939 şi izbucnirea celui de al Doilea
Război Mondial au însemnat pentru România începutul dureros al unui drum presărat cu
obstacole şi incertitudini al cărui capăt se va termină cu nedreptele şi abuzivele rupturi
teritoriale din vară şi toamnă anului 1940. La 17 septembrie 1939 trupe sovietice pătrund
în Polonia iar istoria Europei consemna a patra împărţire a acestei ţări; Uniunii Sovietice
îi revine mai mult de jumătate din totalul celor 385000 de km2 ai teritoriului polonez.
Plin de aroganţa Molotov declară în ultima zi a lunii octombrie 1939 de la tribună
Sovietului Suprem al URSS: "Armată germană, apoi cea roşie n-au mai lăsat nimic de pe
urmă acestui vlăstar diform al tratatului de la Versailles." Echilibrul european devenise
inexistent din cauza pactului sovieto-german care făcuse posibilă dispariţia de pe harta
Europei a patru state independente: Austria, Cehoslovacia, Albania şi Polonia, urmând la
rând alte trei ţări: Lituania, Letonia şi Estonia. La sfârşitul anului 1939 datorită noilor
raporturi de forţă de pe continent, a jocurilor de culise ale conducătorilor celor două state
totalitare, Germania şi Uniunea Sovietică, România fusese izolată şi incapabilă să mai
reacţioneze. După cum foarte bine remarcă istoricul Nicolae Ciachir: " Neutralizarea
României din punct de vedere politic şi militar era un fapt împlinit la sfârşitul anului
1939". De la această noua dar şi tragică situaţie pentru ea au început să decurgă pericole,
ameninţări şi în cele din urmă anexările teritoriale din vară şi toamnă anului 1940, iunie-
septembrie. Spiritul revizionist şi revanşard al Ungariei faţă de România se exprimă prin
canale diplomatice fără nici o rezervă, jocurile urmând să fie făcute într-o manieră foarte
clară şi hotărâtă, mai exact Ungaria urmă să ofere trupelor germane dreptul de liberă
trecere pentru a ajunge în zonă petroliera a României, pentru a stăpâni perimetrele cu
hidrocarburi; în schimb pentru asemenea facilitate, cabinetul de la Budapesta cerea de la
germani să primească Transilvania. Tot mai mult creştea şi agresivitatea Uniunii
Sovietice împotrivă României, Basarabia devenind obiectul revendicarilor sovietice, după
cum declară Molotov într-un discurs din 29 martie 1940, expozeul ministrului de externe
sovietic fiind astfel comentat de Alexandru Cretzianu, secretar de stat la Ministerul de
Externe: "Simptomul cel mai ameninţător dintre toate era cuvântarea lui Molotov din 29
martie 1940, în care acesta sublinia existenţa unei probleme nesoluţionate: chestiunea
Basarabiei". Ameninţarea tot mai făţişa a Uniunii Sovietice faţă de România, precum şi
prăbuşirea Franţei, una din garantele ţării noastre în anii de după Primul Război Mondial,
determină România să aleagă calea găsirii unui sprijin în Germania, ajungându-se în acest
sens la Pactul petrol-armament între România şi Germania, din 27 mai 1940, iar două zile
mai târziu, ministrul de externe, Grigore Gafencu este înlocuit în această funcţie cu Ion
Gigurtu, un om de afaceri cunoscut pentru orientarea să politică pro-germană. Acelaşi
Alexandru Cretzianu sublinia dramă României din primăvară anului 1940: "(...) nici o
forţă nu mai putea stă între noi şi formidabilul imperiu, iar destinul ne plasase la
frontierele sale. Singură putere militară care mai părea capabilă încă să împiedice
expansiunea sovietică era cel de-al III-lea Reich. Dar în acest moment Germania era
pentru toate intenţiile şi scopurile aliatul Uniunii Sovietice."

10
 Pe lângă Basarabia... şi Bucovina plus ţinutul Herţa

A intervenit însă o noua problemă care nu fusese menţionată în Pactul de neagresiune

sovieto-german din 23 august 1939, anume cea a Bucovinei, pe care Molotov, la 23 iunie
1940, o consideră că ar trebui să revină Uniunii Sovietice, întrucât populaţia de aici este
ucraineană. Noua situaţie a surprins cercurile conducătoare germane, dar sovieticii au
bătut oarecum în retragere, Molotov informandu-i pe aliaţii lor că Moscova îşi manifestă
disponibilitatea nu asupra întregii Bucovine ci doar asupra părţii de nord a acesteia
cuprinzând însă şi oraşul Cernăuţi. Al III-lea Reich primea asigurări că populaţia
germană din Bucovina va fi protejată de autorităţile sovietice. Odată cu pierderile sale
teritoriale din lunile iunie, august şi septembrie 1940, Basarabia, Bucovina şi ţinutul
Herta, Transilvania de nord-vest şi Cadrilaterul, România a fost sacrificată de cele două
mari puteri totalitare ale Europei Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică comunistă.
Nefastul Pact de neagresiune de la 23 august 1939 îşi îndeplinise rolul sau devastator şi
distrugător împotrivă intereselor legitime ale unor ţări mici şi mijlocii din Europa, între
care şi România. Mareşalul Alexandru Averescu anticipase în acest sens: "Cea dintâi
primejdie pentru un stat mic sau slab populat este Marea Putere cea mai apropiată
geografic." Urmările tratatului sovieto-german coroborate cu eşecul proiectatelor
înţelegeri tripartite la Moscova între Anglia, Frântă şi Uniunea Sovietică au creat o
situaţie noua în sud-estul Europei pe care diplomatul român Alexandru Creţianu o explică
în termeni realişti: "Din momentul când Hitler a ajuns la o înţelegere cu Stalin (...)
destinul ţărilor din Balcani nu a mai rămas în mâinile propriilor conducători. Bărbaţii de
la conducere puteau să încerce să vireze sau să schimbe direcţia. Ei puteau să încerce o
derivaţie, să meargă mai strâns în sensul vântului sau să arunce ancoră de salvare. Puteau
să arunce balastul care-i încurcă. Dar mâinile lor nu mai ţineau ferm cârmă. Vasul lor era
în voia celui dintâi val care putea să-l înghită, indiferent de abilitatea pe care o desfăşura
echipajul." Ceea ce reprezenta de jure şi de facto tratatul de la Moscova a fost exprimat
printr-o judecată rece şi clară de către diplomatul Grigore Gafencu: "Nimeni în Europa nu
s-a putut înşela asupra semnificaţiei tratatului de la Moscova. Marea coaliţie preventivă
murea. Tot atunci aveau să dispară asociaţiile mai mici. Politică Antantei Balcanice,
politică Turciei au fost paralizate dintr-o lovitură. Estul European s-a trezit rupt de
Occident. (n.n.)" O cutie a Pandorei care o data deschisă a împrăştiat asupra Europei şi a
întregii lumi totodată un cortegiu de răutăţi şi dezastre, de suferinţe şi nenorociri. Pactul
Ribbentrop-Molotov s-a dovedit a fi un instrument al unei politici agresive şi generatoare
de noi şi periculoase strategii geopolitice. Conciliatorismul anglo-francez i-a permis lui
Hitler să subjuge Europa occidentală. Încurajarea lui Stalin de către Hitler i-a facilitat
dictatorului de la Kremlin apetitul tot mai nesăţios al cotropirilor teritoriale, într-o Europa
bulversată, într-un război care devenea tot mai ameninţător şi care contabiliza tragic
pierderi umane: morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri. După încheierea Tratatului România
a trecut la livrarea în regim de urgenţă către Germania a unei cantităţi de petrol evaluate
la 1500 milioane de lei (25 august 1939), aprobarea unor cereri exprimate de şcolile
confesionale germane din România (30 august 1939), etc, iar din octombrie 1939 se
constată o creştere semnificativă a comerţului României cu cel de al III-lea Reich în
spiritul Tratatului economic dintre cele două ţări încheiat la 23 martie 1939.
După declanşarea "Operaţiunii Barbarossa" la 22 iunie 1941 de către Germania împotriva
URSS deruta ruşilor şi a conducătorilor lor a fost totală. În patru luni de operaţiuni
militare de anvergură, armatele Wermachtului ajunseseră la porţile Moscovei iar
pierderile sovieticilor au devenit uriaşe ridicându-se la 92 la sută din militarii încorporaţi
la începutul războiului (morţi, răniţi sau prizonieri). Dezastrul pierderilor materiale a
înregistrat procente de necrezut: 92 la sută din blindate şi 90 la sută din avioane erau
11
distruse. Atitudinea lui Stalin în primele două săptămâni după declanşarea războiului a
fost aproape de neînţeles, deoarece el s-a retras într-o muţenie care a pus pe jar
conducerea sovietică a vremii, incapabilă să înţeleagă ce se întâmplă cu liderul de la
Kremlin. Pe data de 3 iulie 1941 Stalin a rupt tăcerea şi a rostit o cuvântare radiodifuzată
în care a expus un program al luptei antihitleriste, utilizând un discurs cu un pronutat
caracter naţional în care evoca personalităţi militare de seamă ale trecutului şi faptele lor
de eroism împotrivă invadatorilor externi: Alexandr Nevski, Suvorov, Kutuzov.
Imobilismul lui Stalin faţă de atacul Germaniei a fost amplu comentat şi interpretat de
către analiştii militari şi politici. Una dintre tezele acceptate şi acceptabile s-a referit la
încrederea nemărginita a dictatorului în loialitatea lui Hitler în litera şi spiritul Pactului de
neagresiune din 23 august 1939. Asemenea unei perdele de fum care înceţoşează nu
numai privirea ci şi minţile oamenile Pactul a însemnat potrivit unei afirmaţii a lui Adolf
Hitler o mare înşelăciune: "Marea masă a oamenilor cade victimă mult mai uşor unei
minciuni mari decât uneia mici."

Glasul opiniei publice, al unor voci competente

Istoricul militar Radu R. Rosetti, consemna chiar în ziua încheierii Pactului de

neagresiune semnat la Moscova: "Încheierea acestui pact aduce o mare primejdie: ştiind
că Rusia nu va mişca, Germania va fi şi mai agresivă faţă de Polonia." În opinia lui
Pamfil Şeicaru încheierea acordului de la Moscova a fost "o noua izbitură pe care a
trebuit să o sufere ordinea europeană." După încheierea pactului sovieto-german opinia
publică din ţara noastră îşi exprimă teamă faţă de un posibil pericol din partea Uniunii
Sovietice”, iar acelaşi istoric Radu R. Rosetti scria la 27 septembrie 1939 despre calculele
geopolitice ale germanilor şi sovieticilor după încheierea pactului de la Moscova: "Ieşind
spre seară pentru plimbarea zilnică întâlnesc mai mulţi îngrijoraţi, mai ales de ruşi. Eu
socotesc că nici ruşii nu ar dori să vadă pe nemţi ajunşi la Marea Neagră, precum nici
nemţii nu au interes să aibe ruşii stăpâni pe gurile Dunării". Mai târziu, într-un articol
publicat despre al Doilea Război Mondial, intitulat Politică României între 1933-1944,
ziaristul Pamfil Şeicaru, aflat în exil, foarte cunoscut dar şi foarte temut pentru stilul sau
coroziv scria referindu-se la unul dintre subiectele tabu ale istoriografiei româneşti din
perioadă regimului comunist: " Tinerilor istorici români le este interzis să amintească de
Pactul Ribbentrop-Molotov că şi de ultimatumul Rusiei sovietice, dat în iunie 1940,
imediat după înfrângerea Franţei. "Independenţi şi suverani", ne proclamam oficial, dar
suveranitatea limitată subzista, adevărul în legătură cu politică Rusiei este interzis. Inutil
să ne revoltam, este consecinţă fatală a actului de la 23 august 1944."

12
 3.Viziuni contemporane

Interesul istoricilor dar şi al opiniei publice de la noi şi din alte ţări nu a încetat pentru
această înţelegere diabolică care a constituit unul dintre pilonii fundamentali ai celei de a
Două Conflagraţii Mondiale. La 26 iunie 1991 a avut loc o conferinţa internaţională cu
temă: "Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia" iar istoricul
român Florin Constantiniu a publicat în acelaşi an cartea Între Hitler şi Stalin, România şi
pactul Ribbentrop -Molotov, aceste exemple dar şi altele asemănătoare ilustrând interesul
constant pentru un moment relevant al istoriei contemporane.

- Viziuni Politice:

Traian Băsescu condamnă ferm Pactul Ribbentrop - Molotov

22 august 2004

O ştire bombă a lovit ieri, de la Cotroceni, redacţiile şi mediile diplomatice

internaţionale:

"La împlinirea a 65 de ani de la ultimatumul sovietic adresat autorităţilor române,

preşedintele României, Traian Băsescu, condamnă ferm Pactul Ribbentrop - Molotov
care a condus la anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către URSS".

Preşedintele Traian Băsescu a apreciat că România "nu poate ignoră suferinţele

îndurate de fraţii noştri de peste Prut că urmare a unor fapte istorice grave", se arată în
comunicatul citat. Totodată, preşedintele României "se înclină cu respect în faţă
oamenilor care au trebuit să înveţe să trăiască zilnic cu suferinţa, de la cea a separării de
familie la cea a dezrădăcinării de limbă şi neam".

Preşedinţia României a răspuns astfel nenumăratelor cereri ale românilor, făcute şi

prin intermediul ziarului ZIUA, îndreptând o fărădelege istorică. Prima condamnare
oficială de către România a Pactului Stalin-Hitler are o însemnătate care va fi consemnată
tot de istorie.

-Viziuni Istorice:

Adevărata condamnare a Pactului Hitler-Stalin

Formulă "denunţare" folosită în legătură cu "Pactul Ribbentrop-Molotov" este
nefericit aleasă. În primul rând România nu poate "denunţă" un acord
internaţional la care nu a fost parte semnatară.
În al doilea rând formulă "Pactul Ribbentrop-Molotov" este un eufemism - la urmă
urmei, Ribbentrop şi Molotov nu au fost altceva decât miniştrii de Externe ai celor mai
mari dictatori care au răvăşit vreodată Europa - Hitler şi Stalin. De fapt este vorba de
"Pactul Hitler-Stalin" prin care cei doi şi-au împărţit estul Europei, trasandu-şi zonele de
influenţa. În urmă acestei înţelegeri banditeşti cel mai mult a avut de suferit Polonia –

13
care a trebuit să treacă printr-o a patra împărţire, iar România a pierdut Basarabia, nordul
Bucovinei, Ţinutul Herta şi două insule în Deltă Dunării.
A două împărţire a zonelor de influenţa în Europa de est - nu mai puţin banditească - a
fost cea dintre Stalin şi Churchill. Rămasă în spatele Cortinei de Fier, ocupată de Armată
Roşie, România nu a avut de ales şi a trebuit să cedeze teritoriile amintite mai sus. A fost
smuls cu această ocazie şi un bonus: Insulă Şerpilor.
În momentul în care a dispărut URSS, zonă de influenţa a Occidentului s-a extins către
est sub formă aderării la Alianţă Nord Atlantică şi Uniunea Europeană. Atât Ucraina cât
şi Rusia refuză să-şi asume moştenirea şi responsabilităţile URSS - însă beneficiază de
elemente strategice din moştenirea să: Rusia în Kaliningrad şi Transnistria, Ucraina în
Insulă Şerpilor. Basarabia a fost lăsată să se zbată între graniţă NATO-UE şi bază
militară Transnistria.
Condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi a efectelor sale de către Parlamentul de
la Bucureşti din 1991 întruneşte toate elementele necesare pentru a creă o senzaţie de
bună dispoziţie la Moscova. Al treilea Reich şi Uniunea Sovietică au dispărut - toate
relele lumii pot fi aruncate în cârcă lor şi pot fi împroşcate cu noroi o veşnicie. Însă
această chestie pare a fi mai degrabă problemă istoricilor, nu a politicienilor.
Condamnarea, denunţarea sau orice altă acţiune politică legată de Pactul Hitler-Stalin este
inutilă din punct de vedere politic. Iar pentru românii din stânga Prutului nu prea are
foloase practice.
Paradoxal este faptul că deşi iniţiatorii pactului şi statele pe care le-au condus au
dispărut de ceva vreme, totuşi Pactul Hitler-Stalin continuă să fie valabil. Linia trasată de
cei doi dictatori în Europa de Est este valabilă în prezent, într-o formă adaptată la zilele
noastre. După ce s-a înstăpânit în Kaliningrad şi Transnistria, Moscovei îi păsa prea puţin
de Estonia, Lituania şi Letonia intrate în UE sau de sărăcia din stânga Prutului, iar
zbieretele de credinţa de la Chişinău nu prea mai găsesc destinatari - de fapt ruşii pot trăi
şi fără vinul moldovenesc.
Încă o condamnare solemnă în Parlament a Pactului Ribbentrop-Molotov nu poate fi
decât ridicolă şi inutilă. Linia existentă în prezent nu va fi mutată - este mult prea
convenabilă celor mari, care nu dau multe parale pe idealurile româneşti. În schimb, ar fi
cât se poate de necesar un studiu care să arate ce a însemnat pentru români invazia ciumei
roşii în Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herta - asasinatele în masă, violurile, jafurile,
deportările. "Blestem pe noi dacă nu ne batem!" a spus Nicolae Iorga în Consiliul de
Coroană care a decis cedarea în faţă ameninţării colosului URSS. Blestemul poate fi rupt
prin deblocarea procesului de redobândire a cetăţeniei române. Această ar constitui
singură modalitate eficientă de anulare a efectelor Pactului Hitler-Stalin.

14
 4. Culisele Pactului Ribbentrop-Molotov în corespondenţa diplomatica
a Berlinului

Transcrierea telegramelor referitoare la Bucovina din corespondenţa diplomatică

derulată, în iunie 1940, între Ministerul German de Externe şi Friedrich-Werner von
Schulenburg, ambasadorul celui de-al Treilea Reich în Uniunea Sovietică.

Anexa 1:

Ambasadorul german în URSS către ministrul de Externe al Germaniei

Telegramă

Foarte urgent

Nr. 1205 din 23 iunie 1940

Moscova, 23 iunie 1940, 11.57 p.m.

Recepţionată la 24 iunie: 02.00

Molotov mi-a făcut astăzi următoarea declaraţie: rezolvarea problemei basarabene nu

suferă nici o amânare. Guvernul sovietic se mai străduieşte încă să realizeze o soluţionare
paşnică a acestei probleme, însă este hotărât să folosească forţă, în caz că guvernul român
refuză o înţelegere paşnică. Cererea sovietică se extinde de asemenea şi asupra
Bucovinei, care are populaţie ucraineană.

Că justificare, Molotov a declarat că, deşi a trecut mult timp de la declaraţia să pe care a
făcut-o în faţă Sovietului Suprem, România nu a făcut nimic pentru realizarea unei
soluţionări paşnice a problemei basarabene. În consecinţă, va trebui să facem ceva acum.

Eu i-am declarat lui Molotov că nu m-am aşteptat la această hotărâre a guvernului

sovietic. Am fost întotdeauna de părere că guvernul sovietic îşi va menţine cererile cu
privire la Basarabia - pretenţie necontestată de noi - însă nu m-am aşteptat că el să ia
iniţiativă pentru realizarea altor pretenţii. M-am temut că dificultăţile din politică externă
a României - care în prezent ne furnizează o foarte mare cantitate de materii prime
esenţiale - militare şi civile - vor duce la o serioasă lezare a intereselor germane. Eu i-am
spus lui Molotov că voi raportă guvernului meu cât mai curând posibil şi i-am cerut să nu
ia nici o hotărâre decisivă înainte că guvernul meu să adopte o poziţie cu privire la
intenţiile guvernului sovietic.

Molotov a promis că va informă guvernul sovietic cu privire la cererea mea şi a subliniat

în mod expres că problemă este extrem de urgenţă. Molotov a adăugat că guvernul
sovietic speră că Germania nu va stânjeni, ci va sprijini Sovietele în acţiunea lor.
Guvernul sovietic, la rândul sau, va face tot ce-i stă în putinţă, pentru a apăra interesele
Germaniei în România. În consecinţă, eu am cerut imediat instrucţiuni telegrafice. Îmi iau
libertatea să atrag atenţia asupra numeroasei populaţii germane (Volksdeutsche) care
trăieşte în Basarabia şi Bucovina şi pentru care va trebui să adoptăm o serie de măsuri.

Schulenburg
15
 Anexa 2:

Ministerul de Externe de la Berlin către Ambasada Germană din Uniunea Sovietică

Telegramă

Foarte urgent

Nr. 1074 din 25 iunie 1940

(25 iunie 1940, 06.00 p.m.)

Transmisă telefonic

Pentru ambasadorul german personal

Va rog să-i faceţi o vizită domnului Molotov şi să-i declaraţi următoarele:

Germania este consecvent fidelă înţelegerilor de la Moscova. În consecinţă, ea nu

manifestă nici un interes faţă de problemă Basarabiei. În acest teritoriu există aproximativ
100.000 de Volksdeutsche (populaţie germană). Natural că Germania e interesată de
soartă acestora şi speră că viitorul lor va fi garantat. Guvernul Reichului îşi rezervă
dreptul de a face unele propuneri guvernului sovietic, la timpul potrivit, în legătură cu
problemă strămutării acestor Volksdeutsche, tot astfel cum s-a procedat cu populaţia
germană din Volinia.

Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate. Bucovina a

fost în trecut o provincie a coroanei austriece şi este dens populată cu germani. Germania
este de asemenea în mod deosebit interesată de soartă acestor Volksdeutsche.

În restul României, Germania are interese economice dintre cele mai importante. Aceste
interese cuprind terenurile petrolifere, cât şi terenurile agricole. În consecinţă, Germania
este, aşa cum am informat în repetate rânduri guvernul sovietic, deosebit de interesată să
evite că aceste regiuni să se transforme într-un teatru de război.

Deşi manifestă o simpatie fără rezerve faţă de ideea soluţionării problemei Basarabiei,
guvernul Reichului este deci de părere că este necesar că Uniunea Sovietică să acţioneze
în spiritul înţelegerilor de la Moscova şi să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a se ajunge la
o soluţionare paşnică a problemei basarabene, împreună cu guvernul român. Din partea
să, guvernul Reichului ar fi dispus, dacă lucrul acesta este necesar, că în spiritul
înţelegerilor de la Moscova, să sfătuiască România că această să ajungă la o soluţionare
paşnică a problemei basarabene, în conformitate cu vederile ruseşti.

Va rog să-i expuneţi din nou în mod clar domnului Molotov, că noi acordăm un interes
deosebit necesităţii că România să nu devină un teatru de război. Aşa cum stau lucrurile,
noi suntem de părere că o soluţionare paşnică în conformitate cu vederile URSS este cu
totul posibilă, mai ales dacă problemă este abordată cum se cuvine. Am rămâne îndatoraţi
faţă de guvernul sovietic ne-ar ideile cu abordarea ulterioară a acestei probleme.
16
Anexa 3:

Ambasadorul german în Uniunea Sovietică către ministrul de Externe al Germaniei

Telegramă

Foarte urgent

Nr. 1233 din 25 iunie

Moscova, 26 iunie 1940, 12.59 a.m.

Recepţionată la 26 iunie - 12.25 p.m.

Pentru ministrul de externe personal

Referitor la telegramă dumneavoastră nr. 1074 din 25 iunie.

Instrucţiunea a fost îndeplinită asta-seară la oră 9, la biroul lui Molotov. Molotov şi-a
exprimat mulţumirile pentru atitudinea înţelegătoare a guvernului german şi bunăvoinţă
să de a sprijini guvernul sovietic să-şi satisfacă revendicările. Molotov a declarat că
guvernul sovietic vrea de asemenea o soluţionare paşnică, însă a accentuat în repetate
rânduri faptul că problemă este extrem de urgenţă şi nu poate suferi nici o amânare.

Eu i-am arătat lui Molotov că renunţarea de către Uniunea Sovietică la Bucovina, care nu
a aparţinut niciodată nici chiar Rusiei ţariste, ar facilita în mod substanţial o soluţionare
paşnică. Molotov a răspuns că Bucovina constituie ultima parte care mai lipseşte dintr-o
Ucraina unificată şi, tocmai din această cauza, guvernul sovietic trebuie să acorde
importantă cuvenită rezolvării acestei probleme, în mod simultan cu problemă Basarabiei.
Cu toate acestea, Molotov nu a exclus cu totul posibilitatea renunţării la Bucovina, în
cursul negocierilor cu România. Molotov a declarat că dorinţele noastre cu privire la
populaţia germană (Volksdeutsche) desigur că pot fi îndeplinite în mod analog
aranjamentului cu Polonia.

Molotov a promis că va acordă consideraţia cea mai favorabilă intereselor noastre

economice în România.

În concluzie, Molotov a declarat că va expune punctul de vedere german guvernului sau

şi va informă asupra atitudinii sale cât mai curând posibil. Molotov a adăugat că până în
prezent întreagă problemă nu a fost abordată nici la Moscova şi nici la Bucureşti.

El a mai menţionat că guvernul sovietic doreşte să-şi urmărească numai propriile interese
şi nu are intenţia să încurajeze celelalte state (Ungaria, Bulgaria) să ceară anumite părţi
din teritoriul României.

Von Schulenburg

17
 Anexa 4:

Ambasadorul german în Uniunea Sovietică către ministrul de Externe al Germaniei

Telegramă

Foarte urgent

Nr. 1236 din 26 iunie 1940

Moscova

Pentru ministrul de externe personal

Molotov m-a contactat azi după-masă şi mi-a spus că guvernul sovietic, pe bază
convorbirii pe care a avut-o cu mine ieri, a hotărât să-şi limiteze cererile asupra părţii
nordice a Bucovinei împreună cu oraşul Cernăuţi. În conformitate cu opinia sovietică,
linia de demarcaţie ar merge de la punctul cel mai sudic al Ucrainei sovietice de vest, la
Muntele Kniatiasa, la răsărit de Suceava, iar după aceea la nord-est de Herta pe Prut,
unde Uniunea Sovietică va obţine o legătură feroviara directă din Basarabia via Cernăuţi,
până la Lvov. Molotov a adăugat că guvernul sovietic speră că Germania va sprijini
această cerere sovietică.

La declaraţia mea că s-ar putea ajunge la o soluţionare paşnică mult mai uşor, în
cazul că guvernul sovietic ar înapoia rezervă de aur a Băncii Naţionale a României,
rezervă care a fost transferată spre păstrare la Moscova, în cursul primul război mondial,
Molotov a răspuns că această problemă nici nu se mai pune, deoarece România a
exploatat un timp destul de îndelungat Basarabia.

Cu privire la abordarea ulterioară a problemei - Molotov are următoarea părere:

guvernul sovietic va supune cererea să ministrului român de aici, în cursul următoarelor
câteva zile, şi speră, în acelaşi timp, că guvernul Reichului german va sfătui de urgenţă
guvernul român de la Bucureşti să cadă de acord asupra cererilor sovietice, deoarece
altfel războiul ar fi inevitabil.

Molotov mi-a promis că mă va informă imediat după ce a discutat cu ministrul

României.

Cu privire la atitudinea guvernului român faţă de noul ministru sovietic, Molotov

se pare că este necăjit şi a subliniat că ministrului nu i s-a dat încă posibilitatea să-şi
prezinte scrisorile de acreditare, deşi timpul uzual a expirat.

Schulenburg

18
Anexa 5:

Ministrul de Externe al Germaniei către ambasada de la Bucureşti

Telegramă Secret

27 iunie 1940, 11.30 a.m.

Mesaj telefonic din trenul special către ministrul Schmidt

Următoarea instrucţiune trebuie să fie transmisă imediat telefonic, în clar, ministrului

Fabricius, la Bucureşti:

"Sunteţi rugat să-l vizitaţi imediat pe ministrul de Externe român din Bucureşti şi să-l
informaţi asupra următoarelor:

Guvernul sovietic ne-a informat că a cerut cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord de

la guvernul român. Pentru a evită războiul între România şi Uniunea Sovietică, noi nu
putem decât să sfătuim guvernul român să cedeze în faţă cererii guvernului sovietic.
Rugăm raportaţi telegrafic".

Sfârşitul instrucţiunii pentru Bucureşti.

Ribbentrop

(Transmis telefonic Consilierului de Legaţie, Stelzer, la oră 11 a.m.)

19
 Memorandumul lui Ribbentrop pentru Hitler

Baumschale, 24 iunie 1940

În protocolul aiţional secret din 23 august se spune: «În ceea ce priveşte Europa de Sud-
Est, partea sovietică insistă asupra interesului ei în Basarabia. Partea germană a declarat
că manifestă un dezinteres politic total faţă de teritoriile aceste.»
După cîte-mi amintesc, atunci au avut loc următoarele:
În timpul delimitării sferelor de interes în Europa de Est, atunci cînd an început să
discutăm despre Europa Sud-Estică, Sovietele au ubliniat cointeresele lor în Basarabia. În
legătură cu aceasta eu am făcut o declaraţie orală despre dezinteresul nostru în chestiunea
Basarabiei. Totuşi, pornind de la caracterul nedeterminat al relaţiilor germano-ruse de
atunci, fapt ce trebuia avut în vedere din prudenţă, eu am hotărît să nu recunosc
pretenţiile ruse la Basarabia în mod deschis, adică în formă scrisă, şi am ales pentru
protocol o formulare cu caracter general: cînd erau dezbătute problemele Europei Sud-
Estice, am făcut o declaraţie generală despre aceea că Germania nu este din punct de
vedere politic cointeresată în «aceste teritorii», adică în Europa de Sud-Estică. Pe cînd
cointeresarea economică a Germaniei în teritoriile Europei Sud-Estice a fost subliniată de
către mine într-un chip cît se poate de limpede.
Aceasta corespundea instrucţiunilor generale date mie de către Fuhrer în ceea ce priveşte
Europa Sud-Estică, după cum, din cite-mi amintesc, corespundea şi directivelor speciale
ale Fuhrerului, pe care le-am primit înainte de plecarea mea la Moscova şi prin care
Funhrerul mă împuternicea să declar dezinteresul german faţă de teritorile Europei Sud-
Estice – inclusiv pînă la Constantinopol şi Strîmtori, dacă asta ar fi fost necesar Ultimele,
însă, nu au fost puse în discuţie.

Ribbentrop.

20
 Bibliografie

• Nicolae Titulescu, Discursuri, pp. 537-540

• Grigore Gafencu, Însemnări politice (1929-1939), Ediţie şi postfaţă de Stelian
Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 340-341
• Documente privind istoria României între anii 1918 – 1944
• Relaţiile româno-sovietice. Documente 1917-1934, Coordonator Dumitru Preda,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, pp. 282-283
• Nicolae Ciachir, Marile puteri şi România (1856 a€“ 1947), Editură Albatros,
Bucureşti, 1996
• A. Simion, Dictatul de la Viena, Editură Albatros, Bucureşti, 1996
• Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu, Editură
Humanitas, Bucureşti, 1994
• Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, Editură Adevărul, Bucureşti, 1993
• Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929-1939, Editură Humanitas, Bucureşti,
1991
• Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editură Militară, Bucureşti, 1992
• Pamfil Şeicaru, Scrieri, vol. 2, Editură Victor Frunză, Bucureşti, 2002; vol. 4,
Bucureşti, 2005-2006
• Bol Emilian, Pactul Ribbentrop-Molotov. Antecedente şi Consecinţe
• Florin Constantin, Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbentrop-Molotov
• Bold Emil., Europa în derivă. Din istoria relaţiilor internaţionale

21