Legenda

^ 2. Despărţirea lui Orfeu de Euridice. Desen după relieful 1031 din Villa Albani, copie
romană din sec. I e. n. după un relief attic consacrat divinităţilor din 420 î. Hr.

Fiul regelui trac, originar din regiunea munţilor Rodopi, a fost asemenea lui Tamiras şi
Heracles instruit de fratele său Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabilă
măiestrie. Muzica lui fermeca orice fiinţă, chiar şi stâncile erau clintite din loc de cântul
lui. Nu este deci de mirare că Orfeu a fost de mare ajutor argonauţilor, la a căror
expediţie a participat, domolind marea furtunoasă datorită puterii de a stăpâni prin arta lui
elementele naturii. Conform istoriografului Diodor nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea
care-i aduse izbăvirea [1]. În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauţi pentru a
acoperi ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. După despărţirea de ortacii lui Iason
cântăreţul s-a îndrăgostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta a fost de
scurtă durată. Există două versiuni ale morţii nimfei din cauza muşcăturii unui şarpe
veninos. După Vergiliu, Euridice era râvnită de Aristaeus, care, urmărind-o o dată, o făcu
să calce în goana ei pe un şarpe. Ovidiu povesteşte că nenorocirea ar fi avut loc pe când
nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung şi, nesuportând până
la urmă despărţirea, coborî în infern să o caute. El reuşi, cântând, să înmărmurească
întregul Tartar şi să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi.
Consimţământul de a o însoţi pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de
călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiţia de a nu se uita nicio clipă la ea.
Orfeu nu reuşi, frământat de temeri cum era, să respecte această condiţie; când mai avea
doar un pas de făcut pentru a ieşi la lumina zilei, el îşi întoarse capul şi îşi pierdu astfel
iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminţilor eroului, care a rămas îndelung timp (la
Vergiliu şapte luni, la Ovidiu şapte zile) în preajma râului Styx, înduioşând cu lira lui
toate animalele sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.

Singur şi îndurerat pentru tot restul vieţii, Orfeu şi-a găsit până la urmă pe meleagurile
natale sfârşitul, fiind sfâşiat în bucăţi de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Acestea
erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor orgiastic. După Ovidiu, capul şi
lira sa au fost aruncate în râul Hebrus şi purtate pe marea Egee până pe ţărmul insulei
Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghiţit de un dragon, împietrit până la urmă de
către Apollo. Deoarece capul nu încetase să cânte, i se înălţă acolo un oracol[2]. Insula
deveni în acest fel leagănul poeziei lirice. Lira însǎ fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer,
unde formeazǎ constelaţia cu acelaşi nume[