RAPORTUL JURIDIC CIVIL

         
1.   NOŢIUNE
Într-o formulare simpla raportul juridic civil poate fi definit ca o relatie sociala
reglementata prin norme de drept civil[1]. Relatia sociala este o relatie dintre oameni, iar
norma de drept civil este exprimata în acte normative cuprinse în ramura dreptului civil, ca
izvoare ale acesteia. Desi definitia este formulata într-un mod foarte simplu, se poate retine
esenta, si anume ca  este vorba de acele relatii sociale care sunt reglementate de normele
dreptului civil.
Prin prisma normelor dreptului civil, raporturile juridice civile apar ca o realizare a
normelor juridice.
Într-o definitie mai elaborata, prin raport juridic civil se întelege relatia sociala,
patrimoniala sau nepatrimoniala, reglementata de norma de drept civil [2]. Retinem deci ca
raportul juridic civil este o specie de raport juridic. Doua aspecte trebuie relevate în definitia
de mai sus:
- conditia sine qua non a raportului juridic civil  o reprezinta reglementarea  unei relatii sociale prin norme ce intra în continutul dreptului
civil.
Asadar, daca orice raport juridic civil este o relatie sociala, nu orice relatie sociala, prin ea însasi, este raport juridic civil.

- fiind reglementata prin norma de drept civil, relatia sociala nu îsi pierde calitatea sa
primordiala - aceea de a fi un raport social - adica o legatura între oameni.
 O definitie mai complexa decât cele redate mai sus, nu este necesara.
                  
2. CARACTERELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Raportul juridic civil prezinta trasaturile caracteristice oricarui raport juridic. Pe lânga acestea, însa, el are si unele
caracteristici proprii, în numar de trei.

Caracterul social al raportului juridic civil rezulta din faptul ca el este o relatie sociala
(reglementata prin normele de drept civil), adica este o relatie dintre oameni, dintre persoane.
Continutul acestui caracter rezida în doua aspecte: pe de o parte, prin reglementarea sa de
catre norma de drept civil, relatia dintre oameni nu îsi pierde trasatura sa de a fi o relatie
sociala si, pe de alta parte norma de drept civil (ca orice norma juridica de altfel) nu se poate
adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de fiinte sociale dotate cu ratiune [3]. Legea
nu poate reglementa norme de conduita pentru bunuri. Chiar în situatiile când se vorbeste
de “ regimul juridic al bunurilor “, de fapt se are în vedere, conduita oamenilor, ei între ei, cu
privire la lucruri ori bunuri.
 Trebuie precizat ca raportul juridic civil se poate stabili atât între oameni, priviti fiind
individual, adica în calitatea lor de persoane fizice , dar si între oameni organizati în
colectivitati, având calitatea de persoane juridice. Este necesar sa facem aceasta pr
22522h713w ecizare deoarece, atunci când este vorba despre drepturile reale îndeosebi
dreptul de proprietate, autori apartinând doctrinei franceze au sustinut pâna în secolul nostru
ca în asemenea cazuri ar fi vorba de o relatie între titularul dreptului (proprietar) si obiectul
dreptului respectiv (lucrul). Ulterior, autori de prestigiu ( Aubry , Rau , Planiol si Ripert ) au
respins aceasta teza, demonstrând ca si dreptul de proprietate este un raport juridic social,
stabilit între titularul dreptului ca subiect activ si toate celelalte persoane care sunt obligate sa
îl respecte, în calitatea de subiecte pasive  [4].
Raportul juridic civil are un caracter volitional . Acest lucru trebuie înteles astfel: o
relatie sociala devine raport de drept civil pentru ca s-a voit acest lucru de catre legiuitor
atunci când s-a adoptat norma juridica civila. Norma juridica are o trasatura fundamentala -
este vointa de stat. Aceasta se transmite si relatiei sociale care este reglementata prin norma
juridica. Acest caracter volitional este comun tuturor raporturilor juridice. Exista si un aspect
specific raportului juridic civil izvorât dintr-un act juridic civil constând în manifestarea de
vointa în scopul de a produce efecte juridice. Prin urmare, la aceasta categorie de raporturi
juridice civile, pe lânga vointa exprimata în norme de drept civil care reglementeaza actul
juridic civil, exista si vointa autorilor sau autorului actului respectiv (contract sau act
unilateral). Pentru aceasta categorie se vorbeste în doctrina  de “ caracterul dublu volitional ”
ori “ dublu caracter volitional “ fiind de preferat cea dintâi denumire, fiind vorba de un
simplu caracter, care are, însa în cazul aratat, doua aspecte.
De obicei, caracterul dublu volitional este raportat la momentul formarii raportului
juridic civil. În ceea ce priveste vointa colectiva exprimata prin norma de drept civil este de
înteles ca trebuie sa fie cunoscuta, sa existe în momentul în care între parti se leaga raportul
juridic civil. Cea de-a doua vointa , însa,  poate sa nu existe în momentul nasterii raportului
juridic, dar sa apara în momentul stingerii acestuia, când obligatia nascuta în cadrul unui
raport juridic civil doar în temeiul legii este executata în mod voluntar (nu silit). Un astfel de
exemplu priveste raportul de raspundere delictuala. Astfel, dintr-un delict civil (fapta ilicita
cauzatoare de prejudiciu) se naste raportul de raspundere civila delictuala doar pe baza
vointei exprimate în lege  (art. 998 Cod Civil). Autorului faptei ilicite îi revine obligatia de a
repara prejudiciul, în cadrul acestui raport juridic. Autorul nu a dorit nasterea acestei
obligatii, care însa, s-a nascut în temeiul legii, a vointei legiuitorului. Chiar daca nu voieste
sa stinga acest raport juridic, autorul faptei ilicite va putea fi obligat, tot prin vointa legii, la
executarea obligatiei, constând în repararea prejudiciului cauzat. Bineînteles, poate avea loc
si o reparare voluntara a prejudiciului, ce va duce la stingerea raportului juridic respectiv . În
acest caz caracterul dublu volitional este prezent nu la nasterea ci la stingerea raportului
juridic.
 Raportul juridic civil se caracterizeaza prin pozitia de egalitate juridica a
partilor. Egalitatea juridica a partilor reprezinta nu numai metoda de reglementare a dreptului
civil, ci si un caracter propriu raportului juridic civil. Continutul acestui caracter se exprima
prin nesubordonarea unei parti fata de cealalta.
Nu trebuie confundat acest caracter cu principiul fundamental al dreptului civil care
este “ principiul egalitatii în fata legii civile ”, întrucât în cazul “caracterului ” este vorba de
pozitia unei parti fata de cealalta, iar nu de pozitia subiectelor de drept fata de legea civila.
De asemenea, aceasta egalitate juridica a partilor nu trebuie înteleasa în sensul
egalitatii de patrimonii între parti sau ca partile ar avea un numar egal de drepturi subiective
civile si de obligatii. Indiferent ca o parte din raportul juridic civil are numai drepturi, iar
cealalta parte  numai obligatii, ori ca drepturile si obligatiile lor în cadrul raportului juridic
civil nu sunt egale, pozitia lor juridica va fi întotdeauna egala; nici una dintre ele nu va putea
impune, pe cale unilaterala, celeilalte parti vointa sa, nu va avea la dispozitie mijloace proprii
de constrângere fata de cealalta parte [5].
3. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Raportul juridic cuprinde structural trei elemente constitutive: partile, continutul ,
obiectul .
a)    Partile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice si juridice care
sunt titularele drepturilor si obligatiilor civile.
b)   Continutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile
si a obligatiilor civile pe care le au partile.
c)   Obiectul raportului juridic civil consta în conduita partilor, adica în actiunile sau
inactiunile la care sunt îndrituite partile sau de care sunt tinute sa le respecte.
Pentru a fi în prezenta unui raport juridic civil, cele trei elemente enumerate (enuntate)
mai sus trebuie sa fie întrunite cumulativ.
În cele ce urmeaza vom analiza pe scurt aceste trei elemente, inclusiv subiectele
raportului juridic civil, urmând sa detaliem în cuprinsul capitolelor urmatoare cele doua
elemente ce constituie tema lucrarii noastre, respectiv continutul si obiectul raportului juridic
civil.
3.1 PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
În acest subcapitol ne vom referi numai la câteva notiuni elementare privind partile raportului juridic civil, absolut necesare
întelegerii depline  a celorlalte doua elemente ce constituie tema lucrarii noastre.

Exista doua mari categorii de subiecte de drept civil:

 - persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil, adica omul, privit ca
titular de drepturi si obligatii civile. Aceasta notiune este folosita de legea de baza în materia
subiectelor de drept civil, care este Decretul nr.31din 1954 privind persoanele fizice si
persoanele juridice.
- persoanele juridice (numite si persoane morale) , care sunt subiecte colective de drept
civil, adica un colectiv de oameni care, întrunind conditiile prevazute de lege, este titular de
drepturi subiective si obligatii civile. Aceasta notiune este, de asemenea, folosita de Decretul
nr. 31/1954.
Pentru a avea calitatea de persoana juridica, entitatea trebuie sa întruneasca
urmatoarele conditii cumulativ:
- sa aiba o organizare proprie ;
- sa aiba un patrimoniu distinct ;
- sa aiba un scop determinat, în acord cu interesele obstesti ;
Asa cum dreptul civil este o parte a dreptului român, notiunea de         “subiect de
drept civil ” reprezinta diferenta specifica în raport cu notiunea  “subiect de drept “, care este
genul proxim.
Putem formula, astfel, definitia generala a subiectului de drept civil ca fiind acea
specie de subiecte de drept  care cuprinde persoana fizica si persoana juridica, în calitate de
titulari de drepturi subiective si obligatii civile. Asadar, exista doua categorii de subiecte de
drept civil :
- persoane fizice - subiecte individuale de drept civil ;
- persoane juridice - subiecte colective de drept civil ;
Fiecare dintre aceste doua categorii se subîmparte în :
A.     persoanele fizice :
- minorii sub 14 ani  care sunt persoane lipsite de capacitate de   exercitiu ;
- minorii între 14 si 18 ani, având capacitate de exercitiu restrânsa ;
- majorii, care sunt persoane fizice peste 18 ani cu capacitate de
exercitiu deplina ;
Dupa criteriul cetateniei, persoanele fizice se împart în :
- cetateni români ;
- cetateni straini, apatrizi si persoana cu dubla cetatenie (din care nici
una nu este româna) ;
 Desi aceasta clasificare este importanta mai ales din punctul de vedere al dreptului
public, ea are incidenta si asupra dreptului privat cum este dreptul civil.
B.  persoanele juridice :
- persoanele juridice particulare ori private ;
- persoanele juridice cooperatiste si obstesti ;
- persoanele juridice mixte ;
- persoanele juridice de stat ;
Dupa criteriul nationalitatii, se pot deosebi :
- persoane juridice de nationalitate româna ( în principiu, cele cu sediul     în
România )                                                     
- persoane juridice de alta nationalitate ( straina ) ;
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil putem cunoaste partile acestui
raport. Pentru a determina subiectele raportului juridic civil, trebuie facuta o distinctie:
- în ceea ce priveste raporturile civile care au în continutul lor un drept absolut (un
drept real sau un drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al
raportului juridic, care este însusi titularul dreptului respectiv. Subiectul pasiv este format din
totalitatea celorlalte subiecte de drept civil, deci este vorba de un subiect pasiv nedeterminat.
- în ceea ce priveste raporturile civile care au în continut un drept relativ (un drept de
creanta), este determinat atât subiectul activ (creditorul) cât si subiectul pasiv (debitorul ).
Analizam în continuare situatiile în care raportul juridic civil este stabilit între mai
multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, adica ceea ce în doctrina poarta
denumirea de “pluralitatea subiectelor raportului juridic civil “.
În cazul raporturilor civile patrimoniale reale, având în continut dreptul de proprietate,
subiectul pasiv, nedeterminat, este constituit, întotdeauna din toate celelalte subiecte de drept
civil, exclusiv titularul dreptului de proprietate. În schimb, subiectul activ poate fi o persoana
- în cazul proprietatii exclusive, mai multe persoane determinate - în cazul proprietatii
comune. Asadar, pluralitatea activa exista  daca sunt mai multi titulari ai dreptului de
proprietate asupra unui bun ori asupra unei mase de bunuri.
Proprietatea comuna se întâlneste sub urmatoarele trei forme :
- coproprietatea - mai multe persoane detin împreuna un bun sau mai multe bunuri
determinate, fiecare cunoscându-si cota ideala de drept (1/2, 1/4, etc ), dar nu are o parte
determinata din bunul respectiv, privit în materialitatea lui, astfel ca dreptul sau se întâlneste
cu al celorlalti în orice particica a bunului [6].
 - indiviziunea - mai multe persoane detin o masa de bunuri, fiecare coindivizar
cunoscându-si cota parte de drept, dar nu are un anumit bun ori anumite bunuri determinate
pe care sa le detina în exclusivitate (ex: mostenitorii defunctului dobândesc masa
succesorala).
- devalmasia - este acea forma a proprietatii comune caracteristica stapânirii bunurilor
dobândite în timpul casatoriei de catre soti.
Partea fiecaruia este determinata prin lege, generic, prin folosirea criteriului gradului
de contributie la dobândirea bunurilor comune.
Cele trei forme ale proprietatii comune înceteaza prin împartire ori partaj - judiciar sau
voluntar.
În situatia raporturilor juridice nepatrimoniale: izvorâte din creatia intelectuala,
pluralitatea activa cunoaste forma de coautorat, când opera comuna este creata de mai multe
persoane. Când contributia fiecaruia este determinata, opera este divizibila, iar când nu este
determinata opera este indivizibila. Sunt exceptate de la regula divizibilitatii si situatiile în
care obiectul este prin natura lui indivizibil sau este privit ca indivizibil prin conventia
partilor.
În domeniul raporturilor obligationale (de creanta) pluralitatea poate fi:
-         activa - exista mai multi creditori ;                                                       
-         pasiva - exista mai multi debitori ;                                                  
-         mixta - exista mai multi cretori si mai multi debitori ;                                
În aceasta situatie regula este divizibilitatea, precizându-se ca, în principiu, obligatiile civile
sunt conjuncte, ceea ce înseamna :
- în caz de pluralitate activa, fiecare din creditori nu poate cere de la    debitor decât
partea sa din creanta comuna .                      
- în caz de pluralitate pasiva, fiecare din debitori este tinut doar de partea sa din datoria
comuna.                                       
Fiind o regula, divizibilitatea se prezuma, nu trebuie prevazuta expres. Exceptiile
constau în solidaritate si indivizibilitate. Astfel :     
- solidaritatea activa - când sunt mai multi creditori  ;                 
- solidaritatea pasiva - când sunt mai multi debitori ;
          În caz de  solidaritate activa, fiecare din creditori este îndreptatit sa pretinda întreaga
datorie de la debitor, debitorul platitor liberându-se fata de toti creditorii solidari. În caz de
solidaritate pasiva, oricare dintre debitori este tinut pentru întreaga datorie. Daca unul din
debitori plateste creanta se stinge fata de creditor, încetând si solidaritatea, debitorul platitor
având drept de regres contra celorlalti codebitori.    
În caz de indivizibilitate, oricare dintre codebitori este tinut de întreaga datorie. Desi,
aparent, între solidaritatea pasiva si indivizibilitate nu ar exista nici o diferenta, în realitate
exista deosebiri importante privitoare
la :                                                                                        
- izvorul lor - daca exista un izvor comun - conventia - exista si un izvor propriu :
solidaritatea poate rezulta (si) din lege (solidaritatea legala - ex : art. 1003 Cod Civil - “ Când
delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt tinute
solidar pentru despagubire”), pe când indivizibilitatea poate izvorî (si) din natura bunului
care formeaza obiectul obligatiei.
- întinderea lor - solidaritatea functioneaza numai fata de cei între care s-a nascut (fata
de mostenitori obligatia se transmite divizata), pe când indivizibilitatea se transmite si catre
succesori.                       În continuare vom analiza problema schimbarii subiectelor raportului
juridic civil. Astfel, în cazul raporturilor juridice civile patrimoniale schimbarea subiectului
activ se realizeaza prin transmiterea bunului care se afla în circuitul civil în conditiile legii
(de exemplu prin vânzarea bunului aflat în proprietatea cuiva catre o alta persoana care
devine proprietar).                                                          
Situatia raporturilor juridice civile patrimoniale obligationale este diferita, astfel :
poate interveni atât o schimbare a subiectului activ (creditorul), cât si o schimbare a
subiectului pasiv ( debitorul).       
Schimbarea subiectului activ se face prin: cesiune de creanta, subrogatia personala,
novatia prin schimbare de creditor.
Schimbarea subiectului pasiv se face prin: stipulatia pentru altul, novatia prin
schimbare de debitor, delegatia (perfecta si imperfecta),
poprire.                                                              Pentru ca o persoana fizica sau juridica sa
poata participa la un raport juridic civil trebuie sa aiba capacitate civila. Capacitatea civila
cuprinde capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.                                  Capacitatea
de folosinta este aptitudinea, generala si abstracta, a omului de a avea drepturi si obligatii
civile.                              Capacitatea de exercitiu este aptitudinea omului de a-si exercita
drepturile civile si de a-si executa obligatiile civile, prin încheierea de acte juridice civile.
În tara noastra, capacitatea de folosinta este recunoscuta tuturor persoanelor fizice, fara
ca sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea sa aiba vreo înrâurire
asupra capacitatii7 .      
Toate persoanele fizice pot dobândi drepturile si obligatiile recunoscute de actele
normative în vigoare. De aceea, ea este generala si egala pentru toti. Capacitatea de folosinta
începe la nasterea persoanei si înceteaza la moartea acesteia.
 Legea consacra si o capacitate de folosinta anticipata, conform careia: drepturile
copilului sunt recunoscute înca de la data conceptiei cu conditia ca acesta sa se nasca viu. În
dreptul comparat se întâlnesc si situatii când copilul trebuie sa fie si viabil.
Exista si îngradiri ale capacitatii de folosinta :
          - îngradiri cu caracter de sanctiune ;                      
          - îngradiri care au drept scop ocrotirea unor persoane ;                      
În orice caz, acestea trebuie prevazute în mod expres de lege, deoarece capacitatea de
folosinta este o însusire esentiala si inerenta a persoanei fizice, eventualele restrângeri si
limitari în acest sens existând numai în cazurile si conditiile prevazute expres de lege.
Tot astfel, persoana fizica nu poate renunta nici total, nici partial la capacitatea sa de
folosinta.    
În ceea ce priveste capacitatea de folosinta a persoanei juridice, aceasta se deosebeste
de cea a persoanei fizice prin faptul ca ea nu este generala si egala pentru toate persoanele
juridice, ci este speciala fiecareia dintre acestea.
Dupa cum se stie, unul din elementele constitutive ale persoanei juridice este scopul
acesteia. Acest scop este determinat pentru precizarea capacitatii sale de folosinta, deoarece
el îi stabileste limitele si îi precizeaza continutul. Astfel, persoana juridica nu poate avea
decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiintare sau
statut 8 .  Cu alte cuvinte, persoana juridica nu poate avea decât acele drepturi (si obligatii) ce
se încadreaza în specificul domeniului sau de activitate. Se contureaza astfel ceea ce se
denumeste - principiul specialitatii capacitatii de folosinta. Sanctiunea pentru încalcarea
acestui pricipiu este nulitatea absoluta, lucru precizat expres de Decretul nr. 31/1954.
Capacitatea de folosinta deplina a persoanei juridice începe, în principiu, de la
momentul înfiintarii acesteia si dureaza pâna când aceasta înceteaza a mai exista. Se
recunoaste persoanei juridice si o capacitate de folosinta anticipata, restrânsa, înainte de
momentul înfiintarii acesteia, tocmai spre a permite persoanei juridice sa dobândeasca
drepturile si sa-si exercite obligatiile pentru a lua fiinta în mod valabil. Aceasta capacitate
anticipata este marginita la efectuarea operatiunilor necesare înfiintarii, formarii
patrimoniului, îndeplinirea acestor formalitati legale necesare înfiintarii, etc .
Recunoasterea capacitatii de folosinta nu include întotdeauna, si posibilitatea
persoanelor respective de a-si exercita drepturile si obligatiile prin acte proprii. Pentru ca
cineva sa-si poate realiza drepturile sau sa-si asume obligatiile prin actele sale proprii,
savârsind personal acte juridice, trebuie sa fie capabil sa înteleaga si sa aprecieze
consecintele actelor sale.
De aceea, exercitarea personala a drepturilor si obligatiilor în raporturile juridice este
conditionata si de ponderea capacitatii de exercitiu asa cum am definit-o mai sus.
 În cazul persoanelor fizice putem deosebi :
- minorul sub 14 ani nu are capacitate de exetcitiu ;
- minorul între 14 si 18 ani are capacitate de exercitiu restrânsa ;
- cel care a împlinit 18 ani are capacitate de exercitiu deplina ;
- minorul care se casatoreste dobândeste capacitate de exercitiu deplina, cu precizarea
ca numai femeia se poate casatori la 16 sau 15 ani cu dispensa medicala în conditiile art.8
alin.3 din Decretul nr. 31/1954 si art.4 din Codul Familiei .                            Cel lipsit de
capacitate de exercitiu încheie acte juridice prin reprezentantii sai legali.
Cel care are capacitate de exercitiu restrânsa încheie acte juridice personal dar cu
încuviintarea parintilor, a tutorelui si, uneori, a autoritatii tutelare.
În mod exceptional cel cu capacitate restrânsa de exercitiu poate încheia personal si
singur anumite acte juridice, cum ar fi contractul de munca, cu conditia sa fi împlinit 16 ani,
dispunând singur de sumele pe care le-a dobândit prin munca sa proprie.
Persoanele juridice dispun si ele de capacitate de exercitiu, cu precizarea ca actele
juridice se încheie de catre organele de conducere ale acestora. Ea se dobândeste odata cu
desemnarea organelor de conducere ale persoanei juridice.
În literatura de specialitate exista o controversa în ceea ce priveste începutul capacitatii
de exercitiu a persoanei juridice. Noi am achiesat  la cea deja expusa anterior, o alta opinie
fiind în sensul dobândirii9capacitatii de exercitiu de la data dobândirii capacitatii de folosinta
.
Actele juridice încheiate de aceste organe, în limitele puterilor ce le-au fost conferite,
sunt actele persoanei juridice însasi.
Pe de alta parte, însa, raporturile dintre persoana juridica si cei ce alcatuiesc organele
sale sunt supuse, prin asemanare, regulilor mandatului, daca nu se prevede altfel prin lege,
act de înfiintare sau statut. Eventualele prejudicii cauzate de membrii organelor de conducere
nasc obligatia repararii pentru însasi persoana juridica, cu rezerva regresului ulterior al
acesteia împotriva celui vinovat. Bineînteles ca principiul specialitatii capacitatii de folosinta
a persoanei juridice, imprima o limitare capacitatii de exercitiu, în sensul ca aceasta poate
încheia acele acte ce vizeaza drepturi si obligatii ce corespund capacitatii de folosinta
specifice acesteia.
3.2.CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Dupa cum am aratat la “Structura raportului juridic civil”, prin continutul acestui
raport se întelege totalitatea drepturilor si obligatiilor civile pe care le au partile lui.
Dreptul subiectiv civil si obligatia civila corelativa constituie, prin urmare, elementele
continutului raportului juridic civil.
 Cunoasterea acestor elemente implica o analiza atenta si distincta a fiecaruia. Vom
avea în vedere, în capitolul urmator, ambele elemente - mai întâi dreptul subiectiv civil si
apoi obligatia civila - în aspectele lor generale, dar si particulare:
definitie, clasificare, recunoastere, ocrotire, exercitare, importanta, exemple practice - reprezentative pentru aspectele teoretice ce se vor
analiza.

 Pentru început ne vom margini sa retinem definitiile dreptului subiectiv civil si

obligatiei civile.
Astfel, dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscuta de legea civila subiectului
activ - persoana fizica sau juridica - în virtutea careia aceasta poate, în limitele dreptului si
moralei, sa aiba o anumita conduita, sa pretinda o conduita corespunzatoare - sa dea, sa faca
ori sa nu faca ceva - de la subiectul pasiv, si sa ceara concursul fortei  coercitive, a statului în
caz de nevoie.10
Asa cum vom arata exista o serie de formulari regasite în doctrina, nediferind însa ca
substanta.
Obligatia civila este definita ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic
civil de a avea o anumita conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, conduita
care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva si care, la nevoie, poate fi impusa prin
forta coercitiva a statului.
Asa cum vom vedea si în acest caz, exista o serie de definitii, nediferite însa ca
substanta, însa diferite ca optica de abordare : definirea prin accentuarea laturii pasive a
raportului juridic de obligatie - cum este situatia definitiei prezentate  mai sus - sau prin
luarea în considerare a ambelor laturi - atât cea activa cât si cea pasiva.
3.3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Asa cum am precizat, prin obiectul raportului juridic întelegem conduita partilor, adica
actiunile sau inactiunile la care sunt îndrituite partile sau de care sunt tinute sa le respecte.
Problema obiectului raportului juridic civil, asa cum o vom detalia a format obiect de
controversa.
Mai mult, pentru o exacta definire a notiunii se vor impune delimitari fata de notiunea
de “continut” al raportului juridic civil, fata de notiunea de “bunuri”.
Vom detalia aspectele privind bunurile, ca obiecte derivate ale raportului juridic civil,
având în vedere importanta covârsitoare a acestora în viata sociala si implicit în problematica
juridica.