Eliana Castor

Frig

Grogan Morrow, profesor de Istoria relatiilor internaționale la Harvard a primit cu satisfacție

invitația de a face parte din Biroul de investigare a crimelor de război. Adevărul e că îl
preocupă de multă vreme ideea că dincolo de faptele din cărțile de istorie se ascund multe
lucruri neștiute, unele dintre ele departe de a fi doar chestii mărunte și lipsite de importanță.
A visat toată viața că va găsi un astfel de fapt banal, care să răstoarne teorii celebre sau
măcar să explice întrebările fără răspuns, atât de multe, care apar atunci când sunt
reconstituite vremuri înecate în ceața timpului. Acum însă, e preocupat de ceea ce se
întâmplă în momentul de față. Cine crede că marile Mistere sunt doar ale trecutului se
păcălește singur. Cel mai adesea prezentul e cel ne leagă la ochi.
In dimineața zilei de 15 aprilie, profesorul urmărește tot mai încruntat fluxul știrilor.
-In-cre-di-bil ! rostește cu glas tare.
Ceasul arată 5.40 .E a treia noapte nedormită. Răsfoiește, încă o dată, notițele pe care și le-
a luat. Când informațiile i se par că se derulează prea rapid și îi esențialul îi scapă, notează
cu scrisul lui mare, înclinat spre stânga, și prin asta, destul de greu lizibil, tot ceea ce
consideră că merită să fie reținut. Pagini întregi se adună, una după alta. Scrisul luminează
pe dinăuntru și întâmplările se leagă unele de altele prin fire altfel nevăzute.

*
După trei ore de așteptare în picioare, auzind că trenul întârzie ochesc repede scările care
duc la etajul întâi al gării, acolo unde se află birourile impiegaților și sala de așteptare. Sala e
deja plină de la prânz, iar pe peron sunt atât de mulți oameni cât pe un stadion întreg. Il iau
pe Artem in brațe și mă pun pe una din treptele de sus. Maria se așează și ea, o treaptă mai
jos. E loc destul, nu împiedicăm pe nimeni să intre sau să iasă.
-Pot să stau lângă copila ta, e liber? mă întreabă o femeie. Are o căciulă vișinie tricotată cu o
floare galbenă la ureche. Șalul lung și gros îi acoperă în întregime fața. Ochii albaștri sunt
mărginiți de două maluri negre, urme ale vârstei și oboselii. Parcă mai interesează pe
cineva, cum arată pe vreme de război, gândesc și-i fac semn să se așeze. O mireasmă
proaspătă de busuioc plutește prin aer.
—In noaptea asta nu cred că mai vine vreun tren, dar dacă ne ajută Bunul Dumnezeu vom
prinde unul dimineață. Mă voi ruga pentru asta. Dă-le copiilor, mai spune și scoate din
buzunar o napolitană și un șirag de mătănii pe care il pune în poală.
—Mulțumesc, dar nu trebuie, bâigui. Artem însă e de altă părere, înșfăcă repede napolitana
si o frânge în două. Partea lui o bagă întreagă în gură. Apoi, în minutul următor adoarme.
Bătrâna îngână cu glas scăzut:
—Tatăl nostru, carele ești în ...
Vocea monotonă și sunetul mătăniilor când bilele maronii se ating una de alta îmi dau o
stare nefirească de liniște.
Lângă mine, Artem se mișcă brusc, gata să sară în picioare. Îl îmbrățișez puternic și -i
șoptesc să doarmă mai departe, e abia cinci. Copilul murmură ceva și mi se cuibărește iar
în brațe. Maria cu spatelele sprijinit de zid iși ține capul drept, ca și când cărămizile care se
văd prin varul căzut ar fi moi ca o pernă. Bătrâna nu mai e, s-o fi dus la veceu sau poate a
plecat. Parcă îmi lipsește vocea ei monotonă cu care îngâna Tatăl nostru .
Dimineața e cenușie și rece. la șase mă trezesc de-a binelea, inghețată bocnă.
— Mamă, mor de frig, șoptește Maria. uite, nu mai pot îndoi degetele.
— Mi-e friiig și mă ustură fața, chițăie Artem
Pe obrajii roșii ai băiatului se văd urme negre vineții.
In ultima lună le-am repetat încontinuu că suntem în război și n-au voie să plângă, nici când
sună alarmele în miez de noapte, nici când le e foame, nici când le e frig, ca acum. Îi trag
spre mine și-i frec pe spate, așa cum pot, cu pumnii strânși.
Dimineața lăptoasă parcă e făcută din pături înghețate, așezate una peste alta. In câteva
minute trebuie să răsară soarele. Deja se văd șuvițe roșiatice care îmbujorează cerul.
— Așa e la răsărit, e mai frig, le spun copiilor, dar apoi se încălzește, adaug cu voce
șovăielnică. Mă gândesc că e mult prea rece pentru un început de aprilie și nici la meteo nu
s-a anunțat vreun val de aer polar sau am fost preocupată cu pregătirile de plecare și nu am
auzit. Bine totuși că n-a fost întreaga noapte așa friguroasă, că nu mai prindeam dimineața.
—Când vine trenul, mami ? Se vede când vine? vrea să știe Artem.
— Da, puiule se vede. Se și aude. Știi cum face trenul când se aude?
—Cum?
—Uite așa: Te duc, te aduc ! Te duc, te aduc !
— Teduc teaduc teduc teaduc teduc, murmură băiatul. Uhuuuu uuuuu !
Iși îndoaie mâinile și îsi miscă ritmic coatele, imitând roțile de tren, fuge câțiva pași pe peron.
Cu un cap mai înaltă ca el, Maria se prinde și ea în joc.
— Hai, mami, suie în tren strigă, când ajung în dreptul meu.
Imi salt geanta pe umăr, tinând-o cu o mână. Mi s-a spus dinainte că n-am voie să iau decât
un bagaj. Trei zile am împachetat și am despachetat.
După câțiva pași simt că mă apucă cineva de umăr. Când intorc capul o văd pe bătrâna care
a tinut-o pe Maria în brațe, râde arătându-și gura știrbă. Parcă a rămas doar cu un mal sub
ochii.
In câteva secunde, trenul a luat, rând pe rând, copii și părinți. Oricât de puțin chef
de joacă ar fi avut, aceștia nu-i puteau lăsa siguri. Curând, inși de toate vârste s-au alăturat,
intuind că jocul e, de fapt, o ocazie de a-și mișca brațele și picioarele amorțite de frig.
—Uhuuuu ! GARĂ ! se aude o voce.
Brusc șirul de oameni se oprește în partea dinspre lateral a clădirii, unde e un teren
viran. Și cum vin unii după alții n-au altă posibilitate decât să se înșiruie ca într-o spirală, jur
împrejur, jur împrejur. Peronul e aproape pustiu.
—Uuuuu!
Trenul se pune din nou în mișcare,dar în sens invers. Cei din coadă se întind pe
toată lungimea peronului, în șiruri paralele. Nu-mi dau seama câte ar putea să fie. Nici câți
oameni. Poate o mie, poate trei. N-am văzut niciodată atâta mulțime la un loc.
— GARĂ ! strigă iar o voce puternică de bărbat.
Ultimii în spirală devin miezul celei prezente și miile de oameni, cărându-și bagajele
în spate se înșiruie tăcuți sau gălăgioși, până când alcătuiesc o rotocoală completă.
Înlăuntrul ei e atât de cald și de bine. Peronul e pustiu. Apoi cineva iar strigă Gară și o iau de
la capăt.
Pierd numărul gărilor, nu le mai ține nimeni socoteala, copiii râd și se întrec care
strigă mai tare. E 10.30. Într-o oră ar trebui să vină și trenul cel adevărat.
—GARĂ, zice cineva, spirala e gata să se desfacă. GARĂ!
Vocea voiasă e acoperită de un vâjîăit puternic. Se aude un șuier. Apoi încă unul.
Apoi cerul se prăbușește pe pământ. Urlete. Plânsete.Groază.
*
— Să rezumăm faptele, murmură profesorul și răsfoiește incă o dată notițele.
1. Două rachete au lovit gara orașului ăstuia, cu nume greu de pronunțat, in sfârșit, nu are
importanță numele, ci faptul că e cunoscută ca fiind una dintre principalele rute de evacuare
din estul Ucrainei. Cele două rachete ar fi provocat între cinci și 10 explozii deasupra
mulțimii.
2.Trei trenuri care urmau să evacueze civili au fost blocate cu o seară înainte din cauza
unui alt atac aerian a căii ferate. Faptul explică numărul mare de oameni aflați în gară: între
1000 și 4000 (cifrele exacte încă nu se știu).
3. În urma atacului ar fi murit 59 de persoane și alte 109 au fost rănite.

Dacă cele de mai sus, cifre și fapte, sunt adevărate, rămâne supoziția că într-un atac atât
de violent ca acesta, numărul victimelor ar fi putut să fie mult mai mare.
Bine că nu s-a întâmplat așa.
*
Simți? Aerul s-a rărit brusc.
Buzele au devenit vinete. Parcă și tremură puțin. Încearcă să le oprești zbaterea, nu se vede
încă. Dar ce te faci dacă o să zvâcnească, puternic ca atunci când dau drumul cuvintelor să
iasă printre ele. Nu le lăsa să-și facă de cap și să se strâmbe a plâns. Obrajii tăi sunt stacojii.
N-au fost așa nici când Vitalie a fost înrolat pe front. Ca și mâinile. Le simți grele. Înțepenesc
și se transformă în crengi. Pocnesc, se rup.
Simți cum umerii se strâng, fără voia ta, unul spre altul, dureroși. Mii de ace îți înțeapă
picioarele. Când te uiți in jos, îți dai seama că sunt doar niște bucăți boante pe care te
târăști.
Răsuflarea îți iese ca o viforniță și crezi că o să înghețe tot in jur. Hai, urcă în tren!

Deschid ochii. Respir adânc. Un alt coșmar, doar.