PSIHODIAGNOSTIC marţi 25.10.

2005
Nicolae Dumitraşcu CURS 3

CODUL DEONTOLOGIC
3. Protecţia intimităţii subiectului. Adesea testarea psihologică este resimţită de către subiecţi
ca un demers intruziv. De aceea, pentru a proteja pe cât posibil subiectul testat, codul etic precizează
că niciodată un subiect nu poate fi evaluat sub pretexte false şi că trebuie să ştie dinainte cum vor fi
folosite rezultatele. Ex.: Pentru angajare, pentru psihoterapie, pentru cercetare. În scopuri de
cercetare nu este suficient să asiguri anonimatul subiectului. Unii se simt expuşi chiar şi în aceste
condiţii. De aceea trebuie să li se ceară acordul în scris.
4. Confidenţialitatea datelor. Cine are acces la datele testului? Răspuns: Cine are nevoie de
ele, dar numai cu acordul subiectului, de exemplu psihiatrul, judecătorul, şeful de RU, psihoterapeutul.
În cazul testării unui minor, părinţii au acces la rezultatul testării.
5. Comunicarea rezultatelor testului. Indiferent dacă rezultatul se comunică subiectului sau
unei alte persoane, raportul de testare trebuie scris clar, şi pe cât posibil să menajeze imaginea de
sine a subiectului.

NOŢIUNI DE PSIHOMETRIE. CARACTERISTICILE FUNDAMENTALE ALE UNUI TEST

Fidelitatea testului
La modul general se referă la constanţa măsurării cu acelaşi test în momente diferite sau cu
forme diferite ale aceluiaşi test sau de către examinatori diferiţi.
Ea se calculează pentru a depista cât de imun este testul la diferiţi factori perturbatori din
situaţia de testare sau aparţinând subiectului.
Fidelitatea, coeficientul de fidelitate ne arată cât de mult este influenţat scorul subiecţilor de
diverşi factori aleatori care parazitează situaţia de testare. Factori care pot interveni în situaţia de
testare: zgomotul, lumina, oboseala, timiditatea, consumul de alcool, problemele afective, relaţia cu
examinatorul (cum este perceput examinatorul), etc.
Un test infidel “infidel”, ca şi o persoană infidelă este imprevizibil în comportament, deci nu te
poţi baza pe el pentru a-ţi arăta cum stă realmente subiectul la trăsătura vizată. În ciuda faptului că
fiecare test se aplică în nişte condiţii standard pentru toţi subiecţii, nici un test nu este perfect imun la
factorii perturbatori necontrolaţi. Acesta este motivul pentru care calculăm coeficienţii de fidelitate la
fiecare test, ei indicându-ne marja de eroare care însoţeşte scorul subiectului. Deşi există multe surse
de eroare care pot afecta scorul subiecţilor, adică fidelitatea măsurării, nu se calculează decât câteva
tipuri de coeficienţi de fidelitate. Toate aceste tipuri de fidelitate se exprimă printr-un coeficient de
corelaţie, din moment ce ele urmăresc ce corespondenţă există între două măsurători pentru acelaşi
test.
 Coeficientul de corelaţie ne arată dacă există o relaţie şi cât de puternică este acea
relaţie între două seturi de scoruri. De exemplu, se observă dacă există o corelaţie între notele
la matematică şi coeficientul de inteligenţă.

Note matematică Scoruri test inteligenţă

A 10 100
B 9 90
C 8 80
D 7 70
E 6 60

Dacă observăm că cei care au obţinut note mari la matematică au scoruri mari la test,
cei care au note medii la matematică au scoruri medii la test şi cei cu note mici au şi scoruri
mici, rezultă că între cele două variabile, scorul şi notele există o corelaţie foarte puternică
(corelaţie pozitivă).
Coeficientul de corelaţie, r
r = +1 (max) – corelaţie perfectă pozitivă
r = -1 – corelaţie perfectă negativă
r = 0 – nu există corelaţie între cele două seturi de date
Semnificaţia statistică a unui coeficient de corelaţie depinde de numărul de subiecţi şi
de valoarea lui r.

Cu cât coeficienţii de fidelitate se apropie mai mult de +1, cu atât testul este mai fidel, adică
mai imun la factorii perturbatori. Un test are o bună fidelitate dacă r>0,80.

Tipuri de fidelitate
1. Fidelitate test-retest – ea ne arată cât de constante rămân scorurile subiecţilor dacă îi testezi la
momente diferite. Pentru a calcula această formă de fidelitate este necesar să retestăm
aceiaşi subiecţi după un interval de timp şi apoi calculăm corelaţia dintre cele două seturi de
scoruri. În manualul unui test trebuie raportat întotdeauna intervalul de timp dintre cele două
măsurători, deoarece cu cât intervalul de timp este mai mare, cu atât coeficientul de corelaţie
va fi mai mic. Problema care apare este: Cât de mare trebuie să fie intervalul între retestări,
astfel încât coeficientul de fidelitate să fie util. Ex.: Dacă testezi nişte preşcolari cu un test de
inteligenţăşi îi retestezi după 10 ani cu acelaşi test, obţii foarte probabil coeficienţi de corelaţie
foarte mici (în cei 10 ani pot apărea foarte multe schimbări în personalitatea subiecţilor care
pot afecta şi nivelul de inteligenţă; în consecinţă nu putem prezice inteligenţa adultului
cunoscând coeficientul de inteligenţă de copil). În general, intervalul de timp în cazul aplicării
unui test se alege în funcţie de natura subiecţilor şi de natura trăsăturii măsurate. De exemplu,
la testele pentru copii, intervalul trebuie să fie mai mic decât la testele pentru adulţi (pentru că
la copii dezvoltarea este mai accentuată). La testele pentru copii intervalul optim este cam de
o lună, iar la adulti nu trebuie să depăşească şase luni. Contează de asemenea şi ce
măsoară testul. Unele caracteristici psihologice sunt prin natura lor mai schimbătoare la
intervale mici de timp, de exemplu: atenţia, dispoziţia emoţională, reflexele. Testele care
măsoară astfel de caracteristici trebuie să îşi aleagă intervale mici de timp pentru testare, de
exemplu de două ori pe zi. Principalul dezavantaj al acestei forme de testare este faptul că
reaplicând acest test pe aceiaşi subiecţi, apare ca variabilă perturbatoare efectul practicii sau
memoriei, familiarizarea cu acel test. De aceea, fidelitatea test-retest se calculează, în general,
la testele care nu sunt sensibile la efectul memorării, de exemplu testele de discriminare
senzorială sau motorie.
2. Fidelitatea tip formă alternativă – ea se referă la constanţa sorurilor dacă aplici o formă
echivalentă a testului original. De exemplu, dai subiecţilor un test şi ulterior îi testezi cu o formă
paralelă sau echivalentă a testului. Forma echivalentă trebuie să fie cât mai similară cu testul
original, adică să aibă acelaşi număr de itemi, natura itemilor să fie cât mai apropiată de testul

2
 iniţial, condiţiile de aplicare să fie identice, ş.a.m.d. Această formă paralelă, alternantă poate fi
aplicată imediat după testul original sau după un interval de timp. În primul caz aflăm cât de
bine corelează testul original cu substitutul lui, aflăm cât de echivalente sunt cele două forme
ale testului. Aici sursa de eroare, care modifică scorul subiecţilor de la o formă a testului la alta
se numeşte eşantionarea conţinutului şi se referă la cât de bine am ştiut să construim o
variantă paralelă a testului original. Dacă aplicăm forma paralelă a unui test, nu imediat, ci
după un interval de timp, o sursă suplimentară de eroare o constituie eşantionarea timpului.
Avantajele pe care le oferă acest tip de fidelitate se referă la faptul că dacă ai o formă paralelă
a unui test o poţi aplica pe viitorii subiecţi cu care nu mai poţi folosi testul original. Dezavantajul
acestei forme de fidelitate constă în faptul că o formă paralelă a unui test reduce, dar nu
elimină efectul familiarizării şi prcticii cu testul original. Ex.: Dacă înveţi cum se rezolvă itemii
unui test de inteligenţă, este posibil să obţii un scor mai mare la o formă fie ea chiar şi paralelă.
Adesea este foarte costisitor să construieşti, să validezi şi să etalonezi o variantă paralelă a
unui test, de aceea majoritatea testelor nu au forme paralele.
3. Fidelitatea split-half – ea se referă la constanţa măsurării, dacă vei corela între ele cele două
jumătăţi ale unui singur test. Ne arată cât de omogen este testul, ce consistenţă are testul.
Este o variantă înrudită, dar mai economică decât fidelitatea formă alternantă. Procedând
astfel, singura sursă de eroare este eşantionarea conţinutului, cât de echivalente sunt cele
două jumătăţi ale testului. Cum se procedează pentru a obţine două jumătăţi dintr-un test:
- prima variantă: împarţi un test în prima jumătate şi a doua jumătate (primii 25 şi restul
de 25 de itemi)
- a doua variantă: itemi pari şi itemi impari
Aplici întregul test subiecţilor, după care având scorurile lor împarţi testul în două, după cel de-
al doilea criteriu(itemi pari/impari).