Universitatea ,,Dunărea de Jos” Galaţi

Facultatea de Drept

Drept civil :
‚,Încetarea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice’’

Realizator : Costea Cătălin, Grupa 1

Profesori coordonatori : Ioan Apostu
Nora Daghie
~1~
  Capacitatea civilă

În partea introductivă a dreptului civil este necesar să înfăţişăm şi câteva

noţiuni elementare privind capacitatea subiectelor de drept civil, de asemenea
noţiuni fiind nevoie pentru înţelegerea problemelor ce urmează.

Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în dreptul

civil. Ea are ca gen proxim noţiunea de ,,capacitate juridică” sau ,,capacitate de
drept”, care înseamnă aptitudinea – generală – de a fi titular de drepturi şi
obligaţii.

În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de

folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

 Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

Definiţia legală a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrată

expres în Decretul nr. 31/1954, în art. 5 alin. 2: ,,Capacitatea de folosinţă este
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.”

Începutul şi sfârşitul acestei capacităţi sunt stabilite de art. 7 din Decretul

nr. 31/1954, astfel:

,,(1) Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează

odată cu moartea acesteia.

(2) Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă

el se naşte viu.”

,,[...] nimeni nu poate fi îngrădit în (sau exclus de la) capacitatea de

folosinţă a drepturilor fundamentale, publice şi private; nimeni nu poate renunţa
– în tot sau în parte – la capacitatea sa de folosinţă. Aşadar, capacitatea de
folosinţă are anume caracteristici, lesne de observat în legislaţia română:

- legalitate (conform art. 15, al. 1 din Constituţia României); acest caracter
constă în însuşirea de a nu putea fi reglementată decât prin lege, sub toate
aspectele sale;
- generalitate (conform art. 5, al. 2 din Decretul 31/1954);
- inalienabilitate (conform art. 6, al. 2 din Decretul 31/1954);
- egalitate (conform art.4, al. 2 din Decretul 31/1954);
- intangibilitate ; conform art. 6, al. 1 din Decretul 31/1954 ,,Nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă...decât în cazurile şi condiţiile

~2~
 prevăzute de lege”. Aceasta înseamnă că, neputând fi pierdută integral
decât prin dispariţie ca subiect de drept, capacitatea de folosinţă poate fi
îngrădită de legiuitorul concret. Îngrădirile (incapacităţile) pot avea forma
sancţiunilor, cum ar fi pedeapsa penală sau interzicerea exercitării
drepturilor părinteşti, fie forma protecţiilor minorilor, femeii, angajaţilor
etc.

[...] Conţinutul capacităţii de folosinţă îl constituie totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor, al căror titular poate fi personalitatea umană: drepturile
fundamentale ale omului şi cetăţeanului, drepturi social-economice, drepturi
patrimoniale şi nepatrimoniale, obligaţiile corelative etc. Inventarierea acestor
drepturi şi obligaţii este şi imposibilă şi inutilă căci, cu excepţia drepturilor
civile reale, numărul lor este nedeterminat.

[...] Capacitatea de folosinţă (capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii)

încetează odată cu moartea persoanei individuale, constatată prin actul de deces,
eliberat de organul competent. Pentru anumite situaţii (catastrofe, război ş.a.) în
care cineva dispare astfel încât există certitudinea morţii sale, iar interesele
diferitelor persoane cu care se afla în raporturi juridice (adeseori, chiar
interesele sale) trebuie lămurite, legiuitorul a rezolvat prin reglementarea
judecătorească a dispariţiei si a declarării morţii celui dispărut (art. 16 – 21 din
Decretul 31/1954); moartea declarată prin hotărâre judecătorească are aceleaşi
efecte juridice ca şi actul de deces eliberat de serviciul de stare civilă.”1

,,În cazul declarării judecătoreşti a morţii, data decesului este data pe care
hotărârea judecătorească rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind cea a morţii.

Hotărârea judecătorească de declarare a morţii produce aceleaşi efecte

juridice ca şi evenimentul morţii constatate fizic. Aşa fiind, la data stabilită în
hotărâre ca fiind aceea a morţii încetează calitatea de subiect de drept a celui
declarat mort, cu toate consecinţele respective: încetarea căsătoriei, stingerea
drepturilor viagere, deschiderea succesiunii etc.”2

1
Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, ,,Fundamentele dreptului – Optima justitia”, pag. 51 – 52, Editura ALL
BECK, Bucureşti, 1999.
2
Prof. dr. Teofil Pop, ,,Drept civil român – Teoria generală –”, pag. 64, Editura LUMINA LEX, Bucureşti, 1993.

~3~
  Declararea judecătorească a morţii
 Sediul materiei, noţiune, justificare şi feluri

Declararea judecătorească a morţii – precedată sau nu de declararea

dispariţiei – este reglementată atât prin norme de drept substanţial ori
material – art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 – , cât şi prin norme de
drept procesual – art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954.

Expresia ,,declararea judecătorească a morţii” este folosită în doua

sensuri:

a) Instituţia juridică ce cuprinde ansamblul de norme menţionate

mai sus.
b) Mijlocul juridic de stabilire a încetării capacităţii de folosinţă,
când nu-i posibilă constatarea morţii fizice, direct.
Declararea judecătorească a morţii este justificată de nevoia, social-
juridică , a clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre care nu se mai
ştie dacă mai e sau nu în viaţă.
În stabilirea felurilor declarării judecătoreşti a morţii trebuie pornit
de la prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954 :

,,Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin

hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, daca a trecut un an de la
data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă.
Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin
hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în
viată au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă, hotărâtă mai înainte
de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor şi publicării
extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată,
într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se
presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara in prealabil
dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut
loc dispariţia.”
Din acest articol rezultă că există două feluri de situaţii în care intervine
declararea judecătorească a morţii :

- Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească

a dispariţiei (situaţia – regulă );
- Declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei,
în cazuri excepţionale (situaţia – excepţie).

~4~
  Declararea judecătorească a dispariţiei – efecte:

Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă irevocabilă,

are un singur efect: constată îndeplinirea unei condiţii de fond, necesară
declarării judecătoreşti a morţii, în ipoteza art. 16 alin. 2 din Decretul nr.
31/1954. Din acest efect este dedusă şi natura juridică a declarării dispariţiei,
aceea de a fi o condiţie de fond, necesară şi prealabilă declarării
judecătoreşti a morţii.

 Bibliografie

 Gh. Beleiu, Drept civil român, Ed. Universul Juridic (2007)

 Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală ediţia a II-a, revizuită şi

adăugită, Ed. ALL BECK (1999)

 Teofil Pop, Drept civil român – Teoria generală, Ed. Lumina Lex (1993)

 Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului – Optima

justitia – , Ed. ALL BECK (1999)

~5~
~6~