NTMPLARI PE APA OLTULUI Malul deluros pare sa fie puternic ocupat. Se vad ici-colo retele de srma, creneluri de transee.

Ma ntreb cum vom trece apa adnca si vijelioasa a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morti, a ura ganului de obuze, a trupurilor zvrlite n aer. Unii sunt de parere ca niciodata nu vom izbuti sa ajungem acolo. Cunoastem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sunt si aici ntmplari comice. Stam adesea cte doi-trei ofiteri prieteni, deasupra rpei, pe mal, la taifas si masuram, cercetam malul celalalt (cnd mpadurit, cnd rpos, mncat de ploi si transee) pe toata lungimea frontului de peste treizeci de kilometri. Asa, ntr-una din zile, n urma unei explozii, ne pomenim rostogoliti pe ste cap, ca niste berbeci, n fundul rpei. Obuzul lovise la ctiva metri departare, rupsese malul si-l prabusise cu noi cu tot. Era de calibru mare , nsa nu parea sa aiba o ncarcatura prea buna. Dar peste doua zile, cnd o baterie a noastra a deschis focul asupra dealului din fata, am avut, pentru ntia oara, privelistea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea romneasca, spre extraordinara noastra surprindere, era redusa la tacere. Doua tunuri erau s farmate complet. Era o njunghiere n orgoliu, ca nfrngerea sampionului romn la circ. Niciodata n cartile de citire, sau n luptele copilariei dintre noi si turci, nu biruiau turcii. Pentru ntia oara aveam, de asemenea, impresia ca vad obuzele nainte nca de a cadea n tinta. Poate din cauza ncalecarii im aginilor, dar cnd focul e intens si esti sub traiectorie, le vezi ca niste mici comete de fum si otel la punctul de cadere. Fara ndoiala ca este ma i mult o sugestie sau, cum aflam mai trziu, o lovitura semipercutanta. Dupa ce a terminat cu bateria, artileria inamica si-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu mnie si vadite intentii de represalii. Nu e semn bun pentru ce are sa vie. ncepnd de a doua zi, pozitia devine statornica. Suntem destul de bine adapostiti si mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gnduri si ncep legendele spionilor, ale telefoanelor subteran e. Totusi n fiecare zi ne ridicam pe malul rpei si privim dealul de dinco lo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastra cum i se construieste esafodul n curtea nchisorii. ntrziem mereu, caci stim ca se fa c pregatiri anume pentru marea lupta. Aflam de caderea Turtucaiei si o socotim ca pe o cadere oarecare a Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite. ntr-una din nopti, pe cnd eram n garda mare, avanposturile ne semnaleaz a un atac inamic. Cu o seara nainte patrunsesera dincoace de Olt, n satul Venetia, neocupat de noi. Pe cmpia mare si neteda ca un lac, nainteaza spre noi un lant de tragatori, caruia n ntunericul vag negricios le disting siluetele negre ca pacura. Se apropie ca niste spirite ale noptii. Mi-e frica si mi-e frig. Pornim cu compania desfasurata naintea lor pe muteste. Tremur att de tare, mi clantane dintii n asa fel, ca mi-e teama sa nu simta cei de lnga mine. Nu pot raspunde din cauza asta la o ntrebare soptita a capitanului Floroiu, care e foarte hotart si foarte linistit. Nu pot sa stiu pr ecis de ce tremur att de nervos, de frica sau de frig (caci sunt mbracat usor, ca n seara cnd am plecat). mi simt muschii de deasupra genunchilor tremurnd, f ara nici o senzatie de oboseala. Dupa un timp lantul lor se opreste si se opreste si al nostru. Stau asa ca vreun ceas, iar cnd se ncenuseaza noaptea, trimitem nainte o patrula care ne anunta ca s-au retras. A doua zi, jos, n rpa cu maluri crapate si cu fundul de prias uscat, und e avem cteva corturi, vine un taran, mustacios si uscat la fata ca un mucenic: - Domnule comandant, am sa va spun o vorba... - Ce? spune... Vorbeste ncet, rar, cu bratele ncrucisate, acoperindu-si cu mna mustata

si gura. - Sunt n sat doua fete spioane. Tresarim toti speriati. E ca si cnd o stafie ar fi semnalata real. - Da, da... Sunt doua surori care s-au avut bine si cu ofiterii ungu ri, ca sunt frumusele, iar acum le trimit mereu stiri dincolo. Colonelul si ciupeste mustata "kaiseriana". - Cum le trimit ele stirile? - Pai acum, drept sa va spun, eu nu stiu... Da le trimit... o fi la telefon... o fi trecnd noaptea... ca tare bine cunosc Oltul... nu stiu. - Ce fel de fete sunt astea? - Frumusele, drept sa va spun... ca de-aia se si uita ofiterii la el e... Si cu untarofiteri de ai dumneavoastra petrec mereu. Nimeni nu stie nimic. - Gheorghidiule, ia patru oameni si vezi ce e acolo. Omul ma duce pna aproape de poarta casei lor, nalta, amintind de porti le sasesti, si pe urma se da mai n laturi, sa nu fie vazut. - Asta-i casa... e casa lor... Le cheama Maria si Ana Manciulea. nauntru e chef cu strigate si cntece. La bataile noastre n poarta, au a parut n pridvor cele doua fete. Una e scurta, sa tot aiba douazeci de ani, cu ochii mari caprui si fata rotunda de tarancuta sanatoasa. - Ce-i cu dumneavoastra aci? - Petrecem, domnule ofiter... petrecem si noi de bucurie ca au venit romnii nostri... Poftiti si dumneavoastra, ca avem pui fript si vin bun... Ar trebui sa fac pe detectivul, dar nu stiu cum sa-ncep. Dupa nfatisa re, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte strmtorat. - Asculta, pare-mi-se ca dumneavoastra faceti spionaj. Se jura, se vaicaresc fara lacrimi, ca niste marchitani. - Vai, domnule ofiter, cum se poate sa spuneti asta? Auzi?! Sa spune ti ca suntem spioane? Si noi, care nu mai puteam de bucurie cnd am vazut ca vin romnii nostri... Ma ntorc si las lucrurile cum au fost. Colonelul e furios cnd afla ca n-am gasit nimic care sa se potriveasc a temerilor noastre. - Se poate, domnule, om inteligent, sa nu pricepi nimic atunci cnd ve zi chefurile astea? Du-te imediat, fa o noua perchezitie, aresteaza-le si lasa acolo un post pna mine. Ma ntorc, fac o noua perchezitie la lumina lumnarilor, caci acu e noap te, si, negasind nimic, le spun totusi ca sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinela. Femeile sunt sfrsite de groaza. Din tot c heful de dupa-amiaza a iesit un mormnt. Dupa miezul noptii, a nceput sa ploua si apa se scurge siroaie prin pn za corturilor joase, dar mai ales vin siroaie de dedesubt de ne uda culcusurile. Nu mai poate dormi nimeni. Cnd, pe la unu, primim ordin de plecare, zapaceala devine lugubra. Oamenii nu se pot gasi dect ntrebnd necontenit unii de altii, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de ncolonare n rpa ngust a. - Domnule colonel... am n sat... spioanele acelea...ce fac cu ele? La lumina unui felinar de macagiu, consulta cu maiorul de la batalio nul al II-lea si cu aghiotanul lui o harta mica, fara sa gaseasca punctele cautate. - Domnule colonel... - Ce-i, domnule? si de-abia ridica, scit, ochii de pe harta, pe care s e plimba, cautnd, degetul gros al maiorului. - Ce facem cu fetele alea?... Spioanele? E uimit: - Lasa-ma, domnule, n pace... de astea mi arde mie acum?... Ei, pacate le mele... Reiau nfiripat: - Domnule colonel... am un post acolo... E furios.

- Lasa-ma, domnule, ntelege odata... Totusi, abatut, nu stiu ce voi face, si starui: - Ce sa fac cu ele? - Ce sa faci? mpusca-le... domnule... fa ce vrei. Dar lasa-ma n pace.. . mpusca-le... Mi se face gol n cap. Plec aiurit. - Domnule maior, am un post de trei oameni n sat... Ce fac cu fetele alea? - Ce fete, domnule? Lasa-ma n pace cu fetele dumitale. Ei, gata a nou a? - Domnule maior, ma scncesc enervat. - Du-te, domnule, la colonel si-ntreaba-l. - Am fost. - Ei, si? Ce ti-a spus? Nu prea mi vine sa marturisesc. - Mi-a spus sa-l las n pace... Sa le mpusc si sa-l las n pace. - Floroiule, ti-ai strns oamenii?... Corabule, gata? Vedeti sa nu fac a nimeni zgomot n timpul marsului... sa puie bidoanele n buzunare, sa nu atrne. - Domnule maior, ce fac? - Lasa-ma, domnule, n pace... mpusca-le daca ti-a spus colonelul si te rmina, fugi la pluton. Ma hotarasc sa las si eu pe caporal, sa faca asa cum i-o trasni prin cap, ca la joc de noroc. Pornim oarecum napoi, departndu-ne de Olt. E un drum de care, anevoios , si ploua mereu. Oamenii aluneca, se lovesc unii de altii si njura amarti. Se amesteca mereu rndurile. nspre zorii zilei, cineva se alatura de mine n pas, ca o umbra. - Dom sublocotenent... - Ce e, ma? Cine esti? Si, mereu n soapta, rasuflnd greu: - Eu. Niculae Zamfir, caporalul... - Ei, ce? - Am adus femeile alea cu noi. - Ma, esti nebun? - Uitati-le... Amndoua, n camasi, cu picioarele goale, cu cte o brodoada pe umeri, mer g alaturi, pazite cu baionetele, prin ploaie. Las lucrurile asa. n zori poposim ntr-alta rpa. - Domnule maior! - Ce e? - Caporalul a venit cu femeile... Ct e de gros, maiorul se cruceste. - Aici? - Aici. - Draga, daca o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapa... trimit e-le imediat cu caporalul la brigada. Ceea ce si fac, binenteles. A doua zi aflam ca noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se ap ropie de sfrsit... Luam o pozitie de plecare ntr-un luminis de padure si ne pregatim sufletele cum se pregatesc cosciugele si hainele mortilor. Formel e si culorile devin iar ireale. Pe la patru vine comandantul brigazii. Ne-aduna pe toti ofiterii n ce rc. Totul e palid. - Colonele... va sa zica ne-am nteles?... Ascultam abatuti explicatiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, fara cea mai mica pregatire de artilerie. Unul spune, cu glas umbrit, gndul tuturor: - Domnule general... dar e apa adnca... poate de doi-trei metri. Si c

urentul e iute... Brigadierul ramne nedumerit. - De, stiu eu?... Sa puneti pe cei mai nalti la dreapta... Sa se tina oamenii unii de altii... Ce vreti sa faceti? Orisan surde si ma priveste consternat. Altul spune, nesigur, parca la ntmplare: - Si pe urma, n vad, sunt srme ntinse dedesubt n apa, ca sa ne ncurcam n e le... Brigadierul nostru parca ntia oara se gndeste la asta. si apropie sprncen ele stufoase. - De, stiu eu?... Colonele... Sa pui sa taie din padure craci... sa faceti niste cangi ca sa smulgeti srmele din apa. Acum si ntinde mustata mare, carunta. Ne privim unii pe altii cu o nedumerire de animale duse la abator. P entru asta am stat o saptamna n loc? Colonelul gfie emotionat, palid, nelinistit. - Da... sigur... vedeti... domnule general... o sa fie greu... Ei au posturile de mitraliere cu tevile atintite de cu ziua... - Or fi, da ce vreti sa facem? Corabu, negricios si ndesat, se apropie si arata apoi, dincolo, pe ma lul celalalt, un mot stncos: - Domnule general, trebuie ocupat nti gurguiul ala, ca pe urma cade to ata pozitia. Zmbim vag cu toti, ca n fata unei imposibilitati, si generalul ntreaba dispretuitor: - Sa-l luam... sigur sa-l luam... Da cine sa-l ia? Capitanul, singur parca mbracat n piele de ofiter reglementar, raspund e scurt: - l iau eu, cu compania. Generalul l priveste si mai dispretuitor, sincer dezgustat de atta fan faronada, si gaseste ca nu merita nici un raspuns. - Asa, colonele... Si uitam sa-ti spun... Nu iei dect doua batalioane . Unul mi ramne mie ca rezerva a brigazii. Dupa un scurt schimb de vederi ntre comandantii de batalioane, se gas este ca e rndul nostru sa fim trecuti la rezerva... Nu stiu, rasuflu usurat. nca doua-trei ore cstigate fata de ceilalti. Asta pretuieste ca o amnare de operatie, cu cteva minute. De cu seara ne punem n miscare si pe la miezul noptii, dupa ce straba tem, n liniste de mormnt, distanta de vreo doi kilometri, printre case tacute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lnga terasamentul nalt al unei cai ferate. Noi vom ramne adapostiti acolo. Se stie ca inamicul are posturile de paza dincoace, spre noi, n cmpie. Trebuie ca, pna nu prind ele de veste, oamenii dinainte sa se strecoa re, unul cte unul, n spatele lor, sa se adune acolo pe companii si pe urma sa porneasca atacul... Daca se poate, sa treaca apa chiar, pe tacute, si nu mai n urma sa deschida focul. Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, stim ca pe tot frontul de t reizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de ntreaga divizie. Un regiment care a facut o ncercare cu doua zile nainte a fost nsa respins, stim si as ta, cu pierderi. Cei care au plecat n fata ni se par plecati n noapte, pe lumea cealalt a. Ce pipaie, ce vad, ce simt acum, n clipele astea? Dupa vreun ceas abia, auzim un semn de viata... si semnul de viata e o ntie rapaiala pripita de fo curi, care sfsie noaptea, pe drumuri nalte catre stele. ncepe un hau metalic, asurzitor, de mitraliere care macina, tocnd banda dupa banda ca un n ai, latrnd viu de tot, sperios, ca un motor de motocicleta. Nu stim ce e nainte, cu toate ca e luna si eu caut mereu sa-mi nchipui ce vad n fata lor ochii celor de acolo. Ma simt prea subtire, dar parca manusile pe care le-am pus de la nceput tin de cald. Sabia am dat-o la caru ta de bagaje, iar arma nu port, ca sa pot fi mai usor si pentru ca simt

ca, de aproape, nu voi putea ucide niciodata. Stam ngramaditi n dosul terasamentului si asteptam mereu. Toata noapte a dureaza clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tarm, la poarta caruia suntem. Pe urma ncep sa-i vina generalului vesti, ca niste sentinte, din toat e partile... Batalionul I din XN respins, batalionul III din acelasi, respins. Patrulele de legatura aduc si ele vestile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins. Numai n fata, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o stire. Din cnd n cnd, doar cte o impresie de oboseala, de scadere de nversunare, dar pe urma rapaielile revin cu si mai mare furie. Nu ajung vaiete omenesti, dar trebuie sa fie. Se ncenuseaza din ce n ce noaptea si se alburesc luminisurile. Lamurim n fata noastra culmea amfiteatrului nalt - cu copaci, pasuni, case - care pazeste vadul si care se creeaza acum din nou, din neantul noptii si al necunoscutului. Cnd zorii devin nca si mai albiciosi, vedem pe culme siluete de soldati inamici, iar pe dreapta plcul unei mitraliere. Doua mici tunuri, "puscoace" de cincizeci si trei, pe care le avem ntre noi, ncear ca zadarnic sa puie n bataie. Intervin Corabu si Orisan, care dupa aceea si ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu stiu care dintre noi, sparge plcul mi tralierei, care amuteste, lasnd doar pe celelalte sa continue. Sunt pur si simplu uluit de aceasta precizie. Lanturile de tragatori ale ungurilor nce p sa se coboare, ca sa atace, de unde deducem cu uimire si cu rasuflet oprit ca ai nostri au trecut (si sunt n pericol sa fie dati napoi). "Batalionul trei, nainte!" trece comanda din gura n gura, si la lumina diminetii pornim ntr-o goana de cross-country. Sar prin baltoace, peste santuri de scurgere, alunec ntr-o fneata, iar ma ridic si trec mai departe. Privelistea aparuta din evaporarea noptii e noua ca la facerea lumii. O moara... lnga ea cteva capite de fn si pe urma apa tulbure, cu sivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranite si ici-colo cadavre si raniti. Pe o capita, cu caciula fumurie si tuguiata, un ofiter ne ntmpina rznd si ne face se mn de salutare cu mna. Aflam, din fuga, ca are matele scoase afara. Si nentrziat intram, fugind mereu, n apa. Valurile mping puternic, dar n icaieri apa nu trece de gt. Dincolo, n lunca, acelasi spectacol. Mantale omenesti... ranite... ctiva raniti, cteva cadavre... Mai la stnga, lnga doua salcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite si minile ntinse lnga el, pe pamnt ca pe catafalc, n manta neagra cu sireturi rosii, cu guleru l ridicat si chipiul rosu n cap, un mort. Colonelul... n fuga ma abat trei pasi, cu arma n mna, cu baioneta pusa, si ntreb cu d eznadejde pe soldatul care sta ntr-un genunchi, alaturi: - Domnu colonel?... Mi se umfla pieptul de emotie, dar alerg mai departe, alaturi de oam enii mei. Inamicul se razgndeste si o ia la fuga napoi. Bilantul noptii... Trupele noastre au facut opt sute de prizonieri s i au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu ntia companie, fara sa fie simtiti. Compania a doua a fost surprinsa n apa de mitralierele conce ntrate, deoarece postul lor a prins apoi veste si a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumatate din efectiv. A fost un moment de groaza si urlete . Colonelul a fost omort n zorii zilei, cu cteva clipe nainte de a vedea noi, cei de la rezerva, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea lap toasa a diminetii. Cnd, ntr-un sat de pe celalalt mal, catre seara, mi usuc hainele, grele nca de apa Oltului, ordonanta mi aduce, uimit o veste neasteptata. - Dom sublocotenent... - Eh? - ... stiti, Maria Manciulea? spioana? spioana de ieri noapte? - Ei, spune, ma... - Am ntlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de la divizie o mie d e lei si o pereche de bocanci... A trecut Oltul n fruntea unui regiment...

ca sa-i arate drumul. Aveam s-o ntlnesc si eu peste vreo doua saptamni, alergnd bucuroasa spre mine si certndu-ma prietenos: - Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut sa ma mpusti... si eu am trecu t Oltul cu soldatii nostri. Ranit, n Bucuresti, aveam sa-i vad, n vitrina la "Julieta", fotografia alaturi de regina si doamnele de onoare de la palat. Aveam sa aflu ca are "Virtutea militara" de aur si sa citesc n gazete ntmplarea ei, fara complica tia cu arestarea sub banuiala de spionaj. La Iasi aveam s-o vad din nou, cautndu-ma bucuroasa n gradina Copoului si aratndu-mi ca a fost nzestrata si lu ata la un spital de sub ngrijirea reginei. Ba acum am auzit ca e si n cartile de citire. Seara, la masa, ne ntlnim ntr-o casa gospodareasca mpacati, si ca putem mnca ntia oara cu "masa pusa", si ca putem dormi, ntia oara de la intrarea n razboi, ntr-un asternut. Schimbam impresii. - Orisan, n-a fost nici de data asta razboi... Ce crezi? - Nu... cred ca nu... Dar are sa fie... Ca este de unde. Si totusi, moartea colonelului da o impresie de trt si nlacrimat multum irii de a ne gasi fiecare din noi, cei scapati, n viata.