Sinodul de la Ferrara-Florența

Încercările de unire anterioare, evenimente politice, ambiţii personale, „schisma” din

suflete, au demonstrat că cele două ramuri ale creştinătăţi, se vor mai putea aduna cu greu
laolaltă, pentru a înlătura deosebirile de credinţă şi tradiţii care le separau de multă vreme.
Puternica dezvoltare a oraşelor şi statelor apusene, conştiinţa superiorităţii şi a suficienţei de
sine a idealului de viaţă nouă pe care Apusul îl savura din plin, papalitatea intră pe un făgaş al
unei puteri qvasi-lumeşti, de unde nu mai accepta o unire cu grecii ca de la frate la frate ci
doar pe calea supunerii faţă de scaunul Romei, situaţia politică critică a Bizanţului, aflată în
orbita intereselor apusene şi turceşti, mai ales, au făcut ca o posibilă unire cu latinii să fie doar
o dorinţă. Era vremea când împăratul Manuil II Paleologul (1391-1425) avea să-i spună fiului
său, Ioan VIII Paleologul „de speriat poţi să-i sperii pe turcii cu gândul că ai să faci unirea
cu latinii ,dar eu nu îţi dau deloc sfatul să faci aşa ceva pentru că nu-i văd pe ai noştri
dispuşi să găsească vreo modalitate şi înţelegere cu latinii. Teamă mi-e să nu se facă schisma
şi mai rea şi atunci iată ca ne-am dat de gol şi în ochii păgânilor.” Iată ce gândea un basileu
ortodox în secolul XV, convins poate că deşi din motive politice îşi dorea unirea cu Roma, ea
nu ar fi adus nici o apropiere între creştini şi nici şansă şi alternativă, nobilă şi sfântă. 
Cu toate aceste împăratul Ioan VIII Paleologul îşi joacă acum ultima carte. Era vremea
sinodului de la Basel, când în sfârşit şi în Apus pătrunsese ideea conducerii sinodale a
Bisericii, însă cu ce folos? 
La 18 septembrie 1437 Papa Eugen al IV-lea prin bula „Doctoris gentium” transferă
conciliul de la Basel la Ferrara pe coasta orientală a Italiei conştient fiind de faptul că mult
mai uşor s-ar face o unire cu grecii într-un oraş italian de unde grecii s-ar putea întoarce acasă
mai greu. 
În necunoştinţă de cauză de cele întâmplate în Apus, delegaţia ortodoxă, ce avea să
discute problema unirii Bisericilor, s-ar împăca pe corăbiile trimise de papa Eugen şi nu pe
cele ale sinodalilor din Basel, ceea ce a dus automat la creşterea prestigiului papalităţii destul
de bine şifonat în ultima vreme şi abandonarea din păcate puţin mai târziu a teoriei conciliare
„care daca ar fi învins cu siguranţă, ca ar fi adus alte schimbării probabil chiar şi o unire a
Bisericilor, pe care papalitatea şi-o dorea de atâta vreme.
La 7 februarie 1438 avea să sosească la Veneţia delegaţia ortodoxă cuprinzând circa
700 de persoane, în frunte cu patriarhul ecumenic Iosif al II-lea şi împăratul Ioan VIII
Paleologul. La 8 februarie grecii săvârşesc o Sfântă Liturghie în biserica Sfântul Marcu pe
care latini o apreciază: „parcă raiul însuşi s-a coborât în biserica lor, n-am cunoscut până
acum slujbele lor religioase, după zvonurile ce ne-au ajuns la noi îi credeam barbari dar,
acum, când îi vedem nu ne îndoim că ei sunt primi născuţi ai Bisericii şi că Duhul Sfânt
vorbeşte prin dânşii”. Delegaţia ortodoxă este întâmpinată de cardinalul Traversari, unul
dintre puţini adepţi ai papei pe atunci. Cu toate că sinodul rămas la Basel avea să declare
sinodul de la Ferrara schismatic, la 9 aprilie se deschidea sinodul în mod solemn. Din partea
Apusului erau prezenţi: Papa Eugeniu, cardinalii Cesarinii, Traversari, Nicolae Cusanul, Ioan
Torguemada, şi aproximativ 70 de episcopi, iar delegaţia răsăriteană cuprindea pe: împăratul
Ioan VIII Paleologul, patriarhul Iosif II, Visarion mitropolitul Niceei, Marcu Eugenicul
mitropolitul Efesului, care reprezenta şi pe patriarhul Antiohiei Antonie, mitropolitul Heraclei
care reprezenta şi pe patriarhul Alexandriei, Dionisie de Sardes, care reprezenta pe patriarhul
Ierusalimului, mitropolitul Isidor al Kievului, mitropolitul Dorotei al Mitilenei, Mitrofan
mitropolit de Cizic, Silvestru Syropolus, marele eclersiarh al Patriarhiei Ecumenice, Damian,
mitropolitul Moldovei ,Gheorghe Scholarios, secretarul intim al împăratului Gheorghe
Ghemistos Plethon, reprezentantul platonicienilor şi alţi ierarhi, preoţi, diaconi şi laici.
Din motive politice Mitropolia Ungrovlahiei, Arhiepiscopia sârbă de Ipek şi de
Arhiepiscopia greco-bulgară de Ohrida n-au trimis nici un delegat.
Patriarhul Iosif al II-lea se arată încrezător şi încearcă să insufle curaj celor ce îl
însoţeau, asigurându-i că vor fi primiţi cu multă onoare şi că li se va îngădui să spună ce vor:
„noi vom arăta acolo, spunea patriarhul, prin harul lui Hristos, credinţa noastră plină de
curăţie şi strălucire; în ceea ce priveşte credinţa, ai noştri se vor arăta ca învăţători pentru
latini, care se vor convinge de învăţătura noastră, o vor îmbrăţişa şi astfel ne vom unii… şi
chiar dacă nu vor adopta punctul nostru de vedere, noi ne vom întoarce plini de glorie, după
ce vom fi predicat în mod strălucit, harul lui Dumnezeu ,adevărata doctrină şi vom fi întăriţi
de Biserica noastră, fără să fi ştirbit cu nimic adevărul. Dacă însă ei vor folosi forţa, noi nu
ne vom abate nicidecum de la credinţa noastră părintească şi sănătoasă, chiar dacă ne vor
tortura, ci vom suporta totul mai de grabă decât să părăsim ceva din ceea ce am primit de la
sfintele sinoade ecumenice şi de la sfinţii învăţători ai Bisericii. Şi dacă vom muri în mod
martiric şi vom deveni martiri, ce este mai bine decât să fim ca Sfântul Gheorghe şi ca
Sfântul Dimitrie. Oricare ar fi situaţia dintre cele trei eventualităţi, ea ne va aduce o mare
glorie şi cinste şi mărturie sufletească”.
Iată cum gândea şi simţea un ierarh ortodox din secolul XV faţă de această mult
disputată controversă şi dorită unire a Bisericilor.
Tematica sinodului a fost împărţită în următoarele probleme: Filioque, purgatoriul,
azimile şi primatul papal care era de astfel şi problema cea mai spinoasă. Timp de 6 luni s-a
făcut o pregătire prin discuţii şi studii particulare, conform informaţiilor lui Syropulos,
împăratul a interzis compatrioţilor săi discuţiile asupra adaosului Filioque şi a folosirii
azimilor rămânând în discuţie doar purgatoriul şi primatul papal.
Primul punct discutat a fost purgatoriul. Cardinalul Iulian Cesarinii a prezentat teza
catolică, respinsă de partida ortodoxă în frunte cu Marcu Eugenicul al Efesului, care arată că
potrivit Sfintei Scripturi nu poate fi vorba de o pedeapsă materială a sufletelor spirituale în
purgatoriu printr-un foc material, ci sufletele celor care au păcătuit în viaţă îndură după
moarte suferinţe morale până la judecata universală, iar între iad şi rai nu există nici un loc
intermediar numit de latini purgatoriu. 
Depărtarea de ţară, ştirile despre un asalt al turcilor asupra Constantinopolului o
molimă ce bântuia la Ferrara, întârzierea cu 5 luni a acordării banilor pentru întreţinere, toate
acestea au făcut ca delegaţia ortodoxă să facă presiuni asupra împăratului, sau să se înceapă
discuţiile oficiale, ori să se întoarcă în ţară. Astfel au început discuţiile publice, câte trei pe
săptămână, prima fiind fixată la 8 octombrie 1438.
Discuţiile prelungite în jurul lui Filioque făceau ca tensiunea să crească şi într-o tabără
şi în cealaltă.Latinii susţineau că în cazul lui Filioque nu este vorba de un adaos la simbolul de
credinţă ci de o „explicaţie”, dezvoltare, „lămurire”. Ghemistos Plethon a pus logica întrebare
latinilor: „de ce această explicaţie nu s-a făcut mai repede, ca de exemplu la sinodul III
ecumenic”.În prima sa intervenţie Marcu Eugenicul a spus că: „Mântuitorul a lăsat Bisericii
pacea şi dragostea” Biserica Romei prin introducerea în simbolul unei învăţături, care nu
are temelie nici în Sfânta Evanghelie nici în hotărârile Sfinţilor Părinţi luate la sinoadele
ecumenice a rupt legătura păcii şi a dragostei”. Aici avea să insiste în mod special asupra
hotărârilor sinoadelor III şi IV ecumenice, care nu îngăduiau nimănui să înveţe, să scrie sau să
alcătuiască altă credinţă decât cea stabilită de Sfinţii Părinţi adunaţi la Niceea. Când Marcu
Eugenicul a ajuns la hotărârile sinodului III ecumenic, latinii au prezentat un volum în care
erau actele acelui sinod şi unde figura şi simbolul credinţei de la Niceea cu formula
„purcezând de la Tatăl şi de la Fiul”, ceea ce demonstra falsurile pe care avea să le facă
Biserica Romei încă de pe atunci. În cele 14 şedinţe care s-au ţinut până la 13 decembrie
1438, discuţiile n-au dus la nici un rezultat. Situaţia devenea dramatică, atât pentru papa cât şi
pentru împărat, primul dorind unirea pentru a-şi ridica prestigiul în faţa celor de la Basel, iar
al doilea spera un ajutor militar care să salveze imperiul de la pieire.
Pentru a evita plecarea grecilor de la Ferrara, papa împreună cu împăratul hotărăsc
mutarea sinodului la Florenţa, invocând ca motiv o epidemie de ciumă care trecuse deja de 3
luni, precum şi un motiv de ordin financiar, căci florentinii în frunte cu Cosimo Medicii se
obligau să mărească subvenţiile delegaţiei ortodoxe, în cazul în care lucrările conciliului s-ar
desfăşura în oraşul lor.
La începutul anului 1439, sinodul este mutat la Florenţa, unde grecii au îndurat multe
lipsuri, papa sperând că poate în acest fel îi va convinge să semneze unirea. Discuţiile asupra
lui Filioque vor începe din 2 martie 1439 în 6 şedinţe de lucru. Partida ortodoxă respinge
susţinerea catolică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, găsind ca neautentice toate citatele
patristice invocate de latini, căci teologia patristica nu vedea în sânul Sfintei Treimi două
principii (aşa cum susţineau latini), iar în ce priveşte însuşirile personale ale celor trei
persoane treimice erau foarte clar înţelese şi delimitate: Tatăl era necauzat şi neprincipiat de
nimeni, Fiul era născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din veşnicie din Tatăl.
În ultima sa intervenţie, Marcu Eugenicul avea să spună următoarele: „Acest simbol de
credinţă, această nobilă moştenire a Părinţilor noştri, noi vi-l cerem înapoi. Restituiţi-l deci
cum l-aţi primit. El nu poate fii nici adăugat nici micşorat. El este închis şi sigilat … Adaosul
unui cuvânt vi se pare un lucru mic şi fără nici o urmare, de aceea şi eliminarea acelui
cuvânt pentru voi ar fii un lucru mic, dar de importanţă capitală, căci prin aceasta s-ar
restabili unitatea tuturor creştinilor… Cuvântul, spuneţi voi, a fost adăugat din dragoste, din
dragoste suprimaţi-l acum ca să puteţi în inimile voastre pe fraţii despărţiţi, care ţin atât de
mult la dragostea frăţească”. În acest timp sinodalii de la Basel intervin prin decizia „Veritate
fidei catholica”, în care reafirmă superioritatea sinodului peste papă, fapt care-l forţează pe
împăratul Ioan Paleologul să ceară papii la 21 mai urgentarea semnării unirii.
În acest context, văzând că discuţiile asupra lui Filioque nu duc la nici un rezultat,
interzice lui Marcu Eugenicul şi Antonie al Heracleii orice participare la discuţii.
La 10 iunie 1439 patriarhul Iosif al II-lea moare. De numele său se leagă un testament,
în care ar fi rugat pe patul de moarte, ca delegaţia ortodoxă să accepte unirea. Acest testament
a trezit suspiciuni. Silvestru Syropulos, Ghemistos Plethon nu-l recunosc, pentru că nu purta
semnătura patriarhului. Însuşi Hefele Leclerg în „Histoire des conciles” ; volumul VII pag
1017 se întreabă dacă nu cumva testamentul a fost falsificat pentru că e prea favorabil
papalităţii.
După moartea patriarhului, discuţiile aveau să fie conduse doar de împărat care avea să
se consulte doar cu unioniştii: Isidor al Kievului, Visarion al Niceei şi Dorotei de Mitilene.
Izolându-i pe adversarii unirii drumul spre unire al împăratului era sigur. Moartea
patriarhului, izolarea lui Marcu al Efesului au făcut ca în privinţa lui Filioque să se ajungă la
un consens, sau mai bine la o formula de compromis: „Sfântul Duh purcede din veşnicie din
Tatăl şi din Fiul ca dintr-un singur izvor şi dintr-o singură suflare”. În ceea ce priveşte
azimile s-a hotărât ca fiecare Biserică să folosească pâine dospită sau ne dospită după practica
sa.
În ce priveşte primatul papal, grecii, au fost foarte abili, recunoscând pe papă ca
succesorul Sfântului Petru „învăţător şi judecător al întregii Biserici”, după cum se cuprinde
în hotărârile sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane. Prin această precizare, ortodocşii,
recunosc papalităţii primatul onorific al scaunului episcopal roman, evitând recunoaşterea
celui jurisdicţional.
Aceste patru puncte discutate se vor numi „cele patru puncte florentine” la care în
veacurile viitoare latini vor face mereu apel când era vorba de o unire cu o anumită Biserică
locală. Aşa cum s-au purtat discuţiile la acest sinod s-a văzut. Prin falsuri, constrângeri,
ameninţări, linguşeli, Roma a reuşit să convingă o delegaţie ortodoxă, având în frunte un
împărat ce-şi dorea salvarea unui imperiu. Dar ceea ce era mai dureros era faptul că ortodocşi,
din dorinţa de a salva un imperiu creştin, de a nu cădea în mâna păgânilor, dar şi din dorinţa
sinceră de a fi împreună cu fraţii din Apus au acceptat şi unele compromisuri, papa Eugeniu
avea să demonstreze încă o dată că de fapt, unirea nu este o egalitate, tratare egală reciprocă,
drepturi şi obligaţii de acelaşi fel, ci este o supunere a Bisericii Răsăritene, cum de fapt avea
să o ceară şi să o spună la 22 iunie 1439. La 25 iunie sinodalii de la Basel declară că papa
Eugeniu „rebel, eretic, schismatic şi îndărătnic”, dar cu toate acestea textul unirii florentine
avea să se redacteze. S-au convenit ca începutul actului unionist să înceapă cu formula
„Eugen episcopul, servitorul servitorilor lui Dumnezeu spre veşnica amintire a lucrului.
Având consimţământul pentru cele scrise mai jos al prea iubitului nostru fiu Ioan Paleologul,
ilustrul împărat al Romanilor şi al locţiitorilor venerabililor fraţi ai noştri, patriarhi şi al
celorlalţi reprezentanţi ai Bisericilor Răsăritene”.
Textul unirii a fost semnat de 115 latini şi 33 de răsăriteni. Unirea nu a fost semnată de
Marcu Eugenicul şi cei care fugiseră de la sinod înainte de 14 iunie, între care: Ghemistos
Plethon, Dimitrie Paleologul, fratele împăratului, mitropolitul Grigorie al Ivirei, Gheorghe
Scolarius, secretarul împăratului. Actul de Unire a fost semnat în ziua de 5 iulie 1439, mai
întâi a semnat împăratul, apoi clericii, în ordinea ierarhică, afară de mitropolitul Efesului
Marcu Eugenicul, şi de episcopul Isaia de Stravropolis, care părăsi-se în taină oraşul cu o zi
înainte. Comisia grecească care a asistat la semnarea actului de către latini îl avea în frunte pe
Visarion al Niceii care declară că grecii sunt de accord cu doctrina apuseană cu privire la
sfinţirea darurilor în timpul cuvintelor: „Luaţi mâncaţi…” şi nu în timpul epiclezei.
 Proclamarea unirii s-a făcut în 6 iulie 1439, în Catedrala „Santa Maria del Fiore”,
textul latin fiind citit de cardinalul Iulian Cesarini, iar cel grecesc de filounionistul Visarion al
Niceii.
La 14 iulie papa mai cerea grecilor să reglementeze divorţul după legile latine, să
aleagă la Roma pe urmaşul patriarhului şi să-l pedepsească pe Marcu Eugenicul. Delegaţia
răsăriteană a răspuns politicoasă: acestea sunt probleme interne care interesează doar Biserica
Ortodoxă şi vor fi rezolvate ca atare. Dorind să vorbească cu Marcu Eugenicul după semnarea
actului unirii, papa încearcă pe acesta să-l convingă să se supună conciliului şi să accepte
unirea, în caz contrar v-a avea de suportat tot ceea ce au suferit cei care nu s-au supus
sinoadelor ecumenice. Marcul Eugenicul a răspuns că sinoadele ecumenice au pedepsit pe cei
ce se opuneau Bisericii şi se încăpăţânau în predicarea unei doctrine greşite. Sinodalii au
condamnat totdeauna erezia şi apoi pe adepţii acesteia. El a precizat că situaţia lui nu este
asemănătoare, pentru că a apărat doctrina Bisericii şi nu una inventată de el. Această doctrină
a fost protejată chiar de Biserica Romană până la schisma cu Biserica Răsăriteană. Aşadar mai
întâi ar trebuii condamnată această doctrină şi apoi cel care o protejează şi o apără.
Papa se putea declara mulţumit de „reuşita sinodului” care i-a întărit consideraţia şi l-a
recunoscut în întreaga lume putând acum spulbera sinodul de la Basel, adept al teoriei
conciliariste, iar apoi să forţeze Biserica Ortodoxă să primească întreaga doctrină papală, fiind
aceasta, hotărât la un sinod ecumenic. La 26 august bizantinii părăsesc Florenţa. Papa cere
suveranilor europeni un ajutor militar în favoarea Bizanţului. Însă epoca lui Inocenţiu al III-
lea trecuse de mult. Era vremea în care ideea primatului papal se alterase în spaţiul vestic al
Europei. Începând de acum pentru papalitate va începe o nouă epocă de frământări, Reforma
şi apoi Renaşterea, care vor spulbera orice pretenţie cezaro-papistă a papalităţii. 
Pentru Răsărit, unirea nu a reprezentat ceea ce împăratul îşi dorea de fapt, un ajutor
militar împotriva turcilor ce ameninţau porţile Constantinopolului. Ajunşi la Constantinopol,
delegaţii unionişti aveau să fie apostrofaţi ca „azimiţi”, iar Marcu Eugenicul purtat în triumf.
De aceea ei îşi recuză semnăturile, nesimţindu-se obligaţi faţă de latini, căci de fapt au fost în
principiu de acord cu dogmele latine ca fiind bune în Apus , dar nu obligatorii pentru Răsărit. 
Examinând din punct de vedere teologic sinodul florentin, Syropulos II afirmă că
acesta n-a îndeplinit condiţiile necesare pentru a fii socotit ecumenic. Printre cele semnalate
de el sunt următoarele: procedura urmată în desfăşurarea lucrărilor, dezbaterile ţinute mai
mult în secret, în grupuri mici; presiunea latină pentru adaptarea unor puncte şi texte;
programarea actului unirii aprobate în bloc în mod public, fără a se cere părerea fiecărui
membru al sinodului, presiunea exercitată de împărat asupra sinodalilor greci.
Având în vedere toate acestea, referatul lui Syropulos despre sinod va primi titulatura „
Istoria adevărată a unei uniri neadevărate”, pentru că i-au lipsit principiile de bază şi juridice
pentru a fi un trata bilateral, i-au lipsit condiţiile formale de hotărâre prin libertate şi
sinceritate reciprocă.Dacă latinii treceau sinodul de la Ferrara-Florenţa în rândul sinoadelor
ecumenice, în conştiinţa ortodoxă a rămas ca un sinod nereuşit, o unire inutilă, de tristă
memorie, un fals istoric.Însă nici papa şi nici împăratul nu aveau să se declare mulţumiţi de
rezultatele acestui sinod. Atunci când aflase că Marcu Eugenicul nu semnase actul unirii papa
declară „N-am realizat nimic”.Împăratul care spera într-un ajutor militar apusean care să-l
scoată din impas şi-a dat seama că acesta nu va veni niciodată şi pe aceea ce trebuie să se
bizuie este vitejia şi credinţa poporului său. Astfel de convingeri triste avea să le trăiască
împăratul încă din 7 iulie, cu o zi după semnarea unirii trimiţând o delegaţie la papa, rugându-
l să asiste împreună cu cardinalii şi cu toţi participanţii la conciliu la o Liturghie Ortodoxă,
papa a răspuns că nici el, nici ceilalţi nu ştiu despre Liturghia ortodoxă nimic de aceea nu
poate îngădui săvârşirea acestei Liturghii în public. La acestea împăratul avea să spună: „Noi
am făcut totul ca să îndreptăm multe greşeli ale latinilor. Acum însă văd ca aceia care au
săvârşit inovaţii şi greşit multe puncte, pretind să ne corecteze pe noi, cei ce n-am făcut
absolut nici o schimbare”.

Lupta ortodocşilor împotriva unirii florentine

La 4 mai 1440 era ales ca patriarh ecumenic, Mitrofan II din Cizic, la instalarea căruia
participa şi legatul papal Cristofor Garatone, sufletul ortodoxiei era acum Marcu Eugenicul al
Efesului care avea să scrie „Epistola către toţi credincioşii” în care îndemna ortodoxia să nu
recunoască ruşinoasa unire de la Florenţa pe care o sprijinea din răsputeri Visarion al
Niceii.Reacţia ortodoxă împotriva unirii a fost generală şi spontană. Întors în Rusia, drept
„apostol al unirii” mitropolitul Isidor voind să rostească de Paşti, unirea ce s-a realizat la
Florenţa, a fost respins de cneazul Vasile II Vasilievici, închis într-o mănăstire de unde va
fugi la Roma unde va primi demnitatea de cardinal, ca răsplată pentru osteneala depusă pentru
triumful unirii florentine. Apoi patriarhul din Ohrida era ostil unirii, chiar sultanul o
dezaproba.
În aprilie 1443 se întruneau la Ierusalim ceilalţi trei patriarhi răsăriteni: Filotei al
Alexandriei, Dorotei al Antiohiei şi Ioachim al Ierusalimului care refuză unirea cu Roma,
patriarhul unit Mitrofan este depus şi însuşi împăratul ameninţat cu excomunicarea în cazul în
care va mai sprijinii unirea. Eşecul cruciadei de la Varna din 1444 avea să compromită
definitiv unirea. Împăratul bizantin s-a găsit acum într-o situaţie limitată, fiind silit să felicite
pe sultan pentru această victorie, asigurându-l că unirea nu are substrat politic ci doar unul
strict religios.După moartea lui Mitrofan scaunul de la Constantinopol va rămâne vacant
întrucât nimeni nu vrea să joace rolul unui patriarh unit cu Roma. Totuşi în 1445 era ales
Grigorie III Mammas.
Un sinod local de la Moscova va avea să declare Biserica Ortodoxă Rusă ca autocefală
în 1448, despre aceasta scria mai târziu Gavril Protul: „bisericile sârbilor, bulgarilor şi a altora
(românilor) erau fugite de la biserica Ţarigradului pentru al VIII sobor care urma să-l facă la
Florenţa latinii cei deşerţi la minte şi deci se apropiau de patriarhia Ohride iar pentru Moldova
„creştea din cercul lui Marcu Eugenicul viitorul mitropolit Teoctist, care împotriva latinilor şi
aluatului latin va oficializa cirilica românească.”
După moartea împăratului Ioan VIII Paleologul (1448) se pare că ar fi avut loc un
sinod la Constantinopol în 1450, unde cei trei patriarhi orientali au reconfirmat nulitatea unirii
florentine, depunându-l pe patriarhul Grigorie şi alegând pe Atanasie al II-lea. In legătură cu
acest sinod părerile sunt împărţite. Pentru existenţa acestui sinod s-au declarat istoricii:
Ikonomos, Papodopoulos, Paulava, împotriva lui Pitzipios-Bey, Hefele, Charles Diehl,
Guillard. Noul împărat Constantin al XI-lea a înţeles că trebuie să se ferească de unire,
deoarece Isidor al Kievului îşi dorea să ajungă patriarh la Constantinopol, cu sprijinul lui
Alfons al Neapolului în cadrul unui nou imperiu latin al Bizanţului. Situaţia avea să se
schimbe radical odată cu urcarea pe tron a lui Mahomed al II-lea care îşi dorea cucerirea
Constantinopolului.
În aceste împrejurări disperate împăratul convoacă în 1451 un sinod la Constantinopol,
sub conducerea lui Gheorghe Scholarul, ca să discute cu avizul patriarhilor Filotei al
Alexandriei, Anania al Antiohiei şi Teofan al Ierusalimului, dacă în această situaţie să se
proclame oficial unirea cu Roma în schimbul unui ajutor militar. În acest sens este trimis la
Roma, Andronic Bryenios care aducea cardinalului Visarion la cunostinţă că împăratul ar dori
proclamarea unirii şi stabilirea în scaun a lui Grigorie al III-lea.
Conştient de situaţia externă în care se afla Constantinopolul papa Nicolae al V-lea impune
unele condiţii: papa este capul unic al Bisericii, acceptarea lui Filioque, supunerea
necondiţionată papei, argumentând că este starea în care se află se datorează rămânerii în
urmă a ortodocşilor. Cu această ocazie papa lansează un ultimatum Bizanţului în sensul că
dacă cele cerute vor fi satisfăcute, totul poate vi salvat, în caz de refuz totul este pierdut. Cu
toate aceste ultimative partida ortodoxă în frunte cu Ioan Scholarul nu a cedat.Aşa cum s-a
amintit deja printre cei care au părăsit Florenţa, înainte de semnarea actului unirii a fost şi
Ghenadie Scholarul. În tratatul său „Despre purcederea Sfântului Duh” avea să spună în
legătură cu aceasta: „Las la o parte să spun că chiar, de la început nimic omenesc şi
creştinesc nu s-a săvârşit de noi ci toate au trădarea vădită a adevărului dispreţuirea lui
Dumnezeu, trai bun, glorie în cele de neglumit, lupte şi invidii, calomnii josnice ale unora
faţă de alţii ca chef cu uşurinţă de necrezut aşa au închinat gloria Bisericii noastre. Înainte
de toate mă învinuiesc pe mine însumi. Tu ştii Dumnezeule, Împărate că nu mint, dramatizând
nenorocirile ce s-au întâmplat acolo. Tu cunoşti pe cei ai tăi ce ar fi sfătuit şi ar fi săvârşit
lucrurile cele bune dacă era cu putinţă. Au trădat mai ales toate cu uşurinţă cei de pe treptele
superioare iar ceilalţi unii au aprobat din simplitate iar ceilalţi din frică. De aceea văzând
mai în urmă înşelăciunea şi-au revenit în sine, şi au primit mustrări de la cei încă înţelepţi,
au respins toate semnăturile şi acordurile şi s-au întors la credinţa de mai înainte’’. În
conştiinţa ortodoxă unirea de la Florenţa a rămas aşa cum Ghenadie Scholarul se exprimă:
„Nici o nenorocire nu a fost mai mare pentru noi ca aceasta. Ea este mai rea decât foametea,
chinul şi decât mii de morţi.’’ La moartea lui Marcu Eugenicul avea să se consume o scenă
infiorătoare, cutremurătoare, care-l va mişca pe viitorul patriarh ecumenic pe toată viaţa. În
faţa unor egumeni, monahi, episcopi, Scholarul avea să depună un jurământ de fidelitate şi
credincioşie faţă de ortodoxie, pe care îl va aduce până la capăt, având să se intituleze
„conducătorul adunării ortodocşilor” ducând mai de parte lupta bravului mitropolit Marcu al
Efesului.
Situaţia Bizanţului era disperată, Apusul prea ocupat cu problemele sale nu mai dădea
importanţă unui imperiu, care acum se reducea la un oraş. E drept că umanistul Aenea Silviu
Piccolomini, iar apoi papa Pius II, aprecia cultura bizantină şi declara că nimeni nu se poate
socoti savant, dacă nu a studiat un timp la Constantinopol, dar până la jertfă pentru această
cultură bizantină nu se mai gândeau decât foarte puţini, însuşi papa pe patul de moarte, avea
să spună că „singur nu poate face nimic contra puterii enorme a turcilor” dar totuşi pretindea
unirea şi supunerea Bisericii constantinopolitane. În decembrie 1452, cardinalul Isidor vine la
Constantinopol cu titlul de „patriarh unit”, pentru a prolama unirea oficială cu Apusul. La
sfatul istoricului Sfrantzes, împăratul promite lui Isidor scaunul Patriarhiei Ecumenice, dacă
va aduce ajutoare suficiente. Pentru prima dată la 12 decembrie 1452, avea să fie proclamată
în biserica Sfânta Sofia, unirea de la Florenţa. Cu toate promisiunile papale, bizantinii erau
convinşi că ajutorul papal nu va veni. De fapt nu era pentru prima oară. Luca Notaras avea să
rostească atunci „mai bine să vedem turbanul turcesc, decât tiara latinilor”
Sfârşitul Bizanţului era inevitabil. La 29 mai 1453 avea să se încheie istoria
Bizanţului, pierind cu el şi ultimul împărat bizantin. Pentru apuseni această cădere era o
pedeapsă de la Dumnezeu, că grecii, nu s-au unit cu Roma papală, iar pentru Ghenadie
Scholarul şi partida antiunionistă era la fel o pedeapsă divină, pentru că a fost semnat acest
odios act al unirii florentine şi a fost trădată Ortodoxia. Pentru istoricii bizantini, căderea
Bizanţului era un fapt explicabil prin evenimentele din 1054 și 1204 şi prin vrăjmăşia papală,
care a lăsat Bizanţul în prada turcilor. Cu toate acestea, Bizanţul avea să mai alimenteze
cultura apuseană multă vreme, fiind o adevărată şcoală pentru Apus, prin umanişti bizantini
refugiaţi în Apus.
După căderea Constantinopolului, Roma papală avea să-şi îndrepte acţiunile unioniste
spre alte ţări ortodoxe, cum a fost cazul Ungariei, Transilvaniei, Mitropoliei Ruse, care a fost
împărţită în două, una la Kiev pentru Polonia şi una la Moscova pentru Rusia. Agentul cel mai
activ al papalităţi în problema răsăriteană era Visarion care îndeplineşte mai multe misiuni si
la germani, veneţieni, fiind gratificat cu titlul de „patriarh latin de Constantinopol”.
În 1467 el soseşte la Moscova unde mijloceşte încheierea căsătoriei ţarului Ivan al III-lea cu
Zoe-Sofia Paleologul, nepoata ultimului împărat bizantin şi prin ea să aducă pe toţi ruşii la
ascultarea papei. Era vremea în care ţarul rus, considerându-se moştenitor legitim al tronului
Bizantin, avea să-si orienteze politica spre cucerirea Constantinopolului,pe care însă nu-l va
recuceri niciodată. În faţa tuturor acestor agresiuni unioniste ale papei,încep să se accentueze
regretele pentru cedarea Bizanţului, care fusese cetatea apărătoare a ortodoxiei, fiind
exprimate prin compoziţii speciale literare numite „plângeri”. Aşa cum odinioară profetul
Ieremia îşi plângea cetatea sfântă a Vechiului Testament, acum creştini îşi plâng scumpa
cetate a ortodoxiei răsăritene. Cu toate că cetatea Constantiopolului nu mai exista, Patriarhia
de Constantinopol a rămas în continuare apărătoarea ortodoxiei, lucru dovedit de sinodul de la
Constantinopol din 1483-1484, care avea să condamne din nou unirea florentină.
Deşi unirea florentină nu s-a concretizat, tezele sale au fost luate drept sprijin şi vor
alimenta pe de o parte ascensiunea papală la sinoadele de la Trident(1563) si Vatican(1870),
iar pe de altă parte va căuta să forţeze unirea rutenilor si a românilor transilvăneni cu Biserica
Catolică. Prin falsuri, constrângeri, ameninţări unirea a fost semnată la Florenţa, dar
promisiunile papale au rămas doar vorbe goale iar unirea n-a rămas decât un act prin care
Apusul şi în special papalitatea îşi arăta tot mai mult indiferenţa faţă de nenorocirea
Bizanţului. Cu excepţia cruciadei din 1444 de la Varna şi aceasta eşuată, papa n-a trimis decât
două scrisori pe la principii apuseni, lăsând Bizanţul să-şi trăiască agonia.
 După toate aceste triste „evenimente” e adevărat că papalitatea a progresat mult,
arogându-şi alte şi alte drepturi şi prerogative, în timp ce Răsăritul Ortodox a fost imobilizat
de puhoaiele barbare.
Era vremea în care credinţa ortodoxă a prezentat arma Răsăritului împotriva desfiinţări
ca neam,limbă şi obiceiuri. Apusul va merge înainte, dar a luat cu el şi păcatele Evului Mediu.
Între om şi Dumnezeu avea să se interpună organizaţia juridică a Bisericii autoritare apusene.
„Raţionalismul prin care un Varlaam combate adâncimile mistice ale lui Grigorie Palama şi
care a permis celor de la Florenţa să se erijeze peste sinoadele ecumenice,a introdus intre
om şi Dumnezeu un sistem de compensaţii şi datorii. El cântăreşte păcatele şi rugăciunile
căderile şi îndreptările, el trece o fapta a unui om asupra celuilalt,de fapt introduce în altarul
credinţei un întreg mecanism al unei instituţii bancare.„ La început papalitatea şi-a pus întâi
pe roate neordonatele trupe de cruciaţi,statornicele armate de cavaleri, iar când i s-a smuls
spada ,disciplinatele trupe ale iezuiţilor.
În aceste condiţii,a trebuit să se nască în Apus o credinţă că Orientul Ortodox este un
continent sălbatic, unde trebuie să se întrebuinţeze forţa spre a reintroduce puritatea credinţei
romane, ceea ce în secolele XVI-XVII avea să nu o dezminţească.
Bibliografie

1. Negulescu P., Filosofia Renaşterii, I, Bucureşti, 1945, p.226 la Şesan Milan, Unirea
florentină şi papalitatea, în rev. „Mitropolia Ardealului” VI (1961) nr. 7-8, p.405-406
2. Alexe pr. prof. dr. Ştefan, Sinodul de la Ferrara-Florenţa, în rev. „Ortodoxia” XLI (1989)
nr. 4, p.20.
3. Şesan pr. prof. dr. Milan, Unirea florentină şi papalitatea, în rev. „Mitropolia Ardealului”
VI (1961) nr. 7-8, p.407.
4. Rămureanu pr. Prof. dr. Ioan, Şesan Milan, Bodogae Teodor, Istoria Bisericească
Universală, vol. II, Bucureşti, 1993, p.120
5. Hoffman G. Documenta Concilii Florentini de unione orientalium. De unione graecorum, 6
iulie 1439, Roma, 1935, p.9-100 la Alexe Ştefan, op. cit., p.25
6. Pulpea asistent diacon I. – Rămureanu, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic
sub turci, în rev. „Ortodoxia” VIII (1954), nr. 1, p. 80
7. Scholarios, Primul tratat despre purcederea Sfântului Duh II, p.260 la Pulpea I. –
Rămureanu, op. cit., p.80-81
8. Paulova M. în Byzsntinoslavica XIV, 1953, p.210 la Şesan Milan, Unirea florentină şi
papalitatea, în rev. „Mitropolia Ardealului” VI (1961) nr. 7-8, p.416.
9. Guillard R. în Byzsntinoslavica XIV, 1953, p.237, la Şesan Milan, op. cit., p.417
10. Evert H. – Kappesowa în Byzsntinoslavica XIV, 1953, p.245; Frances E. în Vizantiiski
Vremennik, 15, Moscova, p.71 la Şesan Milan, op. cit., p.418
11. Bodogae pr. Prof. dr. Teodor, De ce nu s-a putut face unirea Bisericilor la Florenţa, în
„revista Teologică”, 1939, p.319