Dorin David

Florin Şerban – gînditorul faţă în faţă cu filmul său

Că Florin Şerban este mai întîi licenţiat în filosofie, apoi în regie de film, cred că nu mai este
acum un secret pentru nimeni. Că a cîştigat un meritat premiu, Ursul de Argint, mai mult, că era
favoritul pentru cel de aur, este de asemenea binecunoscut. Dar aş vrea aici să aprofundez puţin un
aspect al acestei probleme – ca să-i spun aşa.
Cînd m-am hotărît să dau admitere la Filosofie, un amic m-a întrebat de ce? şi m-a sfătuit să-
mi bag minţile în cap, pentru că nu o să ajung niciunde cu filosofia. Despre a doua parte, no
comment. În ceea ce priveşte întrebarea, răspunsul pe care i l-am dat a fost că filosofia îţi deschide
nenumărate şi nebănuite orizonturi. Pentru mulţi dintre foştii mei colegi ea a însemnat exact o
deschidere pentru o a doua facultate, o bază solidă pentru o altă orientare. Am într-adevăr şi cîţiva
prieteni care au continuat cu filosofia, fie că o predau ca profesori, fie că încă o mai studiază, ca
doctoranzi, etc., dar numărul lor este mic. În ceea ce mă priveşte, deşi nu am terminat a doua
facultate începută, astăzi, după atîţia ani de la absolvire, convingerea mea că a fost filosofia este
facultatea pe care aş fi vrut s-o urmez fără să regret, rămîne neschimbată. Dacă aş avea de ales, dacă
aş putea da timpul înapoi, aş urma aceeaşi facultate şi acum, apoi aş termina-o şi pe a doua. Pentru
că după ea, filosofia, orice este posibil. În ciuda impresiei probabil generalizate că este o facultate
pe care o faci degeaba şi că nu obţii nimic de pe urma ei (fireşte, cei ce consideră aşa au în vedere
strict cîştigurile materiale), eu cred că este cea mai importantă formare pe care o poate avea un
absolvent sau o asolventă de liceu, filosofia care se face în clasa a XII-a nefiind suficientă chiar
dacă o predă un dascăl cu har, cum am avut eu (pe profesorul Vasile Floare). Aş recomanda
facultatea de filosofie multor tineri şi tinere ca primă facultate, dacă nu ar fi prea exagerat. Totuşi,
ar exista o soluţie. Înţeleg prea bine cît de importante ar fi cîteva cursuri de filosofie (dar nu de
Istoria Filosofiei, ci mai degrabă de Istoria ideilor, eventual de propedeutică şi de hermeneutică,
unele de formare de bază, de invitare la a gîndi, nu la a reproduce), bine făcute, pentru formarea
unui mod propriu de gîndire al studenţilor şi pentru alcătuirea unui sistem propice de valori. De
aceea mi se pare absurd că în multe facultăţi, mai ales în cele umaniste, nu se mai face filosofie, nici
măcar ca opţional. Dar, asta este altă poveste.
După această introducere poate puţin cam lungă, dar necesară pentru ideea centrală a acestui
eseu, pot să afirm că Florin Şerban este astăzi sărbătoritul numărul unu al României pentru că filmul
său este un aforism, un poem filosofic, nu un film comercial (a nu se înţelege că filmul nu este
destinat vînzării, dimpotrivă; dar ceea ce o să-l vîndă, ceea ce o să-i facă pe oameni să vină la
cinematografe pentru a-l vedea este valoarea, importanţa şi filosofia sa); este un cîntec, adică un
fluierat, dureros, despre viaţă, care deşi este atît de dură şi huiduită, merită trăită; despre libertate şi
despre asuprire; şi despre moarte, care trebuie murită aşa cum se cuvine, cu demnitate. Spun asta
înainte să văd filmul – mărturisesc că abia aştept să-l văd, fie că o să-mi confirme sau nu rîndurile
scrise – doar pe baza intuiţiei, pe cîteva, cred că nu au fost mai mult de două, cronici răsfoite şi, mai
ales, pe cunoaşterea, suficient de intimă, avînd în vedere că am fost colegi timp de patru ani, a
regizorului filmului Eu cînd vreau să fluier, fluier. Eu îmi imaginez acest film ca pe o luptă
interioară, exteriorizată în cadre şi jocuri de lumini, în performers-ul actorilor neprofesionişti pe
care Florin Şerban a reuşit să-i coordoneze, făcîndu-i să rezoneze cu frecvenţa bătăilor sufletului lui
şi cu ritmul intelectului său. De aceea filmul a ieşit atît de bun, încît a fost atît de apreciat. Astfel se
pot explica cele două premii primite, lucru extrem de rar în istoria Berlinale. Este minunat că Florin
Şerban şi-a descoperit la timp vocaţia, că şi-a urmat visul şi că nu s-a dat bătut pînă nu a reuşit să
ajungă acolo unde merită: la început. Pentru că Ursul acesta înseamnă nu un premiu relaxant, care
să îi asigure regizorului celebritatea, ci punctul de unde acesta va trebui să înceapă. Este ca o
ascensiune pe munţi, cînd ajuns într-un vîrf poţi cuprinde cu privirea celelalte vîrfuri pe care
trebuie, vrei şi poţi să le cucereşti.
Am mai scris zilele acestea un alt articol, apărut în Observator Cultural într-o primă
variantă, despre Florin Şerban (textul complet poate fi citit pe: http://dorindavid.wordpress.com), în
care îmi exprimam şi amărăciunea cu privire la starea de fapt care întunecă orizontul culturii
române, şi nu are rost să reiau ideea, nici nu o să insist aici, pentru că am în plan o necesară
dezbatere mai amplă pe această temă. Deja mă gîndesc care vor fi intelectualii invitaţi să ia parte la
această dezbatere, unul dintre ei fiind chiar regizorul Florin Şerban. Însă aici vreau doar să mai scriu
totuşi încă o dată (cînd vreau să scriu, scriu), că unul dintre aceste vîrfuri cucerite este şi faptul că
Florin Şerban a început să primească, în sfîrşit, recunoaşterea şi aprecierea în ţară. Că ea se
datorează faptului că străinii ni l-au descoperit primii, aceasta este problema, deja jenant de stupidă,
pe care va trebui să o discutăm, pînă la dispariţia ei, pentru că, sincer să fiu, m-am săturat de
devalorizarea oricăror valori pe care le avem / aveam, de transformarea culturii într-o mahala şi de
manelizarea ţării. Nu mai pot să accept să trăim de-a-ndoaselea în această ţară.
Aşa cum spuneam în celălalt articol, Florin Şerban este acum vîrful nostru de lance. Trebuie
însă să acceptăm realitatea: da, după douăzeci de ani de la Revoluţie, sîntem abia la început şi că,
într-adevăr, trebuie să o luăm de la capăt. Este neplăcută şi chiar dureroasă situaţia în care am ajuns,
ştiu că multe dintre speranţele de atunci s-au năruit, dar trebuie să ne oprim să ne plîngem, să ne
trezim din letargie şi să ieşim din lehamitea în care ne-am înglodat şi să acţionăm. Nu mai putem
accepta orice, nu se mai poate să înghiţim atîtea de la nenumărate nulităţi care se manifestă pe
multiple planuri, hotărînd destine. Cred că a venit vremea să ne asumăm şi noi răspunderea şi să
luăm atitudine, să cerem sau să obţinem ceea ce ni se cuvine şi să justificăm că merităm. Florin
Şerban a demonstrat că se poate. Să nu ne dorim nici mai mult, nici mai puţin, decît să cucerim
lumea, iar pentru asta o să începem cu ţara noastră. Iar lumea o să o cucerim nu cu războaie, ca alţii,
ci prin creaţii de valoare. Nu prin lupte, ci prin raţiune. Nu politic, ci cultural.
Aşadar, regizorul şi gînditorul Florin Şerban nu este singur nici în faţa filmului său şi nici a
lumii întregi: noi sîntem alături de el.