Dorin David

Arthur împodobește bradul

De câțiva ani încoace Arthur decorează bradul. Când era mai mic își ajuta părinții, apoi l-au
ajutau părinții pe el. Iar de când a crescut și Mara, e treaba și distracția celor doi copii să
decoreze bradul.
În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Moșului Nicolae, tata, Mircea, instalează bradul în
suportul lui. Mama, Ioana, aduce decorațiunile. Apoi Mara și Arthur împodobesc bradul. Iar
Bunica stă pe scaunul-balansoar și-i privește cu drag. La final trebuie pusă steaua în vârf.
Cei doi copii au o agendă în care țin cu strictețe un calendar: un an pune Arthur steaua,
celălalt an Mara. Calendarul este bun și pentru alte lucruri pe care cei doi trebuie să le facă
alternativ, astfel nu se ceartă niciodată pe acestea (deși când trebuie dus gunoiul Mara
întotdeauna verifică de două ori dacă e rândul ei...).
Anul acesta este rândul lui Arthur să pună steaua. O ține bine în mâna dreaptă, în timp
ce cu stânga se ține bine, așa cum l-au învățat părinții.
Cu ochii la stea și la vârful bradului, se îndreaptă curajos spre acesta din urmă. Tavanul
pare că se apropie tot mai mult de Arthur. Copilul se oprește o clipă.
- Ce faci? îl întreabă Mara nerăbdătoare. De ce te-ai oprit?
- Ăă, păi, există Arthur.
- Pui o dată steaua aia?
- Da, da, o clipă.
Arthur trage aer adânc în piept și mai face un pas pe scară.
Steaua sclipește de parcă ar fi băgată în priză.
- Mara, nu încă, îi strigă Arthur.
- Ce nu încă? dă din umeri Mara.
Arthur se uită în jos, da, steaua nu este încă în priză. Își mută privirea la ea. Și totuși
luminează, parcă din ce în ce mai tare.
Iar tavanul dispare, făcând loc cerului plin de stele. Toate sclipesc intens prin întunericul
de nepătruns al cerului.
Arthur deschide gura și suflă aer cald să vadă dacă se fac aburi: nu, temperatura e
plăcută. Băiatul întinde mâna cu steaua spre vârful bradului. Parcă e ușor, iar steaua îl trage în
sus. Așa începe să plutească printre stele, cu mâna întinsă, mirat și bucuros de ce vede.
Steaua lui luminează acum cel mai tare.
- Unde mergem? întreabă Arthur, mai mult pentru sine.
Dar steaua îi răspunde:
 - La Viflaim...
- Viflaim? Ca în Colinde?
- Sigur. Știi și alt Viflaim?
- Păi nu, dar... de fapt nu-l știu nici pe acesta.
- Dar știi ce este?
- Normal. Este „Betleem, colo jos/ unde s-a născut Hristos.”
- Exact. Am ajuns.
Arthur privește în jos. Întunericul e străpuns doar de sclipirile stelei sale, și de câteva
făclii care se zăresc printre căsuțele de lut.
Steaua îl duce lin pe Arthur pe o potecă. În față se vede o mulțime de oameni, agitându-
se. Murmură și șoptesc. Arthur ciulește urechile. Aude o limbă necunoscută, pe care totuși o
înțelege.
- ... a născut...
- ... acolo...
- ... iesle...
Lui Arthur nu-i vine să creadă. Este fermecat de ce aude, ce vede și ce știe. Privește cu
atenție steaua din mâna lui. Nu mai luminează.
- S-a stins, spune Arthur cu voce tare. Normal, să nu-i orbească pe oameni.
- Ce oameni? se miră Mara la ea. Ce tot vorbești? Pui mai repede steaua aia? îi mai
strigă ea.
- Aaa, da. Desigur.
Arthur așează atent steaua în vârful bradului. Apoi coboară lângă sora lui.
- Acum putem cânta.
Mara dă tonul:
- „O, brad frumos, o brad frumos...”