CAPITOLUL I

ECHILIBRUL ECOLOGIC – CONDIŢIE

PENTRU EXISTENŢA UMANĂ

1.1. Ecosfera – sistem de dimensiune planetară

Singularitatea condiţiilor de mediu de pe Terra le-a definit ca

fiind şi necesare pentru existenţa vieţii. În fapt, este dificilă o
delimitare foarte strictă a frontierelor care permit sau nu existenţa
diverselor forme de viaţă. Astăzi, este binecunoscută prezenţa
organismelor în medii considerate, până nu de mult, excluse din
ecosferă, ceea ce, în mare parte se suprapune spaţiului explorat direct
sau indirect, de om, atât pe uscat (la suprafaţă şi în subteran), cât şi în
apă. Astfel, din punct de vedere spaţial, caracteristica globală a
ecosferei este mai mult decât justificată.
În altă ordine de idei, viaţa în sine este un efect emergent al
interacţiunilor dintre elementele geosistemului planetar, biosfera
fiind definită ca “un fel de câmp de interferenţă a energiilor din toate
învelişurile Terrei.”1 Această “noutate apărută prin combinaţie” nu a
rămas însă detaşată de mediul care a creat-o, ci s-a integrat lui,
devenind parte componentă şi contribuind la transformarea
sistemului în ansamblul său. Astfel, dimensiunea planetară a
ecosferei este dată nu atât de extinderea ei spaţială, care, de altfel, o
justifică, cât de interferenţa cu mecanismele generale care stau la
baza proceselor din toate geosferele. Această integrare funcţională
este subliniată prin mai multe concepte care abordează Terra ca
geosistem al vieţii.
Astfel Al. Roşu sugerează că Terra este “o navă care poartă
omenirea în istorie”, respectiv o “navă” prevăzută cu toate cele

1 Mehedinţi, S. (1930), Terra, Vol.2, Bucureşti, p.12

 Ecosferă şi politici ecologice

necesare (aer, apă, sol, minereuri etc.) pentru susţinerea vieţii, a

omului şi, implicit a activităţii economice. Terra se dovedeşte a fi “un
organism complex, cu o anatomie şi fizionomie proprii, care-şi
produce necontenit resursele necesare menţinerii şi diversificării
structurilor sale, inclusiv ale vieţii, înnoindu-se astfel permanent.”
Aceeaşi abordare „organică” este prezentă şi în vechiul mit al
Terrei-Mamă sau Gaïa, reluat acum douăzeci de ani sub forma unei
ipoteze ştiinţifice, care face din planeta noastră o fiinţă. Principalele
argumente care susţin o atare ipoteză sunt:
Ž viaţa s-a răspândit pe Terra constituind aici biosfera;
Ž organismele vii se află la originea compoziţiei atmosferei
actuale, iar aceasta este, în linii mari, destul de constantă de
milioane de ani;
Ž vieţuitoarele joacă un rol important în regularizarea
concentraţiei gazelor atmosferice şi, în mod indirect, a
climatului.
Plecând de la o scară locală, regională se identifică ecosisteme –
lacuri, păduri, savane, bazine, versanţi etc. Lărgind câmpul de
analiză, studiul mecanismelor poate fi globalizat. În continuare,
speciile sunt grupate în mari compartimente care îndeplinesc funcţii
biologice identice în sistem. Aceeaşi analiză se pretează şi la scara
biosferei, iar unitatea acesteia este dată de fluxul apelor şi al gazelor,
respectiv ciclurile biogeochimice şi fluxurile de particule, de
molecule, ale fiinţelor pe care le antrenează.
În sfârşit, omul, prin omniprezenţa lui, prin puterea efectelor lui
asupra planetei (dispersia speciilor, emisiile şi propagarea de factori
poluanţi, gaze şi diverse produse) face din Terra o entitate care
merită să fie luată ca atare.
Cu toate acestea, nu putem spune că sistemul Gaïa este un
organism care se autoreglează; este, totuşi, un ansamblu care
depinde atât de puternic de om, mai ales în partea sa fragilă, viaţa, şi
de care viitorul este atât de strâns legat, încât omului îi revine sarcina
de a-i gestiona echilibrele.
Echilibrul ecologic – condiţie pentru existenţa umană

1.2. Mecanisme geo-ecologice în ecosferă

Organizarea ansamblului Terrei pe învelişuri suprapuse şi

întrepătrunse la limitele lor este rezultatul a milioane de ani de
individualizare a fiecărui înveliş, prin statornicirea stărilor de
agregare a materiei în forme şi structuri diferenţiate şi a serierii lor în
raport cu forţa gravitaţională la intensităţile specifice planetei
noastre.2
Atmosfera şi sistemul climatic global. Condiţiile climatice
determină o serie de particularităţi ale morfogenezei şi pedogenezei,
influenţează, până la determinare, habitatul geografic terestru şi se
constituie în factor vital, cu caracter adesea limitativ, pentru întreaga
lume organică.3
De la Polul Nord la Polul Sud, suprafaţa Terrei nu are aceeaşi
înclinaţie faţă de incidenţa razelor solare. De aceea, au fost stabilite
gradiente termice, caracterizate prin temperaturi în descreştere de la
poli la Ecuator, care provoacă ample mişcări atmosferice. Distribuţia
geografică a climatelor este, în linii mari, rezultanta diferenţelor
latitudinale de încălzire solară şi a dinamicii maselor de aer pe care le
provoacă.
Tropicele, pe care cad perpendicular razele solare în cea mai mare
parte a anului, beneficiază astfel de o încălzire importantă,
constituind o zonă de aer ascendent. În timp ce aerul se ridică, se
răceşte. Când, răcindu-se atinge punctul de rouă, apa se
condensează. La poli, ca urmare a unei slabe intensităţi a radiaţiei
incidente aerul se răceşte, coboară şi se îndreaptă spre ecuator.

2Tufescu, V., Tufescu, M. (1981), Ecologia şi activitatea umană, Ed. Albatros, Bucureşti, p.21
3 Roşu, A., Ungureanu, Irina (1977), Geografia mediului înconjurător, Ed. Didactică & Pedagogică,
Bucureşti, p.98
 Ecosferă şi politici ecologice

k
Cir culaţia tropicală Hadley

20

tropopauza

Ascendenţ
troposfera

10

alizee

0
ecuator 30º 60º polul

Fig. 1, Schema circulaţiei atmosferice “celulare” la suprafaţa Terrei, prin care se

arată principalele zone de curenţi ascendenţi
(după Barbault, 1997)

Aceste fenomene globale de circulaţie atmosferică, prezentate

schematic, se subdivid, pe o scară mai puţin vastă, în “celule” mai
mici (fig.1): către 30° latitudine, aerul coboară şi se scurge simultan în
direcţia polului, pe de o parte, şi în direcţia ecuatorului, pe de altă
parte. Acest aer descendent se încălzeşte şi devine uscat - aici se
situează zonele aride, deşertice – regiuni cu cer senin, radiaţii solare
şi temperaturi ridicate, umiditate slabă.
Zonele de încălzire şi de răcire se schimbă, în mod natural, în
decursul anului, în timp ce poziţia axei terestre se schimbă faţă de
Soare.
Pe baza acestor consideraţii generale pot fi delimitate marile zonele
climatice, la scara globului pământesc. În interiorul marilor zone
climatice, repartizarea uscatului şi a mărilor, caracterele particulare
ale reliefului, determină recunoaşterea climatelor regionale. La scară
mai redusă, prezintă interes climatele locale, având în vedere
topoclimatele - condiţiile de temperatură şi umiditate în interiorul şi
în apropierea pădurii, în apropierea marilor mase de apă (lacuri
naturale sau artificiale) – şi microclimatele (în frunzişul unui arbore
Echilibrul ecologic – condiţie pentru existenţa umană

sau la nivelul vegetaţiei erbacee). Dincolo de scara spaţială, definirea

şi clasificarea tipurilor de climate depinde şi de alte criterii.
Echilibrul în hidrosferă – Ciclul apei. Apa este componentă
esenţială a ecosferei, această poziţie fiind justificată prin faptul că:
Ž viaţa a apărut în ocean;
Ž fiinţele sunt constituite din apă în proporţie de 70% (în medie);
Ž apa este substratul fundamental al activităţilor biologice.
Ecosfera conţine în jur de 1 390 milioane km3 de apă, din care cea
mai mare parte (97%) o constituie apa din oceane şi este sărată. Apa
dulce nu reprezintă decât 41,7 milioane km3, din care 33 milioane
km3 sunt imobilizaţi în gheţari. Atmosfera conţine 13 000 km3 de apă
sub formă de vapori, iar biomasa animală şi vegetală doar 400 km3.
Aşadar, partea din rezervele de apă ale biosferei prezentă în fiinţe
este absolut infimă (0,00005%). Ciclul apei se constituie, astfel, din
ceea ce există în afara fiinţelor vii, fiind însă condiţionat, mai ales la
scară locală, de covorul vegetal.
Ciclul apei (fig.2) comportă două părţi principale:
Ž partea atmosferică – transportul apei prin intermediul vânturilor,
mai ales sub formă de vapori. Fluxul dominant merge de la
oceane către uscat, deoarece 86% din evaporare, respectiv din
alimentarea cu apă a atmosferei, se realizează deasupra mării;
Ž partea terestră a ciclului, reprezentată prin curgerea superficială
sau subterană a apelor. În funcţie de stocajul mai mult sau mai
puţin extins în rezerve, cum ar fi lacurile şi zonele inundabile şi
pânzele freatice, durata între precipitaţii şi reîntoarcerea la
mare variază puternic.
 Ecosferă şi politici ecologice

40 mii km 3

Atmosfera m arină Atmosfera terestră

11 m ii km 3 4,5 m ii km 3

0,41 mii km 3

0,72 mii km 3
1,25 mii km3
1,12 mii km3 40 mii km 3
Uscat
Gheaţă (zăpa dă ) – 43 400 mii km 3
Ocean Ape de suprafaţă – 360 mii km 3
400 000 mii km 3 2,5 mi i k m3 Ape subterane – 15 300 mii km 3

37 ,5 mii k m3

Fig. 2, Ciclul apei în ecosferă

(după Barbault, 1997)

Energia solară provoacă o evaporare anuală de 425 000 km3

deasupra oceanelor şi o evaporare şi evapotranspiraţie la suprafaţa
continentelor de ordinul a 111 000 km3 pe an. Această apă cade din
nou sub forma precipitaţiilor, dar bilanţul este negativ pentru oceane
(385 000 km3/an), pozitiv pentru continente (71 000 km3/an).
Surplusul terestru revine în oceane prin fluvii (28 000 km 3 /an) şi,
în ritm mai lent, prin infiltrări (12 000 km3/an).
Litosfera - suportul vieţii. Litosfera constituie prima componentă
a suportului ecologic, fiind osatura reliefului şi sediul rezervelor de
apă, precum şi a celor minerale, condiţionând, în partea sa
superioară, formarea pedosferei şi punând la dispoziţia societăţii
omeneşti o însemnată bază de materii prime.4
Scoarţa terestră este susţinătoarea, aproape în exclusivitate, a
activităţii umane. Desigur, rolul ei nu se limitează la acela de suport
fizic. Atât din punct de vedere al societăţii, cât şi al naturii această
componentă a ecosferei furnizează principalele elemente materiale,
condiţionând viaţa sub aspect chimic. Circuitul atomilor este

4 Idem, p.86
Echilibrul ecologic – condiţie pentru existenţa umană

condiţionat puternic de această etapă a parcursului lor, aici existând

posibilitatea acumulării şi concentrării în zăcăminte, pe perioade de
timp foarte mari.
Rolul chimic al litosferei se diferenţiază în două planuri. Pe de o
parte, aceasta permite eliberarea treptată în ciclul biologic a
elementelor necesare pentru “construirea” arhitecturii sistemelor vii,
prin procesele de pedogenetice. Pe de altă parte, prin acumulare,
condiţionată de diverse mecanisme, între care cele de sedimentare şi
vulcanice sunt preponderente, diferite substanţe se concentrează,
creând, într-o perspectivă antropică, rezerve exploatabile.
În calitate de suport fizic, caracteristicile scoarţei terestre induc o
mare varietate a peisajelor, influenţând procesele de transfer a
materiei şi energiei prin celelalte geosfere. În acelaşi timp,
desfăşurarea acestora acţionează ca un factor de modelare, care tinde
să elimine variabilitatea superficială a scoarţei terestre. Acţiunea lor
este contracarată de procesele de profunzime, care, influenţate într-o
măsură mai mică de cele de la suprafaţă, determinate fiind de
energiile care se eliberează la nivelul magmei, generează permanent
noi elemente de diversitate prin participarea la edificare formelor
pozitive de relief.
Componenta vie. Organismele organizate în sisteme complexe
ierarhizate atât funcţional, cât şi spaţial se integrează profund
proceselor de transfer a materiei şi energiei din celelalte geosfere. În
ansamblul ecosferei, ca sistem biologic de dimensiune planetară, s-a
creat un mecanism antientropic, unic prin caracteristicile sale.
Această “economie” complexă se bazează pe utilizarea unei surse
de energie abundente, inepuizabile şi accesibile la nivelul suprafeţei
terestre – radiaţia solară - sau pe mecanisme chimice de eliberare a
energiei şi pe recircularea continuă a elementelor minerale. Astfel,
adaptându-se continuu la resursele disponibile în spaţiul terestru,
biosfera acţionează în sensul menţinerii echilibrului propriu şi al
încetinirii proceselor de transformare geomorfologică a uscatului,
constituind un factor moderator.
 Ecosferă şi politici ecologice

Integrarea, până la identificare, cu procesele geologice a fost

posibilă prin reflectarea variabilităţii acestora în structura proprie.
Astfel, prin “manipularea” informaţiei, formele de viaţă, indiferent
de leagănul iniţial al vieţii (asupra căruia incertitudinea ştiinţifică
încă persistă) au mers pe principiul utilizării cât mai eficiente,
diferenţiindu-se în categorii distincte prin specializarea în raport cu
condiţiile pe care “le-au ales” ca fiind propria “casă”.
S-a edificat astfel o adevărată arhitectură a sistemelor vii care, prin
creşterea complexităţii, tinde spre echilibru într-un Univers entropic.
Mai mult, sistemele vii şi-au dezvoltat capacitatea de suporta variaţii
mai mult sau mai puţin intense ale factorilor externi, creându-şi
astfel o stabilitate remarcabilă. Aceasta explică, de altfel, caracterul
relativ static şi imperturbabil în percepţia umană, asaltată de
imensitatea şi intangibilitatea sistemelor vii.
Cu toate acestea, în pofida gradului de perfecţiune atins prin
milioane de ani de evoluţie, ecosfera, prin componenta sa biotică, nu
este nici pe departe atât de “insensibilă” la acţiunile uneia dintre cele
mai tinere “specii” care o populează. Practic, ne aflăm în momentul
în care omul poate decide sau nu să se supună mecanismelor care
determină echilibrul, sau poate opta pentru crearea unui nou sistem,
a unui nou status qou. Întrebarea este însă, dacă am ajuns la
capacitatea de a realiza o astfel de schimbare fără să ne distrugem pe
noi înşine ?

1.3. Relaţia om-ecosferă

Pe parcursul istoriei sale, relativ recentă comparativ cu ecosfera,

omul a cunoscut diverse faze în raport cu aceasta, într-un proces
evolutiv, de schimbare permanentă. În mod sintetic, pot fi
Echilibrul ecologic – condiţie pentru existenţa umană

identificate trei etape importante: biocenotică; conflictuală şi a

reconcilierii.5
În cursul primei etape, numită biocenotică, s-a stabilit un echilibru
spontan între om şi natură, prin adaptarea şi resemnarea continuă a
omului faţă de natură. Omul este un mamifer prădător printre
celelalte, ale cărui tehnici arhaice au un impact nul asupra biosferei.
Chiar şi atunci când tehnicile lui se dezvoltă, evoluează, mijloacele
rămân limitate şi el continuă să trăiască în “simbioză” cu universul
căruia, în mod treptat, conştient îi aparţine.
În cursul celei de-a doua faze, conflictuale, omul se detaşează de
natură şi, înarmat cu mijloace materiale din ce în ce mai puternice,
agresează natura. “Începând cu un anumit grad de putere, omul nu
mai este o parte componentă a lanţului ecologic. De la această etapă,
prădarea devine masacru (patru arme şi o campanie de vânătoare
distrug 350 de antilope), iar exploatarea devine distrugere.”6 Pragul
de apariţie al acestei a doua faze se poate situa la trecerea de la o
economie de subzistenţă la o economie bazată pe profit şi
rentabilitate. Tehnicitatea şi economicitatea se hrănesc reciproc şi
favorizează ruptura cu natura, “care este mai mult o pradă de vânat
decât un capital de menajat.”7
A treia fază ar fi cea a reconcilierii, când omul realizează că el nu
este decât beneficiarul temporar al naturii şi că el devine responsabil
faţă de descendenţii săi. Această fază este cea de trecere de la
“jefuire” la gestionare, de la iresponsabilitate la responsabilitate.
Este, într-un fel, emergenţa unei noi paradigme economice,
respectuoasă faţă de mediu.
Evoluţia acestor relaţii om-ecosferă se datorează activităţii
economice a primului. Se pune însă întrebarea dacă această fază de
reconciliere este cu adevărat amorsată, realizată şi dacă gândirea
economică va şti să integreze protecţia mediului.

5 Rojanschi, V., Bran, Florina, Diaconu, Gheorghiţa, Iosif, G.N., Toderoiu, F. (1997), Economia şi protecţia
mediului, Ed. Tribuna economică, Bucureşti, p.109
6 Mono, T. (1991), Sortie de recours, Masson, Paris

7 Idem
 Ecosferă şi politici ecologice

Verificarea cunoştinţelor
Care sunt factorii de influenţă în determinismul mediului climatic la
nivel planetar, regional şi local? Analizaţi, într-un referat, efectele
activităţii antropice şi scara la care se manifestă acestea. Evidenţiaţi
variabilele certe şi pe cele caracterizat de diferite grade de
incertitudine.
Realizaţi un referat pe tema „Integrarea în circuitul hidrologic şi
factorii de care depinde regenerarea resurselor de apă”.
Pe ce plan se manifestă contribuţia litosferei la asigurarea condiţiilor
specifice mediului de viaţă? Analizaţi rolul geochimic al litosferei.
Evidenţiaţi „adaptările” economiei naturii la restricţiile specifice
transformărilor substanţei, energiei şi informaţiei.
Raportul om-mediu cunoaşte numeroase valenţe. Relevaţi pe cele mai
importante dintre acestea conform fiecărei etape de evoluţie.