Idolii forului

Există un film, Dead Poets Society (1989)1, în care rolul principal, al profesorului John
Keating, îl are Robin Williams. Două scene vreau să reţin aici: 1) citind din manual o definiţie
(absolut aiuritoare) a poeziei, profesorul rupe foaia şi le cere elevilor rămaşi perplecşi să facă
acelaşi lucru, convingându-i că n-o să meargă în Iad pentru asta; 2) la un moment dat, profesorul
se urcă în picioare pe catedră, pentru a arăta că întotdeauna e bine să ai şi o altă perspectivă
asupra lucrurilor.
Volumul de faţă, despre care vorbim, Idolii forului2, exact asta face: rupe nişte foi şi oferă
alte perspective. Fiind de fapt o culegere de eseuri sau articole, scrise de 15 autori , volumul nu
este o simplă carte, ci este o dezbatere în sine, care invită apoi la dezbatere. Invită, la propriu,
pentru că volumul are şi un site: idolii.com, unde fiecare articol are o secţiune în care cititorii
sunt invitaţi să citească comentariile sau să-şi exprime opinia.
Sorin Adam Matei, în articolul său, specifică dintru început că acest volum nu este o
continuare în cor extins a Boierilor minţii, cartea sa care apărută la Editura Compania în 2004,
deşi tratează aceeaşi problemă, dintr-alt punct de vedere (alte puncte, ca să fim mai riguroşi)
(23). Idolii forului nu se referă, cu câteva excepţii, la persoane, ci la idei, şi încearcă să propună
cu curaj alte poveşti în locul celor ce par inamovibile în societatea (şi, în particular, cea
intelectuală) românească.
De unde denumirea de idoli ai forului? Francis Bacon, filosof englez care a trăit la
sfârşitul sec. al XVI-lea şi începutul celui următor, în Noul Organon, definea idolii ca false
noţiuni, pe care-i împarte în patru categorii: idolii tribului, idolii peşterii, idolii forului şi idolii
teatrului. Idolii sunt idei, noţiuni sau teorii, şi nu persoane. În particular, idolii forului „sunt
creaturile retoricii”, privită ca „sistem de tehnici de convingere, comunicare, control şi
mobilizare ale unei societăţi” (26). Persoane sunt „preoţii” acestor idoli, cum sunt în România de
exemplu, dar şi în alte ţări din fostul bloc comunist sau din Orientul Mijlociu, unii intelectuali.
Aceştia, deşi par moderni, aparţin trecutului premodern, într-un cuvânt sunt paramoderni. Ei nu
acceptă conflictul deschis de idei, ci preferă atacul la persoană (34).

1
pt. detalii, vezi http://www.imdb.com/title/tt0097165/
2
Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici, coordonatori
Sorin Adam Matei şi Mona Momescu. Cartea a apărut la Editura Corint, 2010, însă eu voi folosi ediţia pentru Statele
Unite, Interacademic Press. Pentru a uşura lectura, numărul paginilor a fost scris între paranteze.
 Trei sunt factorii (idolii) principali care menţin România în paramodernitate: 1. ideologia
genialităţii; 2. fascinaţia faţă de intelectualul generalist, care vorbeşte multe despre orice; 3.
educaţia informală (care implică supunerea discipolului faţă de maestru - şi faţă de ideile sale).
Fără a respinge idealul enciclopedic sau realitatea că în lume există într-adevăr şi genii,
S.A. Matei alături de ceilalţi autori ai volumului, pledează pentru o „clasă de mijloc a spiritului,
formată din specialişti realişti, modeşti, constructivi, pluralişti şi deschişi ideii de egalitate a
şanselor” (38).
Daniel Barbu, clarifică în câteva rânduri anumite aspecte ale democraţiei care: a) este
guvernată de legi şi nu de fantezia oamenilor; b) este în mod normal monotonă şi discretă; c)
trebuie eliberată de pasiune, agresivitate şi patimă (46).
Caius Dobrescu, pornind de la o observaţie a lui Titu Maiorescu, răstoarnă perspectiva
împământenită, arătând că o anumită pretinsă cultură înaltă românească se dovedeşte a fi mai
kitsch decât emisiunea Ciao, Darwin, care măcar are meritul de a duce burlescul la extrem, la o
întoarcere pe dos a ierarhiilor, cu rol taumaturgic în imaginarul unei comunităţi (56).
Gabriel Andreescu descrie în ce fel a gândit „dialogul” cu recenzenţii din Observator
Cultural ai cărţii lui R.-H. Patapievici Omul recent, un grup masiv de „junk-conservatori”:
reacţionând violent şi unindu-se într-un război dus împotriva criticii şi a criticilor. Stratagema a
fost victorioasă, mulţi dintre acei intelectualii publici ajungând să fie recompensaţi politic (71).
István Aranyosi, în articolul său argumentat logic şi susţinut de date statistice3, face un
studiu de caz pe trei intelectuali publici din România, desfiinţând prejudecata că aceştia ar fi
filosofi, în general, metafizicieni în particular. Mai mult, din punct de vedere logic, analiza
făcută demonstrează şi faptul că cei trei nu pot fi numiţi nici măcar intelectuali (89).
Mircea Flonta îndeamnă încă din titlu: „ascultaţi şi cealaltă parte!”. Îndemnul nu este
adresat numai intelectualilor publici a căror situare faţă de dialog a analizează, ci tuturor.
Bruno Ştefan analizează comparativ termenii de (şi caracteristicile lor): specialist şi
intelectual.
Vasile Morar, după semnalarea intruziunii iraţionalului în spaţiul public, arată că rolul
primordial al intelectualului este „reaşezarea axiologică” (109).

3
o obiecţie: pe ISI Web of Knowledge, există totuşi cinci articole ale lui Andrei Pleşu, cel mai recent fiind din 2001;
două dintre aceste articole sunt şi citate.
 Stelu Şerban, într-un eseu de filosofie politică în care face distincţia între democraţia
directă şi cea mediată (122), abordează tema „religiei politice” (126) şi concluzionează
necesitatea unui „intelectual critic” prudent şi moderat (135).
Alexandru Matei vede intelectualul român ca o formă hibridă dintre două tipuri: francez
şi german (138), iar discursul intelectual o marfă ca oricare alta (139). Pentru că totul este de
vânzare, inclusiv discursul intelectual, intelectualul public român aşa cum îl cunoaştem astăzi o
să dispară şi o să se transforme într-un „angajat privat” sau jurnalist (145).
Lucian Nastasă Kovacs insistă pe necesitatea implicării intelectualului în viaţa socială şi
politică şi dă exemple (destul de multe, însă acest exerciţiu ar trebui făcut mai des) de fraude sau
plagiatori. Din păcate, autorul vine cu o listă alternativă de intelectuali şi-şi pierde echidistanţa
numindu-l pe Adrian Marino „gigantic”.
Mona Momescu discută despre discursul critic care propune, implicit sau explicit: a)
„abandonarea rolului central al canonului literar”; b) „elaborarea unui inventar critic”; c) evitarea
„tautologiei absolutiste” (166-167). Prezintă şi punctele de vedere ale taberei „adverse” (180 şi
urm.).
Premiza lui Marius Ghilezan este că există o interdependenţă între intelectuali şi
societate, dar că rolul intelectualului este de a critica, nu de a se situa de o parte sau de alta a
„eşichierului politic” şi că el trebuie să fie „nesupus civic” în sensul lui Hannah Arendt (197).
Adrian Gavrilescu încheie volumul cu definiţia dată de Richard Posner intelectualului
(202) şi cu accentuarea faptului că, în România, operaţională este „grosolănia cognitivă”, în locul
dezbaterilor aflându-se încă campaniile de susţinere a unor intelectuali şi de exterminare a altora,
ceea ce răspândeşte în societatea românească un pregnant iz de „cazarmă intelectuală” (206).