CURS 3: Asistenţa socială: funcţii şi caracteristici

Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri

prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea
locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor
temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea
socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor. Asistenţa socială,
componenta a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde serviciile sociale şi
prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective
pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de
coeziune şi incluziune socială (Legea nr. 47 din 08 martie 2006 privind sistemul naţional
de asistenţă socială).
Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se pot
adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura de
drepturile fundamentale şi elementare precum cel de a beneficia de o alimentaţie
corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă, educaţie,
de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de autorealizare.
Procesul prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de protecţie socială şi ajutor
profesionist în vederea satisfacerii nevoilor lor şi a unei bune integrări în societate
constituie asistenţa socială.
Altfel spus ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia
de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este procesul de
asistare socială (M. Roth, A. Rebeleanu, Asistenţa socială Cadru conceptual şi aplicaţii
practice, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, introducere)
Asistenţa socială („Social Work", în ţările de limbă engleză) reprezintă
ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor
persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză
şi deci vulnerabile. Acestea, datorită unor motive personale de natură economico-
materială, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a se integra
prin mijloace şi eforturi proprii în colectivitate, în limitele unui mod normal, decent de
viaţă. Pentru o anumită perioadă de timp, ele nu pot duce o viaţă activă, auto-suficientă,
fără un ajutor economico-material sau fără un suport fizic, moral, social din exterior.
Asistenţa socială are deci un rol de promovare a solidarităţii sociale. Acest rol
social contribuie la menţinerea unităţii şi specificului asistenţei sociale şi se exprimă în
acordarea ajutorului, în sentimentul de compasiune, în încurajarea înţelegerii dintre
oameni.
Asistenţa socială funcţională este una din condiţiile bunului mers al unei societăţi
democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii, programe măsuri,
activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor,
comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor
motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au, prin
mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea unui mod de viaţă decent.
Conform definiţiei Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din domeniul
muncii sociale , asistenţa socială este o activitate profesională orientată spre oferirea de
ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie sau de grup şi ca
membri ai unei comunităţi - în vederea creşterii şi /sau refacerii capacităţii lor de
funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cu demnitate
în cadrul social dat.
Bocancea şi Neamţu(Elemente de asistenţă socială, Polirom, Iaşi,1999)au definit
acţiunea asistenţială ca refacere sau „restaurare ” a capacităţii funcţionale sociale
normale, în care normalitatea pe care o vizează asistenţa socială este contraponderea
devianţei şi a inadaptării- inadaptare văzută ca incapacitate de acomodare la cerinţele
societăţii, neîncadrarea în muncă, comiterea unor acte care dăunează altora, sau alte
abateri de la aşteptările din partea familiei, a grupului sau a comunităţii.
Asistenţa socială promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică între
indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi
familial, cât şi la nivel de grup şi comunitar(Hepworth şi Larsen, 1993, Direct social
work practice: theory and skills. Pacific grove, C.A: Brooks/ Cole ) Reciprocitatea
legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei sociale, dat fiind că ceea
ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la marginea societăţii prin practici care
le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri necesare şi împărtăţirea sentimentelor.
Indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor persoane,
mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi resurse pentru
realizarea aspiraţiilor lor.
Indivizii trebuie să contrbuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor
bunăstare, precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul apropiat lor şi la bunăstarea
întregii societăţi. Toate acţiunile asistenţei sociale trebuie să conducă la creşterea
demnităţii şi a capacităţii de autodeterminare a indivizilor.
Având în vedere varietatea manifestărilor excluderii care acţionează practic la
toate nivelurile şi formele domeniului social, precum şi marea varietate a formelor de
ajutor, aşteptările faţă de asistenţa socială se manifestă la toate segmentele societăţii. În
acest context asistenţa socială este parte integrantă a socialului, supusă confruntărilor
dintre economic şi politic.
Unul dintre paradoxurile asistenţei sociale este că având ca preocupare
principală categoriile cele mai vulnerabile ale societăţii ea are de asemenea, rolul de a
menţine echilibrul social şi ordinea socială dată, prevenind mişcări de masă sau crize ale
sistemelor sociale( Davies M., 1994 The esential social worker). Această funcţie se
exprimă în acţiuni de tip reparator (privind echitatea socială) dar şi coercitiv, de reglare a
comportamentului persoanelor conform legislaţiei în vigoare şi a regulilor organizaţiei –
ajutorul este acordat numai în anumite condiţii a căror nerespectare aduce cu sine
pierderea unei anumite forme de protecţie socială.
Misiunea asistenţei sociale este de a interveni în favoarea persoanelor
defavorizate, marginalizate sau cu risc de excluziune socială, prin oferirea de sprijin
pentzru obţinerea condiţiilor unei vieţi decente şi prin susţinerea dezvoltării propriilor lor
capacităţi şi competenţe, în vederea integrării lor sociale corespunzătoare.
Asistenţa socială (Jordan B. 1997) este un ansamblu de măsuri prin care
societatea încearcă să se protejeze pe sine înseşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată, să-
i compenseze pe aceştia din urmă pentru consecinţele negative ale economiei de piaţă.
Necesitatea misiunii specifice asistenţei sociale apare acolo şi atunci unde comunităţile
încep să conştientizezez nevoile celor marginali şi sunt dispuse să acţioneze pentru
reducerea consecinţelor individuale şi sociale are marginalizării.
 Obiectivul asistenţei sociale este de a-i sprijini pe cei aflaţi în dificultate să obţină
condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi
competenţe pentru o mai pronunţată funcţionare socială. Pus în serviciul unei cauze
demne, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacţiune dintre cei doi
factori: individul şi mediul lui de viaţă socio-economic, politic, cultural, familial,
moral etc., posedând cunoştinţe atât despre dezvoltarea lui umană, despre personalitatea
lui, cât şi despre contextul socio-cultural şi moral în care el trăieşte.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:

a. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi
rezolva singuri problemele.
b. are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele materiale necesare
asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent facilitând accesul spre
serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale ale ţării
c. stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor servicii adecvate
nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor
d. urmăreaşte îmbunătăţirea relaţiilor clientului ce celelalte sisteme şi
subsisteme de care depinde integrarea sa socială. Facilitarea interacţiunilor
dintre indivizi şi celelalte persoane care trăiesc în mediul lor va contribui la o
mai bună adaptare a acestora la cerinţele mediului social şi le va spori
şansele dezvoltării autonomiei
e. influenţează relaţiile dintre diferite instituţii şi organizaţii implicate în
activităţile de asistare, în sensul unei mai bune colaborări în favoarea
clienţilor
f. Influenţează politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau
măsuri care să conducă la un maia mare grad de echitate socială a cetăţenilor
şi să asigure o calitate mai bună a vieţii pentru categoriile defavorizate de
populaţie.
Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la
servicii specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea
cadrului legislativ de protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile în
dificultate de a influenţa activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor
financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere. În cadrul programelor de asistenţă
socială se înscriu şi activităţile de prevenire a unor situaţii de viaţă dezechilibrate, stresante
sub aspect economic, cultural, psihologic sau moral, pentru indivizi sau grupuri, care pot fi
adesea mai puţin costisitoare decât terapia propriu-zisă.
În societatea contemporană, asistenţa socială se orientează spre realizarea
următoarelor funcţii:
(E. Zamfir, C. Zamfir 1995)
a. Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor
b. Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistate
c. Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane - diagnosticarea problemelor de
diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc sporit se pot
confrunta într-o anumită perioadă de timp şi în anumite condiţii sociale,
economice şi culturale
d. Identificarea surselor de finanţare a programelor de sprijin
e. Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale
f. Sensibilizarea societăţii, a forurilor politice dar şi civice asupra problemelor celor
aflaţi în situaţii de risc
g. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi promovarea
asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii specializate de protecţie şi
asistare
h. Stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de
asistenţă socială prin cunoaşterea cadrului legislativ - instituţional;
i. Oferirea de sprijin şi consiliere prin modalităţi de intervenţie individuală, de familie
sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socioculturală şi
economică a persoanelor aflate în situaţii dificile
j. Dezvoltarea de programe de cercetare ştiinţifică la nivel naţional privin amploarea şi
tipologia problemelor sociale şi a felului în care aceste probleme sunt percepute de
societate.
 Legătura dintre protecţia socială şi asistenţa socială este complexă. Uneori se consideră
că protecţia socială înglobează asistenţa socială (Neamţu şi Bocancea) Alteori termenul
de asistare şi de protecţie ele se folosesc ca sinonime, referindu-se la toate activităţile şi
formele de ajutor profesional destinate îmbunătăţirii calităţii vieţii unor persoane, familii,
grupuri sau comunităţi. Din definiţia NASW rezultă ca asistenţa socială cuprinde şi
termenul de protecţie socială înţeleasă ca sistem formal de instituţii şi norme legislative,
care defineşte formele de ajutor acordate beneficiarilor dar şi activitatea propriu-zisă,
prin care profesioniştii acordă acest ajutor.
Ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al serviciilor prin care se
reglementeată modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor reprezintă protecţia socială. Prin
sistemul de protecţie socială se caută posibilităţi de redistribuire a resurselor materiale şi
umane ale colectivităţii către acele persoane şi grupuri aflate în dificultate în vederea
eliminării decalajelor mari dintre aceştia şi populaţia majoritară. Protecţia socială are ca
obiectiv nu crearea unei stări cronice de dependenţă a celor în nevoie, ci reintegrarea lor
în viaţa normală prin stimularea forţelor active, a creşterii capacităţilor lor de a face faţă
acestor probleme, a scăderii perioadelor de criză prin mobilizarea eforturilor proprii.
În sens general, protecţia socială reprezintă un set de măsuri orientat spre
asigurarea unui anumit nivel de bunăstare şi securitate socială pentru întreaga populaţie şi
în mod special pentru anumite grupuri sociale. De asemenea, protecţia socială poate să
aibă în vedere satisfacerea unor nevoi colective care nu se pot realiza corespunzător prin
efort propriu prin intermediul pieţei libere (ex. sprijinirea sistemului de educaţie şi
învăţămînt pentru toţi, promovarea culturii, asigurarea unui grad corespunzător de
sănătate publică, protecţia mediului etc.)
Protecţia socială poate să fie plasată la niveluri distincte:
1. la nivelul întregii colectivităţi (ex. protejarea veniturilor populaţiei de inflaţie,
asigurarea unui nivel minim de consum, unor venituri minime pe familie,
protejarea populaţiei în cazuri de calamităţi naturale sau sociale, protecţia faţă de
criminalitate, violenţe, conflicte etnice, îmbolnăviri în masă, protecţia la locul de
muncă, protecţia drepturilor asupra proprietăţii, protecţia împotriva corupţiei,
alienării politice, împotriva drogurilor şi abuzurilor, etc.);
2. la nivelul diferitelor categorii (copii, vîrstnici, handicapaţi, şomeri etc.);
 3. la nivel personal (rezolvarea unor probleme personale legate de starea individului
la un moment dat.)
Măsurile de protecţie socială asigură sprijinul şi ocrotirea indivizilor în toate situaţiile în
care ei nu mai dispun de resurse materiale şi nu mai sînt capabili să-şi obţină prin eforturi
proprii mijloacele necesare unui trai decent, normal. Aceste situaţii pot fi foarte diferite.
Ele se referă la bătrîneţe, boală, accident, handicap, şomaj, moartea membrilor activi
economici din familie etc. Pentru a asigura o protecţia socială în toate aceste situaţii de
risc pentru persoane sau grupuri în nevoie, sînt utilizate în principal două tipuri
(modalităţi) de sprijin: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale.
Un instrument important al politicii de protecţia socială îl reprezintă sistemul securităţii
sociale. Aceasta, prin intermediul unor instituţii şi activităţi, asigură un larg program de
ajutor pentru cei bătrîni, bolnavi, cu disabilităţi, şomeri, văduve, copii abandonaţi care nu
beneficiază de un venit corespunzător. Resursele financiare ale acestui program de sprijin
vin din contribuţiile celor angajaţi, activi, fonduri ale asigurării de stat precum şi din
sistemul de taxe şi fonduri speciale. În ultimul timp, tot mai frecvent este utilizat în acest
cadru termenul de „reţea de securitate, (siguranţă) socială" (safety net) ca un component
de bază al securităţii sociale. Acest termen se referă la un set de măsuri publice şi private
orientate spre asigurarea unui nivel minim decent de trai pentru toţi membrii
colectivităţii, împiedicîndu-se astfel instalarea sărăciei. În această reţea de securitate
socială sînt incluse măsuri speciale ce vizează politici sociale active ca: salarii minime,
pensii minime, ajutor de şomaj corespunzător, asigurarea unui venit minim pe familie,
beneficii minime pentru familii cu mulţi copii, alocaţii pentru copii, ajutor pentru
personae cu handicap care să le permită un nivel minim decent de viaţă, capabile să
situeze aceste persoane, grupuri defavorizate social şi uman deasupra pragului de sărăcie,
oficial stabilit. La acestea se mai adaugă ajutorul financiar înalt focalizat pe persoane,
bazat pe testarea mijloacelor de trai ale familiilor cu venituri scăzute, care se plasează sub
pragul sărăciei oficial stabilit, în ciuda beneficiilor obţinute prin sistemele mai generale.
Calificarea pentru un asemenea sprijin se bazează pe analiza veniturilor familiei. Aceste
beneficii pot fi monetare (în bani) sau în natură (bunuri şi servicii)
Opţiunile şi strategiile care stau la baza ansamblului de măsuri dintr-o ţară, care
reglementează formele de ajutor la care au dreptul cetăţenii ei(pensii, ajutoare sociale în
caz de şomaj pentru familii numeroase, în caz de deces, pentru persoanele cu handicap,
cele ocazuionale , alocaţiile pt copii etc)constituie politicile sociale
În sensul cel mai general, prin politici sociale se au în vedere atitudinile,
programele şi acţiunile îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale. Politicile
sociale cuprind deopotrivă implicarea autorităţilor publice, acţiunile organizaţiilor
nonguvernamentale şi ale persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat şi
voluntar.
Politica socială se defineşte în cadrul principiilor, valorilor şi tradiţiilor ce guvernează
relaţiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunităţi şi instituţii cu referire la distribuţia
resurselor şi nivelul bunăstării populaţiei. O altă strategie de definire a politicilor sociale
constă în enumerarea domeniilor în atenţie, cum ar fi securitatea (protecţia) socială cu
cele două componente de bază -asigurările şi asistenţa; serviciile sociale publice şi
personale; sănătatea; educaţia; locuinţa; delincventa; statusul social, participarea şi
distribuţia puterii, mediul înconjurător, securitatea personală etc. În fapt, se oscilează
între o accepţie restrînsă, potrivit căreia politica socială priveşte numai instituţiile
bunăstării sociale şi o enumerare, care se vrea a fi exhuastivă, a problemelor sociale de
interes.