POPORUL ROMÂN -

CONTINUATOR AL CIVILIZAŢIEI NEOLITICE EUROPENE

          Deşi frământată în decursul istoriei sale de numeroase războaie, Europa reprezintă o mare
şi străveche sinteză culturală, receptivă la influenţele exterioare dar, dincolo de aparenţe,
statornică în dezvoltarea sa continuă, cu structuri spirituale a căror vechime sunt atestate în urmă
cu 8-9 milenii. Pe la 7000 î.Hr., o dezvoltare timpurie a început pe arii extinse din sud-estul
Europei - regiunea danubiană, în bazinul Adriaticii, insulele din Marea Egee, în sudul şi pe
coasta estică a Peninsulei Italice - unde, timp de aproape patru milenii s-a constituit Vechea
Civilizaţie Europeană. Marile realizări ale acestei civilizaţii -  "aşezări urbane, un sistem de
scriere şi temple complicat ornamentate"1 - au constituit matricea spirituală de la care a pornit
iradierea culturală în arealul european.

          Vechea Civilizaţie Europeană a început după introducerea economiei producătoare de

alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidenţiată prin complexul grâu-orz-oaie-capră-
vite-porc care apare chiar înainte de 7000 î.Hr. pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în
sudul Anatoliei, Siria, Palestina, Orientul Apropiat, în bazinul Dunării Inferioare, în România şi
în întreaga regiune Balcanică. Pe această arie extinsă au existat schimburi şi influenţe reciproce,
dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe,
care prin realizări distincte se unifică într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea
ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în Europa de nord şi vest. In jurul anului 6500 î.Hr., în
Vechea Europă, a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi
ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei
originale fără legătură cu migraţia şi transferul. La sfârşitul mileniului al VII-lea î.Hr., în sud-
estul Europei şi în centrul Anatoliei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor,
schimbul între cele două mari regiuni fiind făcut permanent pe "podul" de insule din Marea
Egee. Numeroasele figurine de lut descoperite pe teritoriul României, Bulgariei, în fosta
Iugoslavie, în sud-estul Ungariei, datate înainte de 6000 î.Hr., prezintă afinităţi cu cele din
culturile Hassuna şi Samarra din Mesopotamia. Imagistica mitică răspândită în acest imens areal,
indică o uniformitate evidentă, reflectată şi în arhitectură: case rectangulare, unele fiind
prevăzute cu contraforturi, fundaţii din piatră, pereţi din cărămidă şi acoperiş din plante pe
structură din lemn. Astfel de case rectangulare constituie satele neolitice din Vechea Europă,
unele fiind prevăzute cu şanţuri de apărare şi ziduri.

          Cultura neolitică în întregul său areal sud-est european, s-a manifestat aproape unitar, fiind
cunoscută distinct în zone regionale, după terminologii atribuite de cercetători în urma
descoperirilor arheologice din epoca modernă2. Complexele culturale neolitice din spaţiul
românesc, conturate în intervalul de timp 6500-3500 î.Hr., sunt cunoscute sub diverse denumiri -
Starcevo-Criş,Vinca-Turdaş, Vădastra-Boian-Gumelniţa, Cucuteni, Hamangia -, depăşind
geografic graniţele statului modern. Până către anul 5000 î.Hr., s-a cristalizat cultura "veche
europeană", cu variantele sale regionale, şi prezintă tradiţii semnificative în arta ceramicii,
arhitectură, organizarea cultică, instituţiile de conducere, o scriere rudimentară şi specializări
meşteşugăreşti. Către sfârşitul perioadei neolitice s-a extins utilizarea metalelor, a cuprului în
special. Populaţiile de agricultori-meşteşugari neolitici trăiau în sate mari, destul de numeroase
(în cultura Cucuteni sunt cunoscute câteva mii de necropole şi aşezări), devenite chiar aşezări de
tip urban, îşi ridică temple (la Căscioarele)3, creează o lume mitică reprezentată în figurine de lut
şi vase de cult, indicând o intensă viaţă spirituală. Interpretarea unor semne incizate pe ceramică,
descoperite în aşezări neolitice (Tărtăria,Vinca, Fafos, Kosovska Mitrovica, Gradeşnica) au
condus la concluzia unor cercetători asupra existenţei unei scrieri "vechi europene" care precede
pe cea sumeriană cu două milenii4.  

          Vechea Civilizaţie Europeană a creat pe distanţa a patru milenii un substrat suficient de
puternic, extrem de profund, care a stat la baza vieţii spirituale şi a culturilor europene din
epocile ulterioare, cu pregnanţă în regiunile de manifestare a neoliticului 5 . Simbolurile şi
imaginile grafice ale Vechii Civilizaţii Europene constituie "gramatica şi sintaxa unui fel de
meta- limbaj prin care ni s-a transmis un întreg sistem de gândire mitică"6 . Zeiţele şi simbolurile
naturale din neolitic "vorbesc" şi astăzi în culturile europene într-un limbaj care atestă perenitatea
şi continuitatea creatorilor matricei spirituale a continentului.

          Infiltrările populaţiilor indo-europene patriarhale şi pastorale dinspre răsarit în Europa

central-estică au condus la o hibridare treptată a două culturi şi sisteme  diferite, fără a se
distruge culturile autohtone. Noii veniţi, în valuri succesive, din punct de vedere numeric, erau
inferiori şi nu aveau forţa şi interesul să-i elimine pe băştinaşi.

          Primele contacte dintre civilizaţia neolitică din sud-estul Europei cu populaţiile proto-indo-
europene de tip pastoral-patriarhal din stepele nord-pontice s-au produs la începutul mileniului al
IV-lea î.Hr. (în perioada 4000-35000 î.Hr.). Dezintegrarea vechii Europe s-a produs după
mijlocul mileniului al IV-lea, fără însă a fi pierdute cuceririle şi tradiţiile anterioare, ci, prin
hibridare, au apărut alte complexe culturale cu puternice accente indo-europene. Cetele de
migratori s-au dizolvat în comunităţile autohtone mai numeroase. Mulţi cercetători au exagerat
rolul acestor grupuri de migratori datorită descoperirilor arheologice făcute preferenţial în
morminte tumulare, a estimării eronate a forţei noilor veniţi datorită armelor lor şi a
considerentului  greşit că aceştia au adus metalurgia spre centrul Europei7. Cetele de indo-
europeni au pătruns prin forţa armelor în mijlocul unor comunităţi paşnice, fiind treptat
asimilate, dar au influenţat viaţa acestora, aşa cum se va întâmpla cu toate populaţiile migratoare.

          Culturile neolitice de pe teritoriul României au asimilat, la rândul lor, elemente materiale
şi spirituale de la noii veniţi, generând trei mari complexe culturale: Horodiştea- Folteşti (în
Moldova şi nord-estul Munteniei), Cernavodă (în Dobrogea şi Câmpia Munteniei), şi Coţofeni-
Bodrog (în Oltenia şi arealul intracarpatic)8 . Pentru această perioadă, caracteristice sunt vasele
ceramice globulare cu tortiţe mediane şi vasele cu gură largă, fără a fi eliminate total vasele  din
culturile neolitice anterioare. Alături de aceste vase pictate, în arealul culturilor eneolitice au fost
descoperite şi vase ornamentate cu şnur. Vasele cu asemenea ornamente, "cu şnur," se întâlnesc
pe o largă arie (România, sudul Ucrainei, Bulgaria, sudul Poloniei, Cehia, Slovacia şi sudul
Germaniei), ceea ce confirmă ipoteza că filonul culturilor neolitice era dominant. In spaţiul
românesc, se constată şi o influenţă sudică, care produce schimbări importante în credinţele
oamenilor, lumea subpământeană a morţilor fiind înlocuită cu una cerească, a spiritelor.
          Transformările din eneolitic şi epoca bronzului s-au produs sub influenţa grupurilor de
indo-europeni a căror  patrie "primitivă" se păstrează  încă în sfera ipotezelor: a) în Asia Centrală
în jurul Mării Aral, de unde au migrat spre Europa, Iran şi India; b) în zona bazinului  mijlociu al
Dunării; c) în Ucraina şi sudul Poloniei de unde au pătruns în sud-estul şi centrul Europei; d) în
zona Balcanică de unde au migrat spre sud şi nord. Ultima ipoteză, a indo-europenilor
"balcanici" a fost argumentată şi prin continuitatea elementelor neolitice în mileniile al III-lea şi
al II-lea în spaţiul carpato-danubiano-pontic. O asemenea ipoteză confirmă faptul că populaţiile
alogene, în număr mic, nu pot dezagrega civilizaţii puternice cu istorie milenară. Căutarea patriei
"primitive" a indo-europenilor s-a produs şi datorită lipsei de colaborare între arheologi,
antropologi şi lingvişti şi în neglijarea logicii istorice că civilizaţiile neolitice au urmat un proces
de evoluţie.

          In mod cert însă, între populaţiile civilizaţiei neolitice sud-est europene, paşnice şi stabile,
s-au strecurat şi cete de războinici, crescători de animale, aflate în permanentă mişcare în căutare
de locuri pentru păşunat. Cetele de păstori războinici au "migrat" în condiţiile unor schimbări de
climă în patria lor "primitivă" şi, în mod logic, au recurs la arme de luptă şi conducători-luptători
pentru a elimina mai uşor şi eficient opoziţia populaţiilor băştinaşe. Acest scenariu s-a petrecut
secole întregi în arealul euro-asiatic.

          Ulterior, pentru întreaga epocă a bronzului (cca 1900-1100 î.Hr.), pe teritoriul istoric al
poporului român, s-a dezvoltat o cultură originală şi trainică a triburilor daco-trace, caracterizată
printr-o ceramică ornamentată şi cu torţi evazate răspândită pe arealul cuprins între Marea Egee
şi Carpaţii Păduroşi. In această perioadă se constată o stabilitate relativă a populaţiilor, un
mileniu mai liniştit deşi, prin descoperiri arheologice, s-a constatat o largă răspândire a armelor
de luptă, caracteristic fiind toporul din bronz cu disc întâlnit din Transilvania până la Nipru 9 . La
începutul epocii bronzului se observă o altă direcţie a migraţiilor: din Serbia şi Macedonia de
astăzi, unele triburi trace (dardanii, moesii frigieni, pelagonii ş.a.) au migrat spre nord-vestul
Asiei Mici. Izvoarele greceşti de mai târziu, documentele hitite, şi inscripţiile egiptene din timpul
lui Ramses II (1290-1224 î.Hr.) amintesc existenţa unor triburi tracice în Asia Mică. Tracii
deveniseră deja cunoscuţi şi, în textele greceşti cu scrierea lineară B, se menţionează Tre-ke-wi-
ja, adică Tracia, în secolul al XIII-lea  î.Hr.. Deci, tracii îşi stabiliseră deja "o patrie" a lor. In
timpul războiului troian, Homer (Iliada II, 833-852) menţionează că alături de misi au luptat
peonii, ciconii paflagonii, dardanii şi frigienii care s-au opus expediţiei greceşti. Treptat, tracii
devin cunoscuţi între popoarele lumii antice, încât, părintele istoriei, Herodot (Istorii,V,3),
menţiona că: "...neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea
un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi nebiruit şi cu mult mai puternic
decât toate neamurile, după socotinţa mea". Nu venise încă timpul unirii tuturor tracilor într-o
formă statală. Tracii continuau marea civilizaţie neolitică a Vechii Europe.

          In epoca veche a fierului (cca 1100-450 î.Hr) schimbările din lumea tracilor nu sunt
spectaculoase: aşezările lor sunt numeroase în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ceramica îşi
continuă formele anterioare, majoritatea armelor sunt din bronz, îşi construiesc numeroase dave
şi întreţin relaţii comerciale cu lumea grecească şi triburile scitice nord pontice. Marea Neagră,
descoperită de navigatorii greci din secolul al XIII-lea î.Hr, devine spaţiu de comunicare şi
pentru lumea tracă. Triburile geto-dace, ramura cea mai cunoscută a tracilor, se găseau compacte
de la Balcani până în Galiţia şi din Slovacia până pe Bug, centrele puterii lor fiind concentrate în
dave, cetăţi fortificate ori aşezări civile pe cursul apelor10. Interesant de remarcat că, din punct de
vedere geografic, pe locul acestor dave s-au constituit vechile târguri româneşti şi majoritatea
oraşelor României moderne.

          Cele mai vechi ştiri despre geto-dacii din bazinul Dunării provin de la istoricul grec
Hecateu (cca 550-470 î.Hr) care îi menţionează pe crobyzi şi trizi aşezaţi în cetatea Argamum
(Orgame) situată la sudul Deltei Dunării şi până în regiunea Varnei de astăzi. Expediţia regelui
perşilor Darius I (521-484 î.Hr) împotriva sciţilor conduşi de regele Idanthyrsos (expediţie care a
avut loc în intervalul 519-510 î.Hr), este relatată de Herodot (Istorii, IV,83-143). După relatarea
lui Herodot, geţii care " sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci" şi "se socot nemuritori",
au luat decizia să lupte împotriva regelui persan (Istorii, IV,94). Se poate concluziona pe baza
acestei lapidare ştiri că, geţii aveau conştiinţa stabilităţii lor, fără a recurge la părăsirea locurilor
de baştină în faţa pericolelor, aşa cum era practica vremurilor. In nordul Mării Negre, pe cursul
inferior al râurilor Don, Nistru, Bug şi Nipru locuiau sciţii, populaţie de păstori care "n-au cetaţi,
nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci, din
creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe" ( Herodot, Istorii, IV, 99-100, 103). O asemenea populaţie
nomadă nu putea să-i influenţeze pe tracii stabili, agricultori şi meşteşugari  care îşi construiseră
puternice cetăţi. In aşezările geto-dace s-au descoperit şi arme asemănătoare cu cele ale sciţilor,
fapt care a condus pe unii cercetători la concluzia că triburile scitice au pătruns masiv în spaţiul
tracilor11.  In perioada istorisirilor lui Herodot, în stepa nord pontică mai trăiau agatârşii, neurii,
melanhlenii; la est de Don se aflau triburile sauromaţilor, învecinaţi la nord, la izvoarele
Doneţului şi Donului, cu budinii "un neam mare şi numeros", cu  "ochii foarte albaştri şi sunt
roşcaţi"  (Herodot, Istorii, IV, 108). Populaţia cu "ochi albaştri" era formată din vechi triburi
baltice care locuiau de la Marea Baltică până la izvoarele Donului. Mai târziu, prin secolele II-IV
d.Hr, în centrul Rusiei vor veni din  teritoriul Poloniei de astăzi, triburile slave12 . Un alt "popor"
menţionat de Herodot ( Istorii, IV, 48 ) fiind agatârşii care "poartă mereu podoabe de aur" şi au
obiceiuri care îi apropie de traci (Istorii, IV, 104,125) sunt localizaţi la confluenţa râului Maris 
(Mureş ) cu Istrosul. Concluzia care se poate trage este că triburile tracice din nordul Dunării nu
pot fi stabilite numai în anumite zone geografice şi înrudirea lor, cultura spirituală, obiceiurile,
armele, podoabele şi alte produse meşteşugăreşti asemănătoare puteau crea confuzii printre
istoricii din antichitate. Tracii dintre Carpaţii Răsăriteni şi Bug sunt numiţi de Herodot (Istorii,
IV,17) calipizi, iar Ephoros, la mijlocul secolului al IV lea î.Hr., îi situează în nordul Dunării cu
numele de "carpizi , adică "munteni", probabil de la Carpatos (stâncă)13 . Vecinii lor peste Nistru,
erau sarmaţii, iar sciţii nord-pontici ajunseseră în Crimeea, unde au întemeiat un regat care
întreţinea bune relaţii cu coloniile greceşti din răsăritul Pontului Euxin şi Marea Azov.

          Marii comandanţi macedoneni Filip al II lea (359-336 î.Hr), Alexandru cel Mare (336-323
î.Hr) şi Lysimach (323-281 î.Hr) au încercat în mai multe rânduri să-şi extindă stăpânirea peste
tracii din sudul şi din nordul Dunării14 . Tracii din spaţiul carpato-danubian refuză stăpânirea
macedoneană şi, fiind în acelaşi stadiu de dezvoltare ca şi vecinii lor mai sudici, se organizează
în formaţiuni politice, capabile să reziste unor presiuni exercitate de sciţi, sarmaţi şi celţi. Un
astfel de rege trac puternic este menţionat la începutul secolului al III-lea î.Hr., sub denumirea de
Dromichaites care, după o serie de lupte cu Lysimach şi Agathocles, sfârşeşte prin a se înrudi cu
dinaştii macedoneni. Capitala statului condus de Dromichaites era la Helis, în nordul Dunării.
Contemporan cu Dromichaites, în Dobrogea, era un alt regat get condus de Zalmodegikos, stat
care este atestat şi în secolul următor sub conducerea lui Moskonos şi Rhemaxos (cca 200 î.Hr).
Lumea tracică se conturase în nordul Dunării, la răsărit de Carpaţi şi în zona intracarpatică
(regatul lui Oroles şi Rubobostes)15.

          Sub domnia regelui Burebista (cca 70-44 î.Hr), geto-dacii au format un stat care se
întindea de la Dunărea mijlocie şi până la Bug, de la Munţii Haemus (Balcani) şi până în Carpaţii
Păduroşi. Centrul politic şi religios al acestui întins stat se afla în Munţii Orăştiei, capitala regală
fiind încă sub zodia presupunerilor: la Popeşti pe Argeş, la Arcidava în Banat, la Ocniţa în
Oltenia, la Zargidava ori Piroboridava în sudul Moldovei16 .

           După moartea lui Burebista, statul dac se va descompune în regate mici conduse de regi al
căror nume a fost consemnat de izvoarele greceşti şi latine : Coson (Cotiso) -cca 48-32 î.Hr.,
Dicomes şi Comosicos între 32 î.Hr.-28 d.Hr., Scorilo (Coryllus) între 28-68 d.Hr., Duras-
Durpaneus între 68-87 d.Hr. şi Decebal între 87-106 d.Hr.17 In Moldova, între Carpaţi şi Bug,
carpii, triburi de origine daco-getică, având puternice cetăţi fortificate-dave, vor constitui
formaţiuni statale stabile pe un teritoriu întins, cu centrele de putere situate pe valea Siretului18.
In nord, vecinii carpilor erau costobocii, triburi înrudite (situate în Galiţia şi nordul Bucovinei),
în est, peste Nistru mijlociu, locuiau tyrageţii.19 Astfel, populaţia geto-dacă era stabilită în
formaţiuni statale pe un teritoriu care cuprinsese în neolitic arealul culturilor Hamangia,
Cucuteni, Gumelniţa şi Starcevo-Criş. Deci, poporul geto-dac se situa într-un spaţiu pe care-l
locuiau de cinci milenii fără discontinuităţi şi asimilase elemente din cultura materială şi
spirituală a indo-europenilor pe matricea culturală a Vechii Europe.

          In Peninsula Italică, o nouă forţă aparţinând popoarelor indo-europene din arealul Vechii
Civilizaţii Europene a reuşit, prin cuceriri şi stipendii, să realizeze unitatea în centru şi sud-estul
european. Romanii atacă şi supun Illyria (225-219 î.Hr.) ţărmul estic al Mării Adriatice, înfrâng
Macedonia (168 î.Hr.) şi transformă Grecia în provincie romană (168 î.Hr.), cuceresc Pergamul
(133 î.Hr.) şi îşi asigură un puternic centru militar în Asia Mică. Puternicul regat geto-dac de la
nordul Dunării condus de Burebista opreşte pentru scurt timp expansiunea romană în Peninsula
Balcanică. In anii 29-28 î. Hr. romanii îi înfrâng pe Dunărea mijlocie pe celţi şi împing hotarele
imperiului până la fluviu.

          Singurii adversari redutabili ai romanilor în sud-estul european rămăseseră dacii din Banat
şi Transilvania, înfrânţi şi ei definitiv de Traian în anul 106 d.Hr 20. Uniunea multitribală a
carpilor din Moldova, după înfrângerea lui Decebal, a devenit clientelară Romei. Populaţiile
traco-dace cuprinse în hotarele Imperiului Roman şi-au continuat existenţa, preluând de la
romani limba latină şi elemente de cultură şi civilizaţie materială .

          Viaţa liniştită a carpilor stipendiari este ameninţată la sfârşitul secolului al II-lea de
migraţia din nord spre sud a goţilor. Triburile goţilor sunt atestate în secolul I d.Hr. în partea de
sud a Suediei de unde, au migrat mai întâi spre nordul Poloniei (sec. I î.Hr.) şi în anul 195, ajung
în nordul Ucrainei. Mişcarea goţilor îi determină pe slavii estici (creatorii  culturii Zurubinţî
târzie) să migreze în regiunea Niprului superior 21. Goţii s-au deplasat de la gurile Vistulei, pe
valea Bugului spre Ucraina, urmaţi de gepizi care, sub conducerea regelui lor, Fastida, îşi
semnalează prezenţa în nordul Daciei unde se luptă cu goţii conduşi de regele Ostrogotha. În
anul 238, o coaliţie carpato-gotică au atacat Moesia. Coaliţia a fost înfrântă de romani care le
refuză şi stipendiile pe care le cereau. Prin anii 238-248, goţii au ocupat zona de stepă a Ucrainei
şi i-au determinat pe sarmaţi să se refugieze în Moldova de unde atacau Dacia romană împreună
cu carpii 22.

          Dezorganizarea imperiului  în sudul Dunării şi războiul din Orient cu Palmyra, l-au
determinat pe împăratul Aurelian (270-275) să părăsească Dacia, fără lupte, numai cu  armata şi
administraţia, aşa cum se va întâmpla în anul 407 şi în Britannia. După aceste evenimente,
vandalii vor fi recunoscuţi ca federaţi şi este posibil să fi întreprins expediţii în fosta Dacie
romană, ipoteză confirmată şi de descoperirile arheologice din Transilvania 23. In Dacia romană
au pătruns dacii liberi, iazigii şi carpii (tot daci liberi). La sudul Dunării, în dreptul Olteniei, s-a
constituit Dacia Ripensis apărată de legiunile a V-a Macedonica şi a XIII-a Gemina care
controlau şi nordul fluviului, între Dierna şi Sucidava cu peste 10 castre şi castellum-uri
fortificate. In anul 272, revenit victorios din Orient, împăratul Aurelian a înfrânt carpii care
pătrunseseră în Moesia, între Carsium şi Sucidava (în centrul Dobrogei), conferindu-i-se titlul de
Carpicus Maximus. Impăratul Probus (276-284) vine la Dunăre în anul 279 şi, pentru a
detensiona situaţia a primit ca supuşi şi prieteni populaţiile getice. Goţii care pătrunseseră în
stepele ucrainiene îşi înăspresc stăpânirea asupra slavilor care, o parte se refugiază în bazinul
superior al Niprului de unde dislocă triburile baltice şi crează o nouă cultură; alţi slavi (100.000
de bastarni), în anul 280, trec prin sudul Moldovei şi se stabilesc în Imperiul Roman, fără a lăsa
urme în timpul trecerii lor peste Dunăre. Bastarnii vor fi urmaţi de un mare număr de gepizi (din
Polonia), ostrogoţi (din Ucraina) şi vandali (din Galiţia) care, în mod cert, au traversat teritoriul
carpilor. Datorită presiunilor goţilor, în anul 295,  unele cete de carpi veniţi din răsărit, vor fi
colonizaţi în Pannonia de către Diocleţian (284-305), alţii vor trece în Transilvania şi Oltenia 24.

          După cucerirea Daciei, la începutul secolului al II-lea, colonizarea ei a fost făcută cu mii
de veterani, meşteşugari şi funcţionari publici şi, în anul 212, prin constituţia împăratului
Caracalla a fost acordată cetăţenie romană pentru majoritatea locuitorilor din imperiu - ceea ce a
creat sentimentul tuturor de apartenenţă la civilizaţia Romei. Se poate considera că romanitatea a
fost implantată şi oficial, în mod definitiv, la nordul Dunării. Retragerea aureliană a însemnat
plecarea armatei, a administraţiei şi a păturii mai bogate, majoritatea populaţiei rămânând în
aşezările de baştină. Procesul de romanizare a continuat în spaţiul şi vecinătatea fostei provincii.
Primul semn al romanizării a fost folosirea limbii  latine, în forma ei populară, accesibilă în
armată şi administraţie, cu forme gramaticale simplificate 25. Limba latină şi conservarea unor
vechi cuvinte perpetuate peste secole reflectă şi organizarea social-politică a populaţiei
romanizate.

          Criza internă a Imperiului Roman şi ameninţările migratorilor i-a determinat pe împăraţii
Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (307-337) să ia măsuri pentru reorganizarea statului.
Cele mai active au fost triburile germane, care atacau întregul hotar nordic de la Marea Nordului
la Marea Neagră. La începutul secolului al IV-lea goţii se vor răspândi în teritoriul Moldovei şi
Ucrainei de astăzi, fiind ei înşişi împărţiţi în două grupe de triburi: a) ostrogoţii (greuthungii)
aşezaţi la est de Nistru împreună cu anţii, sclavinii (vechii bastarni şi peucini) şi sarmaţii, vecini
la est de Nipru cu herulii (trib germanic) şi la nord cu boranii sau boruski (slavi); b) vizigoţii care
au pătruns mai întâi în Moldova şi apoi în Muntenia de unde şi-au pregătit acţiunile de penetrare
în Imperiul Roman. Pentru un tablou mai complet, la începutul secolului al IV-lea, menţionăm că
triburile vandalilor asdingi îi izgoniseră pe costoboci şi se aşezaseră în Galiţia; gepizii se aflau în
bazinul Vistulei şi Bugului superior, alături de venedi (slavi) şi vecini la nord-vest cu tribul
germanic al skirilor din Pomerania. Aceste popoare, având vârful de lance în goţi aşteptau
momentul de slăbiciune al Imperiului Roman, aşezarea lor în teritoriile menţionate fiind numai
de conjunctură. In replică, împăratul Constantin, respinge în anul 323 un atac al goţilor şi
sarmaţilor, îi urmăreşte în Câmpia Munteniei şi regele vizigot Ransimodus este ucis. Impăratul
victorios încearcă să-şi consolideze victoria şi graniţele imperiului: în anul 328 reconstruieşte
vechiul pod roman de la Celei, ridică pe malul stâng al Dunării castre şi castele fortificate, îşi
atrage vandalii federaţi care se găseau în Oltenia şi încredinţează comanda războiului împotriva
vizigoţilor fiului său Constantin (viitorul împărat Constanţiu II). După aceste succese, romanii
revin în nordul Dunării. La Pietroasele se ridică un castru şi este adusă legiunea a XI Claudia de
la Durostorum, construiesc cetatea Daphne de lângă Olteniţa şi un turn de pază în vechiul castru
de la Bărboşi (Galaţi)26. După revenirea romanilor în nordul Dunării a urmat un sfert de secol de
linişte pentru populaţia romanizată din fosta Dacie, perioadă confirmată de cercetările
arheologice care atestă dezvoltarea materială (cercetări arheologice la Bârlad - Valea Seacă,
Barcea - Tecuci, Pietroasele, ş.a.)27.

             Plecarea ostrogoţilor şi herulilor din Ucraina, a vandalilor din Galiţia şi gepizilor din
Polonia a facilitat apariţia unor uniuni de triburi slave în aceste regiuni care, la începutul
secolului al VI-lea  încep şi ei să migreze spre Cehia, Slovacia şi estul Germaniei. La începutul
domniei lui Justinian (527-565) sclavinii din Galiţia încep atacurile  împotriva Imperiului Roman
de Răsărit prin dioceza Tracia. In perioada respectivă slavii se împărţeau în trei grupe: venedii
(slavii vestici din Polonia); sclavinii (în vestul Ucrainei) şi anţii (ramura sudică a slavilor estici,
aşezaţi în Ucraina în vecinătatea hunilor-bulgarilor kutriguri din stepă); anţii care ocupau
teritoriul între Nistru şi Nipru, deci în estul Moldovei. Intre anii 528-558 sclavinii şi anţii au
întreprins zece atacuri asupra Traciei şi Illyriei. La mijlocul secolului al VI-lea, grupe de sclavini
se aşezaseră deja în sudul Dunării lângă Ulmetum şi Durostorum28. In anul 545, împăratul
Justinian a oferit anţilor cetatea Turris, plătindu-le şi stipendii, spre a opri năvălirile hunilor în
imperiu (probabil cetatea Tyras)29. In anul 557 în Ucraina au apărut avarii de origine turcă care
fiind învinşi în Asia Centrală de către alte triburi turce, au migrat în Europa. Avarii vor învinge
triburile slave ale anţilor dintre Bug şi Nistru şi ajung în anul 562 sub conducerea hanului Baian
la Dunăre şi cer subsidii de la bizantini pe care împăratul Justin II (565-578) le refuză. Avarii vor
părăsi stepele Ucrainei, chemaţi de longobarzi şi presaţi de turci, îi înfrâng pe gepizi şi se
stabilesc temporar în fosta Dacie Romană. Apariţia lor în forţă în nordul Mării Negre a oprit
atacurile anţilor, sclavinilor şi bulgarilor asupra provinciilor Bizanţului. In urma a trei campanii
din anii 568, 570 şi 573 avarii care îşi constituiseră centrul politic în Pannonia în locul
longobarzilor, încheie pace cu bizantinii. In anul 579, sub Tiberiu II (578-582), o sută de mii de
sclavini au năvălit în Illyria, au jefuit patru ani imperiul şi s-au aşezat peste tot. Impăratul a făcut
apel la avari, care traversează Illyria, urmăresc armata slavă condusă de Dauritas şi o înving,
probabil, în Oltenia. In anul 582, avarii cuceresc Sirmium,  unde hanul lor Baian îşi va muta
reşedinţa. In anul 584, sclavinii sub conducerea lui Ardagast pustiesc Tracia până la Adrianopol;
în anii 585-588 aceiaşi sclavini ajung până la Salonic. La rândul lor, avarii atacă Moesia şi ajung
până la Tomis.

          In anul 593, generalul Priscus, cu o puternică armată, trece Dunărea, îl învinge pe sclavinul
Ardagast, înaintează prin mlaştinele râului Helivachia (Ialomiţa?) şi, cu sprijinul unui gepid (get
romanizat) îl capturează pe Musokios, conducătorul sclavinilor care operau în Moldova. In anul
595, în replică, sclavinii năvălesc şi ei în Moesia unde sunt învinşi de generalul Petru care îşi
continuă acţiunile militare la nordul Dunării şi în anii următori împotriva bulgarilor, avarilor şi
slavilor conduşi de Piragast.

          Avarii la rândul lor, atacă Imperiul Bizantin pe un front larg, din Dalmaţia până la Marea
Neagră. Generalii bizantini fac greu faţă atacurilor conjugate ale slavilor şi avarilor,  populaţii
care nu aveau aşezări stabile. In toamna anului 602, armata romană aflată sub comanda
generalului Petru, primeşte ordin să ierneze în nordul Dunării, în Muntenia. Soldaţii sunt
nemulţumiţi, se revoltă şi proclamă împărat pe Focas (602-610). Armata bizantină nu mai rezistă
la Dunăre şi se reîntoarce cu noul împărat la Constantinopol.

          Slavii profită imediat, trec Dunărea şi năvălesc în Bizanţ, până în Grecia; la rândul lor,
avarii atacă şi ei în anul 604 şi cer mărirea subsidiilor, apoi, sub conducerea fiului lui Baian au
atacat Italia prin Istria. O puternică coaliţie barbară formată din avari, bulgarii de pe Tisa şi slavi
atacă Constantinopolul în anii 617 şi 626, dar capitala rezistă. In timpul lui Heraclius ( 610-640 ),
slavii au trecut masiv în sudul Dunării, au împins populaţia romanică spre munţi şi au obligat
armatele imperiale să se retragă la sud de Balcani30 . Imperiul Bizantin fusese slăbit de atacurile
repetate ale migratorilor pe întreaga linie a Dunării şi de războiul pornit de perşi care au cucerit
Siria şi Egiptul.

          In deplasarea lor masivă în sudul Dunării, slavii nu au fost însoţiţi de populaţia romanică
băştinaşă care a rămas pe loc, nefiind vorba de o expediţie de jaf ci, de căutarea unor locuri în
care migratorii să se  aşeze. De remarcat că, sclavinii care trecuseră în Imperiul Bizantin îşi
avuseseră ultima "patrie" în Volânia, Galiţia şi Podolia, graiul lor fiind asemănător cu cel al
slavilor estici şi cei vestici31. In aceiaşi perioadă, tribul ulicilor din neamul slavilor estici s-a
aşezat în stânga Nistrului, în zona bazinului inferior. Se observă că noua "aşezare" a slavilor nu a
cuprins şi teritoriile romanizate pe care deja se formase poporul român care îşi continua existenţa
paşnică. Populaţia romanică era aproape în întregime creştinată, fapt relevat şi de activitatea lui
Nicetas din Remesiana, originar din Dacia care vorbea şi scria latineşte şi practica " o teologie de
structură occidentală, foarte apropiată de aceea care s-a închegat în formulele sinodului lui
Damasus din 380"32. Nicetas a fost prin naştere un daco-roman care a dovedit acest lucru prin
mărturiile lui Paulinus33, prin activitatea sa şi prin frecvenţa numelui Nicetas în spaţiul daco-
roman. Nicetas a evanghelizat în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului
următor, în toate ţinuturile din sudul Dunării (Dobrogea) şi nordul fluviului.

          După slavi, bulgarii din Kuban au fost supuşi de hazari care, în anul 651 se desprinseseră
din kaganatul turcilor, şi, apoi, se refugiază în Pannonia de unde, sub conducerea hanului Alţeko,
o parte, au ajuns în Benevent (Italia), alţii în frunte cu Kuber, sunt menţionaţi în anul 670 în
Macedonia. O altă ramură a bulgarilor, din Onglos (Bugeac), în frunte cu Asparuh, în anul 679,
presaţi de hazari, au trecut în sudul Dunării ( între Silistra şi Varna ). Ultimi migratori asiatici,
pecenegii, cumanii, ungurii şi tătarii nu vor mai putea influenţa dezvoltarea populaţiei
romanizate din nordul Dunării care îşi conservase obiceiurile şi tradiţiile între Nistru şi Tisa.

          In secolele VII-VIII, locuitorii romanici din Moldova, Muntenia, din zona intracarpatică şi
cei din Banat, Crişana şi Maramureş se numeau rumâni (romani) şi istoricii contemporani îi
menţionează cu numele de daci, spre a-i deosebi de locuitorii altor provincii din imperiu.
Populaţia romană aparţinea romanităţii orientale şi, în secolele următoare, vor purta şi denumirile
de vlahi, valahi ori volohi.

          Părăsirea provinciei Dacia de către armata şi administraţia romană a însemnat începutul
istoriei poporului român, care a evoluat şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu populaţia romanică
din sudul Dunării, limba română păstrând în structura gramaticală latină, numeroase cuvinte
daco-trace, aşa cum s-au conservat şi în albaneză ori bulgară. Unele cuvinte slave pătrunse în
limba română s-au datorat mai mult apartenenţei poporului român la ortodoxie, împrumuturi
comune preluate prin bilingvism sau prin contactul direct cu triburile slave sudice în decursul
secolelor VI-X. Majoritatea cuvintelor de bază din limba română sunt de origine latină şi
continuitatea folosirii aceloraşi tipuri de unelte  agricole între secolele II-XII demonstrează clar
că poporul român şi-a păstrat îndeletnicirile, agricultura fiind baza economiei, a rămas statornic
în patria sa şi a receptat numai uşoare influenţe din partea popoarelor migratoare.

          Poporul român s-a format într-o vatră a Vechii Civilizaţii Europene constituită timp de trei
milenii în neolitic, altoită cu elementele indo-europene timp de alte două milenii. Romanizarea
populaţiei geto-carpo-dacice a fost un proces de încheiere a indo-europenizării, o încercare de
recuperare a Romei, sub însemnul vulturilor săi, a spaţiului Vechii Civilizaţii Europene extinsă
spre vest până la ţărmurile Atlanticului şi în Britania. Structurile constituite în neolitic, cuceririle
spirituale a cinci milenii de civilizaţie, nu s-au transformat sub influenţa unor migratori, care
numai câţiva zeci de ani s-au aflat în contact direct cu populaţia daco-romană de la Dunăre şi
Carpaţi. Aceste popoare migratoare, ele însele în căutarea civilizaţiei europene, nu au influenţat
cursul istoriei vechilor popoare europene, ci, în mod normal, ele însele au fost integrate deşi
vechile idiomuri indo-europene au diferenţiat lingvistic popoarele. La originile lor, cu patru
excepţii, toate limbile din Europa au aceeaşi sorginte. Ar putea fi neoliticul şi indo-europenii
punctele de pornire spre o Nouă Europă Unită...

          NOTE:      

1.- Vezi: Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul

european, Bucureşti, 1989, p. 51;

2.- Ibidem, p. 59. Tabel cronologic al Vechii Civilizaţii Europene;

3.- Dumitrescu, Vladimir, Edifice destiné au culte découvert dans la couche Boian -
Spanţov de la station-téll de Căscioarele, în Dacia, XIV, 1970, p. 5-24, şi Dumitrescu,
Hortensia Un modéle de sanctuaire découverte dans la station énéolithique de Căscioarele,
în Dacia, XII, 1968, p. 381-394;

4.- Georgiev, Vladimir, I.; Nikolov,Bogdan, Pismenosta varbu glinenata pločika ot  s.
Gradesniča, în Archeologija, Sofia nr. 3 din 1970, pag. 1-9; o interpretare a "scrierii" de la
Tartăria, a fost sugerată de Radu Florescu în nota 13, pag. 272, în lucrarea Gimbutas, Marija,
Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, op.cit.;
 5.- Cele mai importante descoperiri care atestă vechea civilizaţie europeană au fost făcute
în Europa sud-estică şi dunăreană, în arealul statelor de astăzi: Grecia, Italia estică şi sudică,
fosta Iugoslavie, Bulgaria, România, Ucraina de vest, Ungaria, Cehia şi estul Slovaciei;

6.- Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură.........., op.cit., pag. 78;

7.- Blance, B., Die Anfange der Metalurgie auf der Iberischen Halbinsel, în Studien
zu den Anfangen der Metalurgie, nr. 4, 1971; Charles, J., A., Early Arsenical Bronzes - a
Metallurgical View în American Journal of Archaeology, 71, 1967, p. 21-26; Deshayes, J.,
Les outils de bronze de Plndus au Danube, Paris, 1960; Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi
cultură..., op. cit., p. 51-123;

8.- Nestor, Ion, Zaharia, Eugenia, Sur la période de transition du neolithique a l'age
du bronze dans l'aire des civilisations de Cucuteni et de Gumelniţa, în Dacia, 12, 1968, p.
17-44; Dinu, Marin, Quelques considérations sur la période de transition du néolithique a
l'age du bronze sur le teritoire de la Moldavie, în Dacia, 12, 1968, p. 129-140; Berciu,
Dumitru, Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina noilor cercetări,
Bucureşti, 1961, p. 86-93, 173-190; Gordon-Childe, V., Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966, p.
82-115; Idem, De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967, p. 60-76; Mellaart, J., Prehistory of
Anatolia and its Relations with the Balkans, în Studia Balcanica, art. 5, 1971, p. 119-137;
Niţu, A., Reprezentările zoomorfe plastice pe ceramica neo-eneolitică carpato-dunăreană,
în Arheologia Moldovei, nr. VII, 1972, p. 9-96; Mongait, A., L., Arheologiia Zapadnoi
Evropî. Kamenîi vek, Moscova, 1973, p. 195-247, 272-292; Mansuelli, C., A., Civilizaţiile
Europei vechi , Bucureşti, 1978, vol. I, p. 64-109; Marinescu-Bîlcu, S., Unele aspecte ale
legăturilor dintre neo-eneoliticul românesc şi culturile egeice şi microasiatice, în Pontica, nr.
XIII, 1981, p. 57-65; Cucoş, Şt., Câteva consideraţii cu privire la sfârşitul culturii Cucuteni,
în Carpica, nr. XVII, 1985, p. 33-40;

9.- Morintz, S., Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului
în spaţiul carpato-balcanic, 1978; Bader, T., Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei.
Cultura pretracică şi tracică, Bucureşti, 1978; Petrescu-Dâmboviţă, M., Depozitele de
bronzuri din România, Bucureşti, 1977; Mongait, A., Arheologiia Zapadnoi Evropî.
Bronzovîi Jeleznîi veka, Moscova, 1974; Florescu, M., Contribuţii la problema începuturilor
epocii bronzului în Moldova, în Arheologia Moldovei, II-III, 1964, p. 143-216.;

10.- Pârvan, V., Getica. O pretoistorie a Daciei, ediţia R. Florescu, Bucureşti,1982;

Vulpe, A., Aspects significatifs dans l�histoire et la culture des géto-daces, în RESEE, XVI,
1978, 4, p. 619-631; Preda, C., Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973; Danov, H., M., Tracia
antică, Bucureşti, 1976; Florescu, A., Aspecte noi privind fortificaţiile traco-geto-dace din a
doua jumătate a mileniului I î.e.n., în Monumente Istorice, XLIX, 1980,1, p. 11-18; Petrescu-
Dâmboviţă, M., Premisele civilizaţiei geto-dacice, în Arheologia Moldovei, IX, 1980, p. 63-
68.;

11.- Marinescu, G.,Consideraţii asupra aşa-zisei "probleme scitice" în lumina

descoperirilor arheologice de pe teritoriul României, Muzeul de Istorie Bistriţa ( comunicări
şi referate ), vol. II, 1971, p. 25-35; Bolşacov-Ghimpu, Al., A., Moldova din vechime până la
voievodat, Bucureşti, 2000, p. 35-37;

12.- Pentru citatele din Herodot, vezi Istorii, ediţia A. Piatkovschi, F. Vanţ-Ştef,
Bucureşti, 1961; Thracia, vol. V, Sofia, 1980 (articol semnat de A.P. Manţevici, p. 97-120);
Berciu, D., Berciu-Drăghicescu, A., Războiul dintre geţi şi perşi, 514 î.e.n., Bucureşti, 1968, p.
59-76; Vulpe, A., Primele menţiuni despre geto-daci în lumina unor analize istorico-
arheologice, în Revista de Istorie, 39, 1986, 4, p. 825-834; Alexandrescu, P., Histria în epoca
arhaică (II), Pontica, XIX, 1986, p. 70-83; Berciu, D., 2500 de ani de la lupta geţilor pentru
apărarea libertăţii şi independenţei, în Revista de Istorie, 39, 1986, 12, p. 1165-1171;

13.- Daicoviciu, H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca, 1972, p.

30-90; Crişan, I., H., Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977, p.77şi urm.;

14.- Pentru desfăşurarea "evenimentelor" din lumea tracică, după relatările istoricilor
greci, vezi: Fontes Historiae Thraciae Thracumque, vol. I, sub redacţia: Zl. Goceva, V.
Tăpkova-Zaimova, V. Velikov, Sofia 1981; Bikerman, J., E., Chronology of the Ancient
World, Londra, 1961, p.163-168;

15.- Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, 1964, vol. I (textele de la autori antici:
Polibiu, p. 165; Pseudo-Scymnos, p. 173; Diodor din Sicilia, p. 199; Strabon, p. 224-243; Titus
Livius, p. 225-263; Trogus-Pompeius, p. 359-361, Pliniu cel Bătrân, p. 405; Ptolomeu, p. 359,
361; Dio Cassius, p. 671-677 etc.);

16.- Vezi: Daicoviciu, H, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca,

1972, p. 30-91; Vulpe, R., Studia Thracologica, Bucureşti, 1976, p. 39-79; Crişan, I., H.,
Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977;

17.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. I, p. 231, 237, 239   (informaţii din
Geografia lui Strabon); Gostar, N., Dinastii dace de la Burebista la Decebal, 1984, 1, p. 45-53;
Protase, D., Decebalus per Scorilo în lumina vechilor şi noilor interpretări, în Thraco-Dacica,
VII, 1986, 1-2, p. 146-153;

18.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. I, carpii sau callipizii în această
perioadă, sunt menţionaţi de: Ptolomeu, p. 539, 543, 555; Dexip, p. 733; vol. II, Lactanţiu, p. 5;
Eusebiu din Caesarea, p.11; Aurelius Victor, p. 25; Ammianus Marcellinus, p. 25-127;  Gostar,
N., Cetăţi dacice din Moldova, Bucureşti, 1969; Bichir, Gh., Cultura carpică, Bucureşti,
1984;Diaconu, Gh., Dacia din nord-vest în epoca romană. Carpii în teritoriul intracarpatic,
1986, 4, p. 296-308;

19.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. I, p. 539, 543, 555;

20.- Drăgan, C., I., Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, 1986;

21.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., p. 359; Strabon Geografia, Bucureşti,
1974, vol. II, p.156;
 22.- Petolescu, C.C., Din nou despre pretinsul război al lui Caracalla contra carpilor,
în SCIVA, 39, 1988, 3, p. 281-286;

23.- Diculescu, C.C., Die Wandale und die Goten in Ungarn und Rumanien, Leipzig,
1923, p.6, 13-14; Schmidt, L., Geschichte der Wandalen , Munchen, 1942, p. 3-15; Vlassa, N.,
O pătrundere din vest a dacilor liberi pe teritoriul fostei provincii Dacia, în secolul al IV-
lea e.n.  (Descoperirile de la Cipău- "Gârle" ), în SCIVA, 16, 1965, 3, p. 501-518. Primii doi
autori susţin existenţa unui regat germano(vandal)-roman în Transilvania după retragerea
romană, cu capitala la Cluj-Napoca;

24.- Bichir, Gh., Cultura......, op.cit., p. 183-185;

25.- Dumitrescu, F., Pamfil, V.,......., Istoria limbii..., op. cit., p. 62-64; Rosetti, R.,
Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea,  Bucureşti, 1968;

26.-Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. II, p. 49 (Anonymus Valesii); 81

(Panegirici latini); p. 111-113 (Auxentius din Durostor); p.133 (Ammianus Marcellinus); p. 307
(Zosimos); p. 425 (Iordanes); Preda, C., Circulaţia monedelor romane postaureliene în Dacia,
în SCIVA, 26, 1975, 4, p. 441-485; Diesner, J., H., The Great Migration, Leipzig, 1978, p. 91-
129; Barnea, I., La politica dell'Impero Romano nel Basso Danubio dopo il ritiro aureliano,
în Coloquio italo-romano, Roma, 1982, p. 29-44 (extras); Barnea, I., Iliescu,O., Constantin cel
Mare, Bucureşti, 1982, p. 29-44;

27.- Palade, V., Ateliere pentru lucrat piepteni din os din secolul al IV-lea de la
Bârlad-Valea Seacă, în Arheologia Moldovei, IV, 1966, p. 261-276; Idem, Noi ateliere de
lucrat piepteni din corn de cerb în secolul al IV-lea e.n. la Valea-Seacă, în Carpica, II, 1969,
p. 233-252; Idem, Centrul meşteşugăresc de prelucrare a cornului de cerb de la Bârlad-
Valea Seacă datând din secolul al IV-lea e.n., în Studii şi comunicări de istorie a civilizaţiei
populare din România, nr.1, Sibiu, 1981, p. 179-215; Ţau, S., Nicu, M., Ein beschrifteter
Glasbecher aus der Nekopole von Barcea-Tecuci (4 Jahrhundert U.Z.), în Dacia, serie nouă,
XXIX, 1985, 1-2, p.165-166; Davidescu, M., Cetatea romană de la Hîrşova, Bucureşti, 1989,
p. 27-120; Spiritualitate şi istorie la Întorsătura Carpaţilor, volum editat de A. Plămădeală,
Buzău, 1983, p. 69-77;

28.- Izvoarele istoriei românilor, ediţia C. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1934-1939, op.

cit., vol I, p. 26, 27 ,43, 88; vol. XV, p. 67, 107; Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol.
II, p. 413, 427, 445, 457, 471;

29.- Procopius din Caesarea, Războiul cu goţii, ediţia H. Mihăescu, Bucureşti, 1963, p.
180-254; Bolşacov-Ghimpu, A., A., La localisation de la forteresse Turris, în Revue des
études sud-est européennes, VII, 1969, 4, p. 686-690;

30.- Laszlo, Gy., Études archéologiques sur l'histoire de la société des Avares,
Budapesta, 1955, p. 5-14, Guboglu, M., Turcii selgiuci şi statele lor în Studii şi articole de
istorie, XXXII, 1976, p. 33-43; Derijavin, N.,S.,Slavii în vechime, Bucureşti, 1949, p. 9-12;
Lemerle, P., Invasions et migrations dans Balkans depuis la fin de l'époque romaine
jusqu'an VIII siecle, în Revue historique, 221, fascicola 2, 1954, p. 265-308; Fontes Historiae
Daco-Romanae, op. cit., vol.II, p. 539, 551, 603; Sâmpetru, M., Situaţia imperiului romano-
bizantin la Dunărea de Jos la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui de al VII-lea, în
SCIVA, 22, 1971, 2, p. 271-245;

31.- Macinskii, D., A., K voprosu o teritoriia obitaniia slavian v. I-VI vekah, în
Arheologicenskii Zbornik, Leningrad, 17, 1976, p. 82-100; Goriunov, A., E., Rannie etapă
istorii slavian Dneprovskogo Levoberejia, Leningrad, 1981, p. 11-82; Sedov, V., V.,
Vostocinîe slaviane v. VI-XIII v.v., Moscova, 1982, p. 3-45;

32.- Zeiller, J., Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes d'Empire
Romain, Paris, 1918, p. 555;

33.- Burn, E., A., Nicetas of Remesiana, his Life and Works, Cambridge, 1905, 13.
Citat din Paulinus Nolanus, Carmina, XVII, p. 55-56: " donec optato patriam vehatur lactus ad 
urbem,... patrioque reddat limite tutum...".

Acest text a fost luat de pe site-ul : http://www.bvau.ro/docs/doc_ro.htm

Autor al studiului: Ştefan Stanciu

Rusu Andrei

Grupa 8103